Luceafărul, iulie-decembrie 1979 (Anul 22, nr. 27-52)
1979-07-07 / nr. 27
7 IULIE 1979 ____ uite din poemele cuff *■ prinse 'n volumul JLJL A Cartea medicilor de Adrian Popescu sunt scrise în linia consemnată a poetului, împărtăşindu-şi frazarea din atributele evidente, imediat evidente, ale acestuia : blîndul estetism, aflat între precizia artizanală a imaginii şi aerul de năuceală angelică, rafinamentul cărturăresc, contemplaţia graţioasă, religiozitatea purităţii şi a imponderabilelor, gingăşia dulce, împinsă pînă la somnolenţă, şi torpoare. Recunoaşterea tuturor acestor date proprii, mai mult sau mai puţin „gustate“ în sine, nu împiedică poemele să placă, şi atunci chiar cînd ele nu sînt foarte profunde sau perfect originale, pentru că profunzimea, complicaţia de fond a autorului străjuiesc în preajma lor, ca nişte zeităţi prielnice, puţind fi lesne întrezărite. Poet de autentică spiţă, Adrian Popescu ştie cum să spună lucrurile, cum să le înnobileze printr-o montură cuceritoare, printr-o rostire distinctă şi elevată, cu o eleganţă ceremonioasă, înnăscută, fără cusur. Accentul cărturăresc, hölderlinian, cum este în versurile următoare, face poezia frumoasă : „Cînd nu dă încă bruma călătoresc supus / în dulcea Bucovină, în Ţara mea de Sus, / pădurea străluceşte şi arborii par magi, / cunoşti tu oare ţara pădurilor de fagi ? / /Aurării şi nimburi şi glasuri vagi de corn / răsună sub frunzişul în care mă întorn, / ca într-un paradis, pe unde vîrsta mea / păienjeniş de rouă, prefraged nălucea. / / O pulbere căzută de undeva de sus, / o scuturare blîndă din florile ce nu-s / sau o mirare mută cutremură făptura, / îngreunează pleoapa, îţi sigilează gura. // Molatecă şi-nvinsă ca mierea ce s-a scurs / din stunul părăsit în blana unui urs, / lumina se-ntâreşte ca pietrele de preţ / un galben chihlimbar aproape de îngheţ“. Alteori, însăşi alegerea „ideii“ este cea care determină participarea, căci poetul atinge mereu zone emoţionale cu un grăunte de absolut, cu un miez aşa-zicînd filosofic, care n-au cum să nu se transmită sufletului, mai ales atunci cînd sînt comunicate cu o asemenea euforie de gală şi o firească bună-cuviinţă a situării : „Fericit cine prînzeşte / pe o pajişte în nori / fericit cine îmbracă / haina crinului, uşor. / / Fericit cine mai ştie / încorda o arbaletă / fericit cine găseşte / între ierburi o monetă. / / Fericit îşi aminteşte / de lumina raiului / crinul care stă în ploaie / şi-n pămîntul graiului“. Durata ideală în care Adrian Popescu îşi înveşmîntă poezia, starea edenică la care aspiră şi pe care încearcă s-o instaureze în climatul ei sînt exprimate convingător, cu o naturaleţe care provine din lăuntrul unei naturi spirituale unde gîndul face corp comun cu impulsurile psihice mai puţin discernabile, unde conştiinţa şi afectele se simt în consonanţă. Murmurul „paradisiac“ al poetului sună nn invocator, ci are drept fundament o plenitudine şi o blîndeţe structurală ce întorc lucrurile spre partea lor bună, luminoasă, solară, cu un soi de înţelepciune a pierderii recuperabile. Adrian Popescu nu este un artificios, un constructor cu „program“ de evanescenţe, ci realmente un poet care trăieşte într-un regim de umanitate aurorală. Dacă multe din poemele aflate în Curtea medicilor sună, cum spuneam, în linia unui ştiut, cunoscut Adrian Popescu, altele, mai numeroase, dezvăluie o confesiune şi o biografie pe care poetul le-a lăsat prea puţin bănuite pînă acum în cărţile sale anterioare (De pildă, Gheorghe Grigurcu despre Sărbătoarea şi focul : „Poezia nu mai e biografie