Luceafărul, iulie-decembrie 1979 (Anul 22, nr. 27-52)

1979-07-07 / nr. 27

ANUL XXII 27 (897) Sîmbâtă 7 iulie 1979 8 pagini 1 îeu ISTORIE Monumentele soldatului român V­ ulturii de piatră din satele Moldovei, ale Transilvaniei şi ale Munteniei şi soldaţii zvelţi, cu cască, puşcă şi baio­netă, aşezaţi pe socluri modes­te în faţa şcolilor, a cămine­lor culturale, a primăriilor ori a bisericilor de demult, împli­nesc în anotimpul care vine şase sau şapte decenii. Pietre de hotar ale lumii sufletului nostru, aceste simboluri ale jertfei supreme a ţăranilor români au traversat secolul, către azi, înveşmîntate în aerul tare al eternităţii satu­lui românesc. Aproape că nu este comună în România din care să lipsească Monumentul Soldatului Necunoscut. De fapt, „cunoscut“ ori­ „necunos­cut“ sunt, în acest caz, terme­nii unei opoziţii exclusiv li­vreşti, fiindcă niciodată pen­tru ţăranul român, morţii săi nu au rămas „eroi necunos­cuţi“. Chemarea acestor eroi pe numele lor de stare civilă este, în ultimă instanţă, o operaţie care aparţine inevi­tabilei birocraţii a intenden­ţilor militari ori a statisticie­nilor. Căutînd însă în sufletul simplu al văduvei de război ori al mam­ei rămase fără fiu, din Gorj, Maramureş, Vaslui ori Banat, vom înţe­lege un adevăr emoţionant: niciuna dintre ele nu-şi jelesc numai bărbaţii ori fiii căzuţi pe cîmpul de luptă, pe Gheor­­ghe, pe Tiliguţ, pe Petru ori pe Pavel. Jalea lor e mult mai puternică ; ea cuprinde lacrimi vărsate pentru toţi cei căzuţi din sat, pentru toţi cei căzuţi din ţară. Astfel, monumentele de care vorbim sunt simbolu­rile acestui sentiment fără seamăn numit recunoştinţă pentru Eroul Patriei. Vulturii de piatră şi soldaţii fără nume ciopliţi în bronz nu stau prin sate ca un memento, căci eroii aceştia nu au nevoie, pentru a fi de-a pururi vii în sufletul mamelor şi al nostru, de mo­numente. Luptînd pentru Eli­berarea Patriei şi jertfindu-se pentru libertatea românilor, părinţii noştri n-au mai avut timp să-şi scrie testamentele (ori să le dicteze notarilor)... Dar se presupune că de-ar fi făcut-o, ar fi dorit împinzirea ţării cu astfel de monumente care să fie, pentru eternitate, „copia“ fidelă a chipului lor în luptă, vieţuind şi luptînd, şi nu în moarte. Neclintirea acestor monumente nu amin­teşte de neclintirea in care i-a trecut pe aceşti eroi moar­tea, ci de aceea, impresionan­tă şi mai puternică decit a bronzului şi pietrei, cu care au apărat hotarele ţării. Iată cum, de fapt, mulţimea de monumente ale eroilor din sa­tele ţării au­ răzbătut prin vreme, pînă la noi, ca semne ale forţei cu care au trăit şi luptat, ca simboluri ale unor vieţi dăruite pe altarul veşnic viu al Patriei, închinate unui ideal mai presus decit oricare dintre idealurile omeneşti: „libertatea şi neatîrnarea ţă­rii. Mai poţi întîlni încă prin sate „veterani“ de la Păuliş şi Feleac, avem încă, pentru un timp, acest suprem privi­legiu : de a sta de vorbă cu „monumentele vii“ ale dem­nităţii naţionale, în ipostaza ei de la 23 August 1944. Oa­menii aceştia care ne sunt bu­nici şi părinţi au urme de schije pe corp ori sunt inva­lizi, dar cu mintea încă lim­pede , din povestirile lor, ca şi din „învăţătura“­­ statuilor, luăm încă o dată aminte la adevărul că istoria patriei este istoria omului simplu, a înfăptuitorului ei nemijlocit, căci nimeni nu are forţa de a conferi semnificaţie universa­lă luptei şi jertfei individua­le înfăptuite în numele unei cauze colective, fără numai poporul... Fără „autentifica­rea“ de către popor a actului istoric, oricare ar fi el, nici o jertfă nu are semnificaţie. Du­pă cum, aşa cum s-a întâmplat în anul 1944, atunci cînd voin­ţa aceluiaşi popor a fost lege, adeverită ca atare de două milenii, nici o jertfă nu a