Luceafărul, ianuarie-iunie 1979 (Anul 22, nr. 1-26)

1979-01-06 / nr. 1

IANUARIE 1979 V i ie. CO O lucrare interesantă este Ion Creangă intre marii povestitori ai lumii (Minerva, seria „Confluente“, 1978) de Mihai Apostolescu, teză de doctorat. Autorul, profesor pensionat d e la prima lui carte, dezvoltarea unui capitol de numai 6 pagini din studiul lui Jean Boutiere. La vie et l’oeuvre de Ion Creangă (Paris. J. Gambers, 1930) recent tradusă in româneşte (Iaşi. Junimea, 1976) de Constantin Ciopraga . Originalitatea lui Creangă — locul sau printre povestitorii populari europeni. De fapt, si primele capitole (Originalitatea lui Creangă şi variantele folclorice. Personalitatea lui Creangă şi folcloriştii români. Procedee populare şi mijloace artistice reiau observaţia din cercetarea lui Jean Boutiere ce-i drept cu numeroase amende şi distincţii, punîndu-se la contribuţie critic şi noul studiu al lui Ovidiu Bîrlog, Poveştile lui Creangă (E.P.L. 1976). Aproape tot ce spune Mihai Apostolescu privitor la originalitatea scriitorului şi nu culegătorului de folclor Creangă este exact şi în spiritul marilor interpreţi anteriori ai lui Creangă în frunte cu Ibrăileanu, G. Călinescu şi Vladimir Steinu, în cercetarea sa. Boutiere ajunsese la concluzia că Ion Creangă nu e moralizator, precum canonicul Schmid, nici poet sau filozof ca Andersen, e „fără să vreai*, un folclorist ca fraţii Grimm şi înainte de orice un artist ca Charles Perrault, deosebit de acesta din urmă doar printr-un realism uneori mai apăsat şi printr-o mai bogată colecţie de expresii, dictoane şi proverbe populare. Mihai Apostolescu face comparaţii mai bune între Creangă, fraţii Grimm, Andersen şi Perrault, la care adaugă şi pe Rabelais (ultimii doi analizaţi amplu in captole speciale în paralel cu Creangă), confundă însă ne canonicul Schmid cu Ferdinand Schmidt. ..In conştiinţa secolului al XIX-lea, scrie Mihai Apostolescu, alături de Grimm si Andersen. în lumea literaturii pentru copii si tineret se auzea destul de des numele lui Ferdinand Schmidt, care a trăit între anii 1816—1890. Acesta alcătui pate povesti cu scop unic : edurația morală si religioasă a tineretului. In această accepţiune a fost cunoscut si Jean Rrilliere, care l-a consemnat în rusă în monografia sa despre, Ion Creangă. Acesta ținea să sublinieze că povestitorul român „n’est pas... un moraliste comme CARTEA DE DEBUT Creangă între marii povestitori ai lumii le chanoin Schmidt“. Atit și nimic mai mult despre Schmidt moralist sau despre Creangă moralist. Nota asupra trăsăturilor comune implicate într-o asemenea afirmaţie nu reuşea decit să intrige“. Şi Mihai Apostolescu se odupă în continuare de „micul roman“ al lui Ferdinand Schmidt, numit mafios şi „canonicul german“ din lumea păsărelelor. Ce spusese în realitate Jean Boutiere în studiul său ? Să citim împreună cu Mihai Apostolescu". „Poveştile pentru eonii şi prietenii copiilor ale lui J. C. Schmidt editate la Landshut de la 1821 la 1826 (cînd Ferdinand Schmidt avea numai 5—10 ani) sînt foarte deosebite de colecţiile citate anterior (Perrault, Grimm). Vicarul de Thannhauser (el nu deveni canonic de Augsburg decit în 1827) care publicase mai înainte Istorisiri biblice pentru copii (1801) şi Poveşti morale (1810— 1820), voi să dea în mod esenţial micilor săi cititori, cu ajutorul unor ficţiuni graţioase, lecţii de morală profitabile...“. Canonicul Schmid e altă persoană decit Ferdinand Schmidt și a fost cunoscut la noi încă din 1838 prin traducerea lui Grigore Plesoianu a legendei Genovevei de Brabant şi a povestirilor : Copilul pierdut. Licuriciul, Columbul, Canarul, Mielul, Corfa de trandafiri. Enric d’Einchenfels sau modul cum învaţă un copil răpit din leagăn de către tiihari a cunoaşte pe Dumnezeu. Creangă nu moraliza precum canonicul Cristoph von Schmid, era însă un clasic moralist, atent asupra laturii morale a umanităţii şi caracterelor, deşi este adevărată remarca lui G. Călinescu că „in poveste Creangă nu avea ce să observe, iar in scrierile realistice vede ceea ce vedea toată lumea“, fiindcă în poveste si nuvelă nu se observă, ci se demonstrează si „toată arta povestitorului, scutită principial de orice observaţie nouă, stă în pateticul ori umorul demonstraţiei, într-un mod propriu de a tăia respiraţia, de a amina deznodământul, de a stîrni indignarea etică.