sau confesiune, cu materie autonomă, decorativism superior“). E vorba de confesiunea unor experienţe dureroase care, pe măsură ce fac loc în poezie prozaismului vieţii, părţii ei de dură realitate, cheamă mai cu fervoare în sprijin intensa concentrare de sine şi liniştea binefăcătoare a trăirii întru spirit. Se poate astfel afirma că poezia lui Adrian Popescu îşi echilibrează, îşi legitimează acum latura stelară, de abandon reverie, pur imaginativ, printr-o latură telurică, de nedisimulat realism. „Blîndul poet naturist şi cuviincios“, iubitor al „miresmei paradisiace“, al aurăriilor, nimburilor şi ferecaturilor de preţ descoperă un colţ de realitate şocantă care atrage după sine starea de veghe, de trezie şi luciditate spirituală. El se arată încrezător nu numai în bunele reguli ale „inspiraţiei“, de atîtea ori ironizată de demistificatorii misterelor, dar încrezător în trezia simţurilor şi energiilor sale, apte de a-i asigura identitatea şi regimul propriu. Intr-un foarte frumos poem, Imblînzirea şoimului, care poate fi şi un poem al atenţiei la poezie, pentru a-i capta neadormit semnalele vitale, poetul expune un adevărat program de viaţă, de o exultanţă vulnerabilă, înrudit cu acela dintr-o binecunoscută invocaţie a lui Nichita Stănescu despre conservarea sinelui : „Nu mă lăsa să adorm, ţine-mă treaz lumină / a zodiei mele. Gemenilor, înfigeţi-mi ace în carne, / pleoapelor, nu coborîţi, ca un sicriu, peste spiritul meu, / nervii mei, fiţi frînghii întinse pe care se caţără, / în munte, un alpinist. / / Numai primejdia dulce nu-mi lipeşte pleoapele, / preveştile suflînd din marea cîmpie stelară, / dinspre munţii din lună, din pajişti magnetice, / din crînguri la mii de vîrstelumină, utopice. / /Cum aş căli cu un descîntec magic o sabie, / cu nume de regină, cum aş dibui o artă străveche, / în parte uitată, îmblînzesc un şoim intr-o magazie, / cu unelte arhaice, intr-un hambar al verii trecute. / / Cu ochii deschişi, în lumina usturătoare a lămpii, / cu viaţa mea trecătoare, arzînd ca un filament înroşit, / cu puţină, poate viclenie, cu dragoste, chin şi lacrimi, / cu nesomn şi sete care se aspreşte spre miezul nopţii. / Daţi-mi putere, voi, Gemenilor, căci născut sînt în mai, / să fiu geamănul şoimului, unul în altul să fim, / unul prin altul, muritor şi-naripat împreună prin / dumbrăvile cerului să vîslim cu aripile“. Poezia lui Adrian Popescu a cîştigat în dramatism, într-un dramatism ce-i fusese aproape refuzat anterior, dată fiind emisia de regulă „graţioasă“ a autorului. în cuprinsul poeziei apar o tramă şi o tensiune nouă cu efecte din cele mai izbăvitoare pentru amplitudinea ei. Poetul nu se mai sfieşte să spună lucrurilor pe nume, pe numele cel mai adevărat cu putinţă, să se întîlnească cu „sorul meu mers“, sub formele diferite în care îşi prezintă chipul, să iscodească suferinţa umană, în cele mai brutale din înfăţişări, să sondeze în „camera obscură a memoriei“ sale pentru a aduce la suprafaţă ceva din propria lui durere şi aventură lumească. Poezie pînă acum a unei memorii atemporale, reţinînd latura de idealitate a elementelor, natura lor pătrunsă de „un duh al întregului“, poezia lui Adrian Popescu devine şi o poezie a unei memorii proprii, datate şi adevărate, refăcind porţiuni de biografie pe care intensitatea comprimării le permite, la acest punct, să străbată în versuri cu o nuditate patetică, emoţionantă : „Nu Columb, Harvey a fost eroul adolescenţei mele, marile descoperiri anatomice erau descrise cu lux de amănunte exotice in volume legate-n piei de viţel. / Eu nu