fost prea mult şi niciuna făcută în zadar. Este aceasta, desigur, lecţia de istorie pe care ne-o oferă şi astăzi, în satele şi oraşele noastre, Monumentele Soldatului Român. * Ion Longin Popescu MONUMENTUL OSTAŞULUI ROMAN DE LA CĂREI • SCULPTURĂ: DIMBOIANU VIDA GEZA • ARHITECTURA : PETRE S O revistă antirăzboinică: „România viitoare“, 1944 ăptămînalul România viitoare a apărut la Bucureşti între 1941 — 1944, în două serii dis­tincte ca ideologie. Prima serie, între 23 martie 1941—30 decem­brie 1943, cu orientare ambiguă, deşi se subintitula „săptăminal de naţionalism constructiv“, prim-redactor fiind prof. Napo­leon Creţu. Intre 1941—1942 co­laborează : Napoleon Creţu, George Dumitrescu (Literatura şi războiul), V. P. Nicolau, I. V. Soricu,­­Ernest Verzea, dr. Ion Simionescu, Sebastian Popovici, C. Fierăscu (Despre Alecsandri), Gh. Cronț, Emil Cazacu (Ver­suri), Virgil Carianopol (Ver­suri), George Doru Dumitrescu (Proză), Agatha Grigorescu-Ba­­covia, Alex. Corna Rădulescu, Const. Stelian," Ion Pillat (tradu­ceri din Ch. Baudelaire), Lucian Dumitrescu, Petre Homoceanu, Emil Giurgiuca, Ion Larian Postolache, Ioan I. Horga, Onca Talpa etc. In cursul anului 1943 se adaugă colaborările unor stu­denţi ca Radu Plavie . (Const. Toiu), Radu Pătrăşcanu, M. I. Cosma (Mihail Cosma), Emil Manu etc. Incepînd cu nr. 1 din 13 febr. 1944, prim-redactor devine Al. Cema Rădulescu, subtitlul dis­pare şi revista devine democra­tică, în mod evident non-confor­­mistă. în primul număr apare un interviu semnificativ luat lui Victor Eftimiu (Problema păcii universale)­­şi­ se tipăreşte .Ca un protest, (reactualizat) la răpirea Transilvaniei poemul floria de Aron Cotruş, în nr. 2 , o notă critică la adresa revistei Gîndirea, ceva despre polemica Șerban Ciocu­­lescu — Camil Petrescu pe tema Emil Manu Continuare în pag. a 6-a Inticopin­are de August ...Şi-a fost atunci o luptă pe viaţă şi pe moarte poporul şi partidul formau un cald şuvoi noi n-am întors doar armele-atunci, ci marea carte a feţei şi duratei unui întreg război noi ne-am luptat şi după ce ne-ntregirâm vatra pe unde-au fost românii au răsărit statui iar dacă azi e soare în Debreţin şi Tatra am pus şi noi un umăr la înălţarea lui acum, cinstirea zilei e parcă mai frumoasă şi acest an, el însuşi, e mai înălţător azi sîntem mai puternici, stâpîni la noi acasă şi-o purpură mai vie se-aprinde-n Tricolor e pace şi lumină în sanctuarul ţârii hotarul ne e sigur şi cronicile-ntregi e rodnică sâmînţa acelei mari victorii ce-a rînduit în ţară noi temelii şi legi înfăţişăm planetei azi pilda cea înaltă a tot ce poate face un neam pe el stâpîn şi-n imnul ce se naşte din plug, condei şi daltă zidim nu doar o ţară, ci şi un om mai bun şi, fie că nu­ e vorba română sau maghiară germană, sîrbâ, idiş, de orişice alt fel purtăm cu toţi în inimi doar un partid şi-o ţară şi-un singur crez — acela de comunişti fideli urmăm toţi laolaltă mai ferm şi mai tenace acele mari principii ce ne călăuzesc : progresul, dezarmarea şi lupta pentru pace şi-o ordine mai dreaptă pe globul pâmîntesc şi tot ce mişcă astăzi în dulcea Românie de la bâtrîni şi tineri, pînă la rîu şi cam toţi am jurat credinţă acum şi pe vecie eroului prin care ne-am re-nalţat ca neam el este fiul ţârii, mîndria ei şi forţa de-a ne croi în lume, independenţi, un drum el e clarvăzătorul fără de care August n-ar mai fi dat, întreagă, lumina de acum ! Cornelia Vădim Tudor Proletari din toate ţările, uniţi-va ! Luceafărul Saptămînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România ■■■■■■■■hhhibhmhSH Petre Pandrea, academic şi antiacademic­ ­itarea Estetl­e­­.cii lui Simion Bărnuţiu, petre­cută acum ciţiva ani de zile, este in mă­sură să repună in discu­ţie Filozofia politico-ju­­ridică