“ Ori,de câte ori încearcă să modifice opinia marilor critici despre Creangă, că de exemplu nu e un autor satiric, numai jovial, cum susţinea Vladimir Streinu, că are puţine metafore, cum observau Ibrăileanu și Iorgu Iordan („mai rare, scrie cel din urmă, sunt la Creangă — metaforele datorită faptului că procesul mintal care dă naștere acestei figuri de stil este prea complex și prea abstract pentru gindirea lineară și realistă a maselor de vorbitori, cu care, se identifică povestitorul popular Creangă“), că nu e poet, adică creator subiectiv, liric, că nu poate portretiza nici descrie, ci numai nara, cu toată risipa de vorbe pe care o face. Mihai Apostolescu eșuează. De altfel, multe din aceste lucruri ies din sfera studiului său care p râmine o importantă contribuţie de literatură comparată, nu fără unele lacune (nu se amintesc basmele Sluaobîl şi cavalerul invizibil şi Omul fără barbă în legătură cu Povestea lui Harap Alb, nu se observă echivalentele între eroii fantastici şi eroii reali din Amintiri din copilărie, nu se observă că această din urmă operă e un roman etc. etc.). Al. Piru r oman al mai multor versiuni romaneşti, abil, ca să nu spunem de-a dreptul „ingenios“ regizat de către un perfect cunoscător al mecanismelor şi registrelor posibile ale genului. Nesfârşitele primejdii de M.H. Simionescu a atras, cu precădere, in jurul lui interesante comentarii privitoare la tehnica narativă, favorizate acestea, normal, de întreaga gamă de echivocuri şi ambiguităţi pe care o etalează copios compoziţia sa. Astfel, pentru Mircea Zaciu : „Aparent, cartea aminteşte (...) Falsificatorii lui Gide, construcţia epică fiind secondată de „jurnalul“ romancierului ; în fapt, însă, e vorba de altceva : Mircea Horia Simionescu discreditează şi distruge ficţiunea pe măsură ce o construieşte. „Romanul“ lui George nu e decit fata ascunsă a psihismului său, felul cum acesta, mixînd fragmente trăite sau auzite, cu altele imaginate, bovarice, deşeuri ale dorinţelor refulate etc. e pîndit de .,nesfîrşitele primejdii“ ale căderii în clişeul livresc, desuet“ (România literară, nr. 32). Intr-un alt text critic, chiar mai apăsat „stilistic“ decit cel precedent şi intitulat, de altfel. O gramatică a parodiei, Ion Vlad consideră cartea un „roman al diverselor tipuri de romane“, scoţîndu-l în evidenţă, printr-o aplicată şi fină analiză, „tratarea. iv. spiritul parodiei şi pe fondul unei fantazii rugoase, sub semnul unui dar autentic al creării imaginarului (relaţia dintre real/imaginar sau dintre verosimil/neverosimil) temei romanului în roman sau chiar a romanului despre roman“ (Tribuna, nr. 47). Discutind şi el despre nuvelele satirice sau groteşti ale cărţii (adevărat „muzeu al grotescului“), Dan Culcer abordează, insă, şi un alt plan referenţial, pe care îl socotim aflîndu-se mai aproape, mai legat de fondul afectiv, sensibil, serios cu un cuvînt, al prozei semnate de M. H. Simionescu : „romanul... îşi asumă cercetarea unei teme curente în actuala proză românească : căutarea adevărului, folosind o structură compoziţională relativizantă care doreşte şi reuşeşte să sugereze dificultatea unei astfel de întreprinderi“ (Vatra, nr. 6). Din păcate, interpretarea cronicarului de la Vatra nu merge mai departe pe această linie, fundamentală, căci, după opinia noastră, sensul profund, grav şi angajant al romanului se găseşte tocmai în această viziune relativistă asupra adevărului, interceptată din diversele domenii ale realităţii şi ale ipotezei fictive Pe urmele lui Gide, chiar dacă motto-ul romanului este luat din Stendhal, autorul Nesfîrşitelor primejdii ar putea afirma, cu îndreptăţire, că subiectul de adîncime al cărţii sale e . ..rivalitatea dintre lumea reală şi reprezentarea noastră“. Eroul romanului, George Pelimon, in dubla sa ipostază de erou-personaj şi erou-autor, constată la tot pasul relativitatea şi echivocul dureros al unor noţiuni acceptate, după cum constată, printr-o multiplicare a experienţelor, cit de complicate sînt raporturile dintre oameni, cit de supuse sînt deopotră asemănării, coincidenţei, divergenţei şi mistificării, cit de dificilă e, în fond, misiunea de descifrare a faptelor, mai ales cînd aceste fapte aparţin istoriei apropiate, impregnate fiind încă de via, derformanta noastră sensibilitate. Este posibil, oare, in condiţiile istoriei recente, atit de tumultuoase, de imprevizibile, de riscante şi incerte în definitiv, frizînd nu o dată absurdul, un singur adevăr, doar un singur adevăr, categoric şi liniştitor conştiinţei, un „adevăr întreg, rotund, incontestabil“, şi despre fapte şi despre „destinele oamenilor trăind aceeaşi epocă, aceleaşi evenimente“ ? — iată întrebarea de căpetenie a cărţii, întrebare al cărei răspuns îl figurează la capătul lor înseşi aventurile, reale ori imaginare, pe care le suportă personajul ei. Pentru că, toate intimplările