pe Vasco da Gama l-am admirat mai întîi / Pe blîndul Michel Servet, sfîrşind pe rug. Sărăcia şi rugul sînt preţul se ştie“. Aspectele luminoase, extaziate ale lumii, cîntate cu o fervoare fraternă, îşi află o contrapondere pînditoare, neliniştită în zonele golului, ale „umedului întuneric“, deopotrivă , zămislitor, dar şi devorator devalori. Lucruri nedesluşite, premonitorii, metamorfoze inexplicabile, conţinînd o teroare fără nume se petrec în faţa ochilor miraţi ai poetului, puritatea ce părea suverană este ameninţată, incoruptibilul se dovedeşte vulnerabil, siguranţa formelor clare, imuabile se clatină. Aşa cum în poezia lui Adrian Popescu există o fascinaţie, o adevărată religiozitate a luminii, expresie a spiritului şi a ordinei spirituale, tot astfel există şi o fascinaţie a forţelor tenebroase, a golurilor absorbante, a haosului şi a informului, amîndouă tensiunile echilibrate fiind pe un foarte subţire fir de aţă. înţelegem mai bine că poetul pune atîta intensitate în celebrarea zonelor luminescente, decantate şi „gindite“ ale lumii tocmai ca normă interioară de apărare şi rezistenţă. Poezia lui înseamnă totodată şi o regenerare. Un chip necunoscut, un „alter-ego“ înlăcrimat şi grav, reprimat sub măşti surîzătoare, cu grijă întreţinute, ne apare in faţă dintre versurile poetului, restabilind coerenţa cu atitudini mai vechi şi mai noi şi, mai ales, încredinţîndu-ne încă o dată de profunzimile unui talent veritabil, de primă mărime : „Tu nu eşti Civitas Solis, oraş-suris, luminare / picurîndu-şi ceara fierbinte pe reverele mele. / / Tu l-ai prefăcut într-un pumn de cenuşă / pe Baba Novac, aici, lingă Turnul Croitorilor / / Străzile tale umede toate s-au fost pietruit / cu lacrimile mele de copil, rotunde şi albe. / /Vremea săniilor nebune pe un deal fraged / s-a topit ca o pietricică de zahăr în ceai. / /Locuiesc într-un cartier depărtat, într-un cring cu dopuri de bere şi exclamaţii grăbite. / /De acolo, de lingă dealul zis al Calvariei / fereastra mea surîde printre lai Dan Cristea cronica literară Adrian Popescu «CURTEA MEDICILOR» • Nu credem, asemenea lui Petru Poantă (vd. postfaţa la volum, altminteri, densă, la obiect*) că esenţa „teritoriului“ poetic la a cărui captare tinde Ion Noja e de căutat în „exhibarea violentă a figurilor“. Nu ni se pare concludentă nici afirmaţia aceluiaşi critic că ne-am afla în prezenţa unor poeme al căror regim privilegiat l-ar constitui o anume stare de „răbufnire supravegheată“ a (să-i spunem astfel) eului poetic. Scrutată cu toată exigenţa, din această dublare pronertivă, cartea lui Ion Noja nu surprinde prin elemente deosebite. Astfel, în ambele direcţii, e destul de greu dacă nu imposibil să acordăm unui text precum cel ce urmează un alt calificativ decit acela de „cuminţenie“ poetică... acceptabilă : „Vicleană ca o vulpe străvezie / e bucuria ce mă străbate / doar toamna se strecoară la fel / printre spinii luminii pe dealuri / cînd viile-s toate cu ugerile coapte. // Utopice păsări de vînt, / fără de veste / îmi cîntă pe umeri. / Plăcerea de - fi mă îmbracă / în straie uşoare de plută. / De după masca surlsului tău, / prietene, niciodată văzut, / oameni străini mă salută“ (Vulpea străvezie). Sigur, nu contestăm corectitudinea prozodică a poemului, dar, să recunoaştem, atît leit-motivul confesiv-simbolic de la care autorul purcede, cit şi suita asociaţiilor metaforice („spinii luminii pe dealuri“, viile „cu ugere coapte“, „utopice păsări de vînt“ ce „îmi cîntă pe umeri“, „straie uşoare de plută“, „masca surîsului tău“, ş.a.) sunt departe de