a lui Simion Băr­­nutiu de Petre Pandrea, apărută ca teză de docto­rat in 1935. Ocolită în ge­neral de comentatorii operei lui Pandrea (Eugen Simion, N. Manolescu ş.a.) nu însă şi de comentato­rii lui Simion Bărnuţiu, cartea despre Bărnuţiu conţine suficiente elemen­te critice necesare pentru trasarea adevăratului pro­fil al scriitorului. Căci, deşi personalitatea lui Petre Pandrea scapă eti­chetărilor şi definiţiilor, cel puţin una din direc­ţiile ei de manifestare nu poate fi trecută cu ve­derea. Este vorba de pro­pensiunea autorului pen­tru problemele ideologice ale unei personalităţi sau ale unei epoci istorice. Mai înainte de a scrie Germania hitleristă, din 1933, radiografie, volteria­­nă a unei epoci ce avea să devină nefastă pentru omenire, Petre Pandrea a încercat să descifreze i­­deologia paşoptistă din Transilvania prin inter­mediul personalităţii lui Simion Bărnuţiu. Alegerea însăşi a subiectului este în măsură să ne lămu­rească asupra orientării teoretice a viitorului scri­itor. Elaborată în 1928, anul Manifestului Crinu­lui Alb, care ridicase­­îm­potriva sa pe Călinescu, Ralea şi mai ales pe Ca­mil Petrescu prin ultimul număr al Cetăţii literare, rămas nedifuzat, lucrarea despre Bărnuţiu este re­luată în 1935 în vederea trimiterii ei la tipar. De­sigur, numai confruntarea celor două variante ar putea clarifica întrebarea dacă între acestea există diferenţe ideologice fla­grante, sau schimbări ra­dicale de opinie. înclinăm să credem că ele nu exis­tă, întrucît autorul ei cu­noştea încă din liceu me­toda de interpretare a materialismului istoric. Or, tocmai această meto­dă atribuie Filozofiei po­­litico-juridice a lui Si­mion Bărnuţiu un interes aparte, atit în rindul lu­crărilor de acest fel, cit şi in ceea ce priveşte destinul viitor al autoru­lui. Aşadar, cind in anul 1928, Petre Pandrea (alias Petre Marcu Balş) îm­preună cu Sorin Pavel şi Ion Nestor publică un manifest antiacademic, el redactează o lucrare arti­culată după toate regulile academice ale genului, înseşi eforturile stilistice şi de organizare ale ma­terialului, aparent etero­­clit, sînt tot atîtea semne că Pandrea îşi impunea să demonstreze posibili­tăţi de analizare ştiinţifică a unui subiect academic, în fine, fără a face cazuis­tică de ocazie, se pune întrebarea : care este, la 1928, adevărata faţă a lui Petre Pandrea ? Aceea din intempestivul Manifest... M. N. Rusu Continuare în pag. a 6-a NATIONAL SI UNIVERSAL snin n Valuri amărătorii Valurilor mării ca şi cei ai stelelor nopţii, con­sideraţi dintr-un punct de vedere, lipsiţi de relativitate, sunt mai cutezători decit scafandrii, că­ţărătorii pe Everest său cosmonauţii. Ei tezaurizează prin vedere pe infini­tezimale pelicule vii, o vastă, neisto­vită mişcare şi concentrează intr-un singur punct orbitor strălucirea înghe­ţată de depărtare a solilor întuneci­mii. într-o zi, fiindcă tot ne aflam pe faleză, propuneam unui prieten drag să reflectăm dacă munca aceasta gra­tuită de a număra valurile nu ar fi la fel de onorabilă ori aducătoare de satisfacţii ca oricare alta­ în acest fel, nu ajunge nimeni, niciodată, la capăt, a spus prietenul. Tocmai atunci s-a nimicit în butucii de beton ai digului valul cu nr. 3. Prietenul continua să ar­gumenteze cât de absurdă întreprin­dere este aceea de a număra ceea ce nu se mai termină. A face pămîntul brazde sau a ara marea cu valuri sínt fapte analoge, i-am spus. Nu chiar, a replicat el, brazdele au un scop, valu­rile se nasc degeaba și de aceea pier atit de repede. Sínt amăgiri. Nimic nu se naște gratuit i-am răspuns, valurile acestea (între timp, ajunsesem să nu­măr valul 1960) pe care tocmai le ve­dem au luat fiinţă doar pentru a stîrni in sufletele noastre mirare şi admiraţie. Cum poţi