narate şi care iau de multe ori chipul unei anchete, adevărată imagine-simbol a cărţii, a unei anchete care vizează desprinderea unui chip unitar, coerent, nefisurabil al lucrurilor, se "încâlcesc și se înfundă într-un final negativ, punctat pe alocuri de o amară ironie. Desigur, manevrînd moduri ficționale diferite, contradictorii adesea, cultivind deliberat echivocul și stranietatea, romanul lui M. H. Simionescu poate fi abordat din mai multe puncte de vedere, dar, în ce ne priveşte, acordăm un mai mare credit intenţiei realiste şi discuţiei de idei pe care ni le propune evident, discuţie de idei legată de majoritatea marilor teme ale condiţiei umane. Puse cap la cap, situaţiile derutante prin care trece eroul multiplicat al cărţii, înscris sub numele de George Pelimon, se referă nu mai departe, prin amănunte concrete, decât la intervalul ultimilor patruzeci de ani, cu includerea tuturor evenimentelor şi a transformărilor importante, politice şi sociale. Sensul cărţii nu poate fi desprins, aşadar, de fundalul său istoric pe care se derulează ascensiunea fascismului şi a dictaturilor de acest tip, războiul, insurecţia din august ’44, momentele tulburi de după insurecţie. perioada deceniului şase, ajungîndu-se cu înregistrarea semnelor, directe sau reflectate, despre evenimente pină in zilele de astăzi. El se limpezeşte, dimpotrivă, prin contrapunerea acestei,, lumi , din neîncetate metamorfoze şi de. profunde decantări a lucrurilor, lume aflată la antipodul priviriisimpliste, leneş-unificatoare şiîn care adevărul despre om a suferit succesive agresiuni şi recuperări. Un personaj străbate toată această perioadă refractară interpretărilor absolutiste, fără nuanţă, căutîndu-şi certitudinile despre sine, despre ceilalţi, despre realitatea în care se mişcă şi căutarea lui, printre posibile existenţe şi experienţe ce recompun în totalitatea lor un vast spectacol, derutant al cauzelor şi efectelor, seamănă unui drum labirintic, presărat de „nesfîrşitele primejdii“ ale vieţii înseşi, primejdii care ţin, în primul rind, de fatala condiţie biologică a omului, dar care, în acelaşi timp, proliferează prin orice ştirbire a adevăratelor valori umane. „Măreţia omului se desprinde din lupta cu aceste pericole...“, insă, nu mai puţin, ni se demonstrează că aceste pericole sunt reale, prezente, ameninţătoare. M.H. Simionescu a scris cu Nesfîrşitele primejdii un soi de saga tragi-comică a erorilor vieţii, cit şi a virtualelor erori de interpretare asupra acesteia, în ipoteticul său drum care cuprinde cam tot ceea ce poate însemna o existenţă umană, de la dragoste, acţiune şi creaţie, pină la boală şi moarte, eroul „pluralist“ al romanului întîlneşte incertitudinea, hazardul şi violenţa, absurdul şi neliniştea, agresiunea şi suferinţa şi, mai ales, „falsificarea grosolană“ a adevărului, atit a celui individual, cit şi a celui colectiv. El confruntă, intr-un adevărat proces al cauzelor şi efectelor, mari şi mici idei ale secolului în care trăim, mituri viabile şi mituri false ale vieţii moderne, verifică justeţea unor reprezentări şi consistenţa unor principii, pune in balanţă, acceptă şi infirmă, rind pe rind, convenţii, credinţe şi prejudecăţi, într-un cuvînt însumează aproape toate semnele prin care s-a manifestat destinul omului din ultimele decenii. Nu sunt uitate din această fidelă, poate mult prea exactă reconstituire a imaginii umanităţii traversînd clipe de criză şi reaşezare, nici „comedia limbajului“, nici, printre altele, virtuala ameninţare pe care o reprezintă recentele descoperiri ştiinţifice. Aşa cum a întocmit un „dicţionar onomastic“, autorul întocmeşte de astă dată un inventar cvasicomplet al greşelilor ce pot interveni în istorie şi în existenţa individuală. : Ce descoperă, însă, personajulidee creat de M. H. Simionescu ? Descoperă, înainte , de toate, că identitatea lui poate fi controversată, subsumabilă, că biografia sa, în ochii opiniei publice, poate fi alterată prin diverse interpretări şi versiuni fanteziste, contradictorii. Dincolo de confuzia abil întreţinută, profitabilă în ordinea compoziţiei epice, personajul scriitorului ne previne, dintru început, de pericolul pierderii identităţii într-o lume nu întotdeauna dispusă să acorde atenţie individualului, specificelor diferenţe umane : „Am gîndit la un lucru foarte grav : destinele oamenilor trăind aceeaşi epocă, aceleaşi evenimente, nu se poate să nu-şi semene în bună măsură... Dacă mai intervine şi coincidenţa de nume... totul se amestecă...“. Avalanşa întreagă de aventuri ce se desfăşoară în continuare e pusă sub semnul incertitudinii, ambiguităţii, ţintind deopotrivă la demistificare şi la reliefarea unui aspect discontinuu, ezitant al vieţii şi, nesigur pe identitatea sa, reversibilă, eroul nu-şi poate controla cu siguranţă nici măcar universul propriilor percepţii afective, oscilind intre o iubire conjugală şi una ideală care-i concurează primatul sentimentelor. Confundat, hărţuit, luat drept un altul, confundindu-se adesea el însuşi, văzindu-şi elanurile naive sau generoase răstălmăcite, eşuînd lamentabil în postura eroică ori justiţiară, personajul lui M. H. Simionesu este aruncat de colo pină colo într-o realitate ce se lasă cu greu descifrată. Oferind imaginea fragilităţii suprapusă pe un real agresiv, duplicitar, el constată, find pe rind, faptul că „adevărul e ambiguu“, puţind fi emise pe seama şi în numele lui mai multe variante, că alături de pericolele „clasice“, precum boala şi moartea, au apărut altele, cu mult mai insidioase, în calea omului, drept care „putem muri nu numai loviţi de glonţ, dar şi rătăciţi de citeva cuvinte rău pronunţate“, că e posibil, uneori, ca însăşi istoria să fie „o confecţie la comandă“, după cum este posibil ca unele momente glorioase să conţină în sinul lor multe intîmplări stupide, eroismul şi superioritatea ţelurilor neexcluzînd cu desăvîrşire prezenţa, imixtiunea absurdului. Roman sarcastic pe multe porţiuni ale sale, scris de un spirit inteligent, lucid, care se fereşte deopotrivă de capcanele optimismului facil, cit şi ale fanatismului intolerant. Nesfirşitele primejdii, menţinind pină la ultima filă viziunea monstruoasă, virtuală, a contrafacerii adevărului şi dreptăţii, trebuie citit, totuşi, ca un „negativ“ fotografic. Această confuzie aparent riguroasă dintre adevăr şi neadevăr nu ascunde nici o clipă pledoaria esenţială — tema de fapt a romanului — desfăşurată în favoarea afirmării individului şi a unicităţii sale. In ciuda eşecurilor repetate pe care le suferă, asaltat din toate părţile de „nesfîrşitele primejdii“ ale vieţii, eroul lui M.H. Simionescu, fiinţă de multe ori fragilă sau naivă, se proiectează ca un simbol al eforturilor de rezistenţă .Preceptele, de aici sau de dincolo, sunt importante în măsura în care fiinţa mea, expusă tuturor primejdiilor, caută să afle un drum de mîntuire, de împlinire“. Printre atîtea remarte posibile pe care le conţine, le articulează această carte, in care inteligenţa şi subtilitatea nu vor să scape din vedere nimic, nici un detaliu şi nici o problemă, această carte, în care tonul e înşelător, premeditat şi citeodată chiar schematic din exces de organizare şi control, ei bine, această carte ce aliază dificil complexitatea dorită a vieţii cu o preciziune pozitivistă lasă să se întrevadă povestea unuii om puţind interesa pe toţi prin patetismul difuz al existenţei pe fcamvo pune în valoare : povestea uruui om care iubeşte, suferă şi visează, a unui om sensibil, cu un bogat fond de reverie, aparent dezarmat, ce poate peregrina prin viaţă, tulburat şi violentat de valurile ei, dar care ştie că : „E bine ca, atunci cînd nu ne pricepem să facem binele, întirziind a-l defini, să ne ferim măcar de-a face rău...“. Se prea poate ca aceasta să nu fie o morală „ofensivă“, dar în înţelepciunea şi în bunul ei simţ, asigurante, e de preferat multor altora. Dan Cristea cronica literară Mircea Horia Simionescu NESFIRŞITELE PRIMEJDII i •* r ) • Intru din nou, cu sfială, in această curte străveche din strada Dionisie Lupu, unde locuieşte fostul meu profesor de la Facultatea de litere şi filozofie, — AI. Rosetti. Sun prelung, mă mustru că nu m-am anunţat telefonic, dar pină la urmă uşa se deschide şi o gospodină îmi ascultă cu prietenie solicitarea de a-l vedea cîteva minute pe autorul Cărţii albe şi Notelor din Grecia. Mă aud strigat insă nu dinăuntru, ci dinafară, trag uşa şi nimeresc la alta, de unde se deschide o scară ce urcă spre o cameră mansardată, cea de a doua cameră de lucru, ferită cu totul de zgomote, a marelui cărturar. Din scaunul biroului imi suride si-mi întinde mina cu prietenie un om vinjos, cu obrajii rumeni, cu ochi scinteietori. Al. Rosetti, in ciuda celor peste 80 de ani pe care-i poartă pe umeri, nu s-a schimbat absolut deloc. îmi spune că și in anul ce s-a încheiat a călătorit, ca de obicei, foarte mult. A fost în Brazilia, în Franţa, în Iugoslavia şi chiar in Nigeria, unde la Lagos, fiul său, inginerul Gheorghe Rosetti, deţine un post de conducere în activitatea arhitecturală a ministerului culturii. Mai aflu că la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică iese de sub tipar o ediţie definitivă a volumului I al