să-ţi permiţi naivitatea’de a atribui valurilor sau energiei care le dă forma, o cit de vagă intenţie? s-a supărat el. Natura nu vrea nici să facă, nici să dreagă. Ea există, adică este şi are o singură credinţă: nepă­sarea faţă de oameni. Apoi adaugă: nu crezi că stadiul estetic este insufi­cient pentru un om trecut de 30 de ani? Nu i-am răspuns, ba chiar m-am aşezat pe o bancă hotărît să număr cel puţin pînă voi trece de valul cu numărul 2­025. Deodată însă, mi s-a părut că marea se înclină ca într-un tablou şi că privirea mea avea per­spectiva Lunii, care măsoară singu­rătatea apelor iar de acolo, de sus, ni­mic nu mai avea măreţie, astfel că i­­mensitatea apei părea redusă la cavi­tatea­ unui cazan atârnat, printr-un ca­blu, de un inel ţinut de degetul unei imîini care se continua cu un nor; atunci am observat cum inelul acela imprima cablului (de care spînzura întreaga imagine) o mişcare abia sesizabilă, dar care, dedesubt, se­ amplifica în ase­menea măsură incit valurile dădeau peste marginile cazanului. Cînd am cercetat mai atent, m-am convins că, de mare, atirna şi pămîntul şi că naş­terea valurilor se datora unui balans transmis prin inel, balans ce antrena nu numai planeta noastră, ci chiar Soarele şi Universul întreg, prins de acelaşi inel şi că materia nesfîrşită este din totdeauna legănată ca un co­pil nu doar pentru a adormi, ci ca să nu se mai trezească nicicînd. Astfel, din numărătoarea valurilor, am ră­mas cu credinţa că materia este o noap­te grea, că ea doarme, că esenţa ei este somnul, şi că numai eu sau alţi numărători de valuri sîntem treji şi nu vom adormi niciodată. Gh­eorghe Pituţ U INCIDENTE SOCIOLOGICE ...măsura tuturor lucrurilor nu din frazele lăsate de an­ticul Protagoras constituie , pînă azi un model de sinte­ză între ontos şi gnosos. El spunea : „Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sínt cum sínt şi a celor ce­ nu sint cum nu sínt“. Acest enunţ a tulburat prejudecăţi (...a celor ce nu sunt cum nu sunt...), a generat viziuni şi interpretări (...mă­sura tuturor lucrurilor...), a fost sen­tinţă şi imbold (omul este măsura...). Pagini întregi de comentariu pentru un text care stă în sine. Rareori aseme­nea texte pot fi luate ca pretext fără a se crea, aproape instantaneu, o mi­nimalizare a intenţiei — cel puţin n raport cu pretextul. Şi totuşi noi îl vom folosi pentru a face pasul de la o idee la o convingere, de la constatare la pledoarie. Această idee — însuşită atit de dife­rit de specialişti şi nespecialişti — a ajuns notorie fie sub forma ei „ba­nală“, fie sub cea „de bun simţ“, fie ca „problemă-cheie“. Este vorba de rosturile ,fundamentele şi funcţiile sociologiei literaturii în­­ ansamblul ştiinţelor literaturii şi al fenomenului artistic propriu-zis (creaţie, circulaţie, audienţă etc.). Cei mai „binevoitori“ dintre nespecialişti se rezumă la a-i recunoaşte dreptul de a emite cunoş­tinţe specifice (relativ diferite faţă de cele de istorie, teorie, estetică, criti­că literară). Pe scurt — o modalitate, între altele, de cunoaştere post fac­tum a literaturii şi a fenomenelor cu care aceasta se asociază întîmplător, condiţionat sau determinant. Pentru o altă categorie de cercetă- M. Lunca Continuare in pag. a 6-a ••• ­ In acest număr: # Cronica literară de Dan Cristea # Mircea Eliade : „De la Zalmoxis la Gengîs Han" — Addenda la o prefață Cartea de debut de Nicolae Ciobanu # Jurnal de poet: „Tonitza" de Ioan Alexandru # Proză de Marian Drumur# C. Stere - astăzi — articol de Ion Papuc · Atelier literar de Geo Dumitrescu # Cronica edițiilor de Gheorghe Suciu # Sport -íírWft:­ • în pagina a 3-a : • Biografia cărţilor noastre : • Vasile Rebreanu : «Adevărata avangardă a literaturii române sunt marii ei ctitori"

Next