Istoriei limbii române şi se află un lucru a cincea ediţie a Introducerii în fonetică, lucrare tipărită în condiţii grafice excepţionale şi in alte ţări — ca de pildă Portugalia, din care, de data aceasta, Aurelian Lăzăroiu, un bun cunoscător al tehnicii moderne folosită in acest domeniu, aduce un capitol valoros cu privire la mijloacele practice de iniţiere în fonetism. — Dar am fost informat despre un volum interesant ce va apare în primul trimestru al anului 1979... — Da, am predat Editurii Minerva o carte in care sunt incluse scrisorile pe care le-am primit, de la diferite personalităţi ale vieţii noastre literare şi artistice, între anii 1916—1968. Volumul va îngloba şiîntreaga lucrare Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti (1935— 1951) apărută in Editura Eminescu, cu o postfaţă de Vasile Nicolescu, în 1977. — Cine se mai află printre autorii scrisorilor pe care le-aţi primit în epoca amintită ? — Tudor Arghezi, Ion Barbu, C. Balmuş, Ion Bianu, Lucian Blaga, V. Bogrea — bineînţeles, G. Călinescu, I.A. Candrea, N. Cartojan, B. Fundoianu, Gala Galaction, Octavian Goga, Marcel Iancu, N. Iorga, E. Lovinescu, Th. Pallady, Perpessicius, Sextil Puşcariu, M. Ralea, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Vladimir Streinu, Al. O. Teodoreanu, Tudor Vianu şi alţii. De la Editura Minerva am mai aflat că e vorba de nu mai puţin de 74 de literaţi şi oameni de cultură şi că lucrarea este prevăzută pentru aproximativ 15 coli editoriale. Al. Raicu AVANPREMIERE EDITORIALE „Scrisori către Al. Rosetti“ ( viaţa cărţilor Reporterul matur şi fantezist « Instinctul scormonitor, curios, sub o înfăţişare de epică fantezistă e, peste tot şi, in „r.i.t.m.“ »), vasile Bâran ne dă un soi de reportaj al reportajelor, ingenios, deşi fără unitate, perfectibil aşa cum este mereu prozatorul, niciodată mulţumit de producţiile sale. „R.I.T . “ vrea să zică „reportaje, Interviuri, tablete, microsfoane“, dar sugerează inteligent viteza desfăşurării unui reportaj. Fără mişcare, fără gîndire în regim accelerat, în fine, lipsit de „ritm“, reporterul e nul. Prin acceleraţie se disting, neîndoios, şi aceste pagini, de lungimi foarte diferite şi scrise in chip felurit : de altfel, prozatorul s-a exprimat că toate dimensiunile prozei concrete, a făcut reportaje ad-hoc („Pe drumul fericirii“ (1961) „Gospodăria colectivă — izvor de bunăstare şi belşug“ (1961), adnotaţii fanteziste („Cartea proverbelor“ 1973), tablete şi telegrafice „microsioane“ („Microsioane satirice“ 1971). Cite ceva din toate acestea e şi aci. Dar tonul juvenil a dispărut, înlocuit treptat de o nostalgică notă matură : călătorul în noi geografii transformate a pierdut din vigoarea căilor Inedite. EI descoperă mai rar , explică și, prin urmare, dezvoltă, reface itinerarii pe care le-a mai străbătut. Vasile Băran in temperatura lumilor in prefacere prin raport la factorul cronologic. Tot mai des, reporterul își confruntă impresia actuală cu una mai veche şi observă, desigur, modificarea vizibilă a lumii din jur Dare! Însuşi, cum este 7 Şi reporterul s-a schimbat psihologiceşte, a căpătat un aer matur, un ochi superior şi grav, o voce aci exaltată în măsuri solemne, aci moralizatoare. Nu s-ar zice că reportajul (care e specia privirii ingerui şi a percepţiei violente a concreteţii) iese cîştigat de aci , dar factorul moral în chip neîndoios, da. Vasile Băran nu sare peste prototipul reportericesc uşor recognoscibil. Vizitează singur sau în echipe de scriitori „pe teren“ regiuni geografice, localităţi. Evocă scene istorice, personaje însemnate din cartea de istorie şi zugrăveşte cu emoţie astfel de tablouri evocatoare. Discută cu veterani de război, cu preşedinţi de cooperative agricole şi muncitori din felurite fabrici. Toate acestea sunt stereotipii naturale pe care, de altfel, reportajul nu are a le evita. Ele formează viaţa însăşi, cu toate dimensiunile ei şi a fugi de ele este a fugi de oxigenul care ţine specia vie. Ingeniozitatea reporterului se vede, de aceea, în exerciţiul funcţiunii : ce anume alege el, cum atacă domeniul, şi cu ce rezultat. De aici începe originalitatea propriu-zisă. In aparenţă haotice, Însemnările lui Vasile Bâran au, in subtext, unitate. Reporterul consemnează astfel răspunsul uman la marile evenimente de ordin istoric, la fenomenul social ca şi politic. O „Inscripţie solemnă“ istoriseşte, în scurte paragrafe fulgurante, o călătorie la Scorniceşti, pe malul Oltului vijelios. Propoziţia este ad lentă şi statuară : „Marele August“ îi dă lui Vasile Băran un sunet înaltfestiv, ca un soi de parabolă, plină de majuscule, a renaşterii. Câte o rememorare se amestecă în documentul brut şi din această combinaţie rezultă o idee de ordin politic consemnată cu mijloacele literaturii concrete. Itinerariile sunt ale unui vagant cu sistemă : Sibiul (privit pe latura muzeistică) Moldova, „Deliormanul“ străvechi, Hidrocentrala de la Argeş, Olteniţa de „la marginea Dunării“. Pe lingă monumental şi moral, Vasile Băran e sensibil şi la cite un moment din propria biografie. „Dimineaţa oraşului“ e un remarcabil fragment din clasa reportajului reconstitutiv în care tabloul adolescentului venit cu cobiliţa cu gaz în Bucureştii, imediat postbelici este de mare pitoresc. Acest aer mofluz şi uluit (gen Ştefan al lu'Parizianu) scoate efecte remarcabile. Scurte şi percutante, rareori abstruze sunt: tabletele şi „microsioanele". Aci, vocea moralizatoare se aude cu un ton mai sus şi reporterul culege fapte, nu o dată senzaţionale („Film“ e un specimen), le dezvoltă scurt şi extrage o povaţă cu însemnătate generală. In nota lui ingenioasă, temperată în fantezie de un accent matur şi grav, „R.I.T.M.“ de Vasile Băran e un şir de reportaje remarcabile, cu simţ literar, cu intuiţie morală, şi cu, nu in ultimul rind, ritm. Artur Silvestri SirVasile Băran : „R.I.T.M.“, Editura „Eminescu“,seria „Reporter“*, 1978. Reîntîlnire cu Dinu Pillat « Itinerariiie istorico-literare») ale lui Dinu Pillat, publicate de Editura Minerva, prin grija mai mult decit colegială a lui George Muntean, întregesc o operă şi definesc o personalitate. Dinu Pillat (1921—1975) şi-a publicat în timpul vieţii două romane (Tinereţe ciudată, 1943 ; Moartea cotidiană, 1946), o culegere de articole şi studii (Mozaic istorico-literar, 1969, ed. II 1971), o monografie dedicată lui Ion Barbu (1969), o antologie (O constelaţie a poeziei române, 1974), cîteva ediţii de autori români (Blecher, Ion Barbu, Şt. Neniţescu, Valeriu Ciobanu). Postum a apărut studiul, comparatist Dostoievski în conştiinţa literară românească, Ed. Cartea Românească, 1977. Dintre lucrările de mai mare întindere, rămase netipărite şi aproape pierdute, editorul Itinerariilor aminteşte romanul In aşteptarea ceasului de apoi. Uitat ca Istoric şi critic literar în Histoire des litteratures universelles. Ed pleiade, 1975, Dinu Pillat a fost mai puţin citat, o bună bucată de timp, în lucrările româneşti ; dispariţia sa prematură a rupt, poate de la mijloc, o activitate originală de parnasian al istoriei literare. Dar, acest parnasianism, puţini o recunosc, era dublat de îndrăzneli remarcabile privind mai ales literatura interbelică. Dacă ar fi să amintim numai faptul că în antologia de poezie citată propune o nouă biografie a lui Tudor Arghezi, versiune eretică poate (convenabilă sau nu), care explică şi pseudonimul poetului. In Itinerarii istorico-literare sînt strînse articolele, eseurile, studiile şi chiar recenziile rămase inedite, cu excepţia unor fragmente publicate in Mozaic istorico-literar. Astfel, cartea de faţă începe cu Contribuţii la biografia lui Ion Pillat, contribuţii sugerate de G. Calinescu, care au format şi obiectul tezei de doctorat susţinută de Dinu Pillat în 1947. Fragmente din acest studiu au apărut în reviste iar un rezumat foarte concis a figurat în culegerea anterioară „Mozaic istorico-literar“. Un temeinic studiu, consacrat „romanului de senzaţie“, publicat parţial In 1947, apare acum în întregime (Romanul de senzaţie In literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea). Dacă în reconstituirile biografice pillatiene îl întîlneam deopotrivă în mod implicit pe romancierul şi pe Istoricul literar Dinu Pillat, în paginile despre romanul de senzaţie avem de a face numai cu a doua ipostază. Din aceeaşi categorie de articole fac parte micromonografiile şi eseurile despre Gala Galaction George Topârceanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Ovid Densusianu, Lucian Blaga, Al. Philippide. Volumul de faţă poate fi discutat şi în comparaţie cu Mozaicul Istorico-literar in care autorul inclusese cele mai bune fragmente din unele texte ce sunt reproduse in întregime aici. Pentru cunoaşterea operei lui Dinu Pillat era necesară prezentarea textelor Integrale (cu riscul unei oarecare dilatări) operaţie pe care, cu multă competenţă, o realizează George Muntean. Dar editorul face ceva mai mult. Dincolo de transcrierea textelor, 2S?*r° ediţie critică, în Studiul Introductiveste surprinsă cu fidelitate personalitatea lui Dinu Pillat : caÎl ca om’ ca Prieten, ca intelectual, sunt urmărite reaţţle cu.-; prietenii şi cu scriitorii, este descoperit universul său intim ; i se face portret şi i se fixează un cadru existenţial. Caracterologic vorbind, studiul introductiv se constituie ca o mică monografie Dinu Pillát. Infiinerarii sunt cuprinse, într-art capitol deosebit de eseuri istorico-literare ce confirmă preocupările de estetician și teoretician al literaturii, domeniu în care, fără emfază, după opinia noastră, excela Dinu Pillát. Două eseuri se ocupă de poezia simbolistă , unul/SDe in revista teoretizările simboliştilor români notorii (Macedonski, Petică, Minulescu), altul discută nersneefivele simbolismului românesc, subliniind ideea că procesul de moderrnizare a poeziei româneşti n-ar fi un cu nnsibs fără îndrăznelile simboliştilor, care au impus o bivalentă sugestie : cea metaforică şi cea muzicală în acelaşi context al explicării modernismului românesc analizează Lacustra lui Bacovia, discută cu competentă estetica anarhismului modernist (ajungînd la concluzia că „o estetică fundamentată pe neant se anulează de la Sine“) sau urmăreşte raportul dintre ironie şi lirism în poezia europeană contemporană, ca să ajungă — aplicativ — la Adrian Maniu, Ion Minulescu şi Geo Dumitrescu, poeţi care după expresia lui Pound (în Logopopeia) practică un „dans al intelectului printre cuvinte“. Volumul Itinerarii istorico-literare ne prilejuieşte o întîlnire postumă cu Dinu Pillat, Istoricul şi criticul literar care nu a avut ambiţia construcţiilor panoramice ci numai voluptatea detaliilor rafinamentelor fermecătoare, sesizînd în toate fragmentele spiritul integral al aventurii unei literaturii. Emil Manu • Dinu Pillat : „Itinerarii istorico-literare“, ediţie îngrijită de George Muntean, Editura „Minerva“, 1978. Nicolae Prelipceanu DE NEATINS, DE NEATINS Un ironist al „concordiei“ • Plăcerea de a dezarticula lumea şi de a o reconstitui apoi, după altfel de „legi“, plăcere de sorginte suprarealistă, aduce poemelor lui Nicolae Prelipceanu *) un aer de zburdălnicie melancolică, în care totul, chiar şi „gîndul“, e ameninţat cu desfacerea, cu năruirea. Pe ce pune ochii acest poet al fragilităţii şi căderilor în gol, pe dată se preschimbă un joc grotesc de născociri, în frînturi răvăşite de lucruri şi sentimente, înşirate de-a valma. La o primă vedere, acest gen de lirică în afara baierelor normale pare un vacarm gratuit, impresie regretată mai apoi, pe măsură ce te obişnuieşti cu funinginea umorului negru pus la cale cu inocenţă de adolescent teribilist, pornit să răzbune rigiditatea pedagogilor. Ultimul său volum oferă în acest sens un spectacol de grimase burleşti, ascunzînd în spatele aparentei flecăreli mustrările unui sceptic, învăţat să se apere, reinventîndu-se mereu pe sine şi pe cei din jur. Totul pleacă — vrea să spună poetul — de la violarea „cercului“ intim, a spaţiului „de neatins“ al lăuntricităţii, în ciuda strigătului de apărare : „nu atingeţi cercurile mele“. Odată călcată învoiala, se porneşte ,,războiul“ de sfidare, prin care lumii din jur i se face de petrecanie : „Nu s-ar putea să fiu şi eu mai echilibrat / să nu mai sar mereu într-un picior / pe o singură sîrmă / am întrebat cu naivitate / simţind că şi sîrma are limitele ei / că şi piciorul celălalt rămîie mai scurt că şi eu gîndindu-mă la el / nu mai ştiu despre cine e vorba exact...“. („La culcare“). Cînd nu-şi ia în serios atitudinea contestatară, poetul e un ironist de marcă, urzind tot felul de ipostaze disponibile capriciilor sinelui, avid de metamorfoze care să-i tempereze nemulţumirea Tigrul bengal în jurul căruia „cercul“ purităţilor se strînge, pentru a deveni „cercul aprins“ al dresorului de circo, cit de bine i se potriveşte chiar autorului această imagine, folosirea recuzitei clovnereşti fiind frecventă la N. Prelipceanu, ca de altfel la toţi ironiştii), federaţia mondială a oamenilor de zăpadă, patronată de Organizaţia Zăpezilor Unite (!) apei „elefantul troian“ — un elefant de muzeu, golit pe dinăuntru, de care e asociat mereu un Don Quijote neputincios să iasă din această combinaţie grotescă — iată cîteva posibilități alegorice, mai mult sau mai puțin absurde, pe care se bizuie această poetică agitată, inconstantă, amintind inevitabil de Urmuz, ba chiar concurîndu-1 cînd năvala apropierilor imposibile e lăsată liberă : „Nu este foarte ușor să ne imaginăm armata de,\p.ám'chi' /■ puSă in misscaffe dCidirea îmbălsămării unui elefant / acea instituţie temporară şi dorind veşnicia / ce vor fi trăit aceioameni acea instituţie, fantomă / acea întreprindere / acel concern de îmbălsămat un elefant singur / în ce dramă se vor fi zbătut ei / atîta vreme cit elefantul / neştiutor de toate şi de multe altele încă / alerga zguduind pămîntul pe elefantodromurile lumii...“ (din ciclul „Elefantul troian“), ironia se abstractizează, devine o gratuitate defensivă, anexindu-şi zonele fantasticului, cum se întîmplă In fragmentul la care ne-am oprit (amintind de „Pilnia şi Stamate“), dar în acelaşi timp decade într-o goană art'fîciopsâ Desigur, Nicolae Prelinceanu a cam sărit ,peste cal, ajungînd în zone sterile, de o mînâ cu Apollinaire şi de cealaltă cu „clasicul“ Îtrmuz. Cînd spunem aceasta, avem în vedere, ca termen de comparaţie, excelentul poem „Metafora“, una din cele mai frumoase piese ale volumului unde poetul e mai în largul său, renunţînd la ezitările şocant-lrife. Aici găsim statura adevărată (şi autentică) a lui Prelipceanu, printre ironiştii din care şi mărturiseşte că face parte, într-un alt poem, „Merele concordiei“. Cristian Livescu *) Nicolae Prelipceanu : „De neatins de neatins“, Editura „Junimea“, 1978. Eros şi poezie • Cu ultimul său volum, Darul de a iubi • Mihai Duţescu ne impune imaginea unui poet matur ajuns la o formulă şi la o idee de poezie bine constituită, asimilînd principial experienţa proprie şi pe aceea a predecesorilor. In volumele anterioare putem urmări drumul şi etapele evoluţiei de la exerciţii în manieră suprarealistă (Scrisori de dragoste, 1071), la virtuozităţi sonore clasice (Dulcea pierdere, 1974) şi la dificila specie de „imn“, „laudă" din Imnuri orfice, (1975). Intre altele aflăm totuşi o constantă în poezia de dragoste care domină cantitativ şi calitativ tematica mai tuturor volumelor. Nu e însă numai tributul pe care orice poet îl plăteşte motivului erotic, ci e vorba de o dimensiune fundamentală a poeziei sale, care creşte treptat intr-o atitudine şi chiar o concepţie existenţială. Erosul e privit în poemele lui ca un destin, oarecum în interpretare antică, inevitabil, implacabil, care presupune o luptă şi o zbatere tragică : „Sintem zidiţi de vii / In Iubire" ; „Şi trupul acesta călugăr rugind / Cerul albastru să mă dezlege ! De tine, iciso, iubito, pe rind. Universul, faptele civilizaţiei, procesele naturii se adună să dea glas acestui simţâmînt dramatic şi profund : „Nu te gindi prea mult ca să răspunzi / Viermii doboară stele, nu-i auzi 7“. Poetul nu mai formulează idei cuvintele îşi ies din concept, se grupează în imagini stranii, cu o singură funcţie a revelării sensibilului. Dacă în alte volume iubirea mai era un simplu motiv poetic, aici devine o stare esenţială, din care derivă poezia, mai mult, un întreg orizont ontologic Femela este acum un pretext printre altele, erosul s-a desprins de o determinare anume, devenind o esenţă, un centru care la rîndul său determină toate ipostazele umanului. O dovadă e şi faptul că nu Darul de a Iubi nu mai tntîlnim definiţii ale poeziei ca In poemele de început. Acolo, în primele cărţi, ca orice modern, Mihai Duţescu tinde să fixeze sensul artei pe care vrea s-o practice. Poezia era aici nucleul concepţiei sale despre lume : poezia se confunda cu existenţa, sau altfel, existenţa se definea, „se pierdea“ în poezie : „Iţi poţi pierde viaţa într-Un poem" ; „poezia a doua mea viaţă doamne, / Ajuns la ea după moarte". Acum locul central al poeziei îl ocupă iubirea care se confundă cu trăirea esenţială, devenind un fel de mobil al lucrurilor, un mit în jurul căruia se reaşează toate elementele. Şi nu e o speculaţie goală, căci, iată, şi aici vom întîlni propoziţii teoretice care ne trimit la concepţia poetului : „vin dintr-o planetă de copii“ spune undeva şi înţelegem că e o opţiune pentru sensibilitatea pură. Mai făţiş este expusă gindirea poetului în versurile : „Să fim ca toamna, generoşi în toate i reală bogăţiei doar iubirea", şi tot o meditaţie despre eros ca virtute înalt umană, o aflăm în alt poem : „Iubesc 7, mă întreb / oare dacă / am devenit mai bun I iubesc 7“ Aici iubirea nu se mai referă la particularul sentiment pentru o persoană, pentru cineva, ci apare ca un nucleu de Iradiaţie în univers care el îşi asumă pe cineva, o persoană sau alta, ca pe oricare obiect din mediul supus percepţiei poetice. Ipostaza nu ne mai aminteşte de rousseauistul, senzualul „amor" al modernilor, şi mai curînd de platonizantul eros al anticilor şi al medievalităţii. Experienţa sentimentală comună se transcende şi poetul ajunge la o viziune mai largă a fiinţei concenută fundamental ca iubire, iubirea fiind modul suprem de realizare a umanului. Şi ca poezie, şi ca înţelegere a lumii. Mihai Duţescu se împlineşte în acest volum în chip superior şi exemplar. Marian Vasile • M. Duţescu, „Darul de a iubi“, Editura „Imisul românesc“, Craiova, 1978.