a exprima preconizata „răbufnire supravegheată“. Chiar dacă nu deosebit de şocante luate în sine, „figurile“ poetice vehiculate de Ion Noja îşi vădesc prospeţimea, implicit funcţionalitatea, în împrejurarea în care ni se propun imagini sublimat-descriptive, avînd un revelator coeficient de realism cotidian trecut prin retortele demitizării ironic-afective. Ca atare, spre exemplu, bucolismul neoarghezian din Tablou naiv este de-a dreptul cuceritor : „Tinerii zei se logodesc cu frunza / în aerul pudrat cu mirodenii. / La marginea grădinii sună umbra / Străpunsă de lumină, alcătuind vedenii, // în neorânduială desfăşurînd fiesta / Mahmuri de seve, strînşi în bătătură, / Dovleci burghezi îşi satisfac siesta / Pe proaspete prosoape de căldură / / Sub voaluri de verdeaţă prea sumare, / Cu sinii copţi, pe jumătate goi, / Stau roşiile ademenitoare / în faţa feţilor frumoşi de păpuşoi. // Orgolioşi păstăii de fasole urcă / Şi gîrbovesc aracii sub ei peste măsură“ etc. De aici, de la ironia blîndă, discret afectuoasă, la melancolia amară, de o modernitate psihică specifică, evident, distanţa nu-i prea mică. Iar Ion Noja o străbate (cel puţin de cîteva ori) cu reală siguranţă de sine , cum se întîmplă şi în această remarcabilă Baladă, vădit apăsată de duhul neosimbolismului poetic contemporan : „O toamnă grea se lasă cu pulbere de brumă / Pe smocuri mari de aer stătut şi volatil, / Suferă hainele vechi de reumă — / Galantaru-i despotic azil // Şi moliile-au consumat se pare, / Cumpărătorul ultim, confuz şi demodat, / Iluziile-plante de fum agăţătoare / Pe stofe şi pînzeturi s-au uscat. // Reclama bate toba şi-n gramofon se spune /. Că rhoda-i fericirea care se schimbă iar / Şi altă moarte vine şi-n straiuri se depune / Pe hainele bătrîne din vechiul galantar. // — Voi, harponaţi de-apururi de pasiuni divine — / Striga mieros stăpînul, cu glas ca amurgitul — ! Priviţi aceste haine, sînt antice rume, / Veniţi să le-adoraţi cu pipăitul ! // Dar nimeni nu zîmbeşte acelei triste scene, / Le strînge comersantul şi te închide-n lăzi, / Căci hainele nebune s-ar dăruiobscene / Şi fără preţ anume, săracilor pe străzi“. De unde se poate deduce că Ion Noja dispune de datele necesare să-i îngăduie a lua pe cont propriu anume formule poetice de largă circulaţie spre a le supune, astfel, „presi- unii“ exercitata de propria-i voce poetică. • în pofida titlului cărţii, **) între ale cărei coperte sunt adunate poeziile scrise de Liviu Pendefunda se caracterizează printr-o molcomă şi chiar domesticizantă stare de mulţumire sufletească, fie că — să spunem — este vorba de reflecţii privind existenţa în general, raportată la eternitatea fenomenelor cosmice : („E cerul aşa cum / Nu l-am văzut nicicînd. / E ţipătul luminii / Ce varsă nori pe cîmp // în linişte, acolo m-am născut / înconjurat de oameni, într-un cint. Aştrii de noapte reci sclipesc ; / E-atîtde bine pe pămînt“ — Pe pămînt sau de cîntece ale inimii în cazul cărora fiinţa iubită este, de asemenea, aşezată în mijlocul unui cadru de aceeaşi anvergură /„Peste dealuri / Răsfirate / Stau fîntînile / De piatră dărimate... // Şi cerul e ana, / Ana bătută de vînt // Şi cumpăna e mina mea / Ce nlîn°e // în întunericul lăsat de tine / Pe pămînt“ ( Sete). Adevărul e că (simţim peste tot acest lucru) lui Liviu Pendefunda îi place realmente să scrve ’ poeaSfe? îMIH1'mult : omenește vorbind, il 'bredem capabil de reală sinceritate' in tot ceea ce scrie. întrebarea e dacă toate acestea sunt suficiente pentru a putea spera în revelarea unui adevărat „suflet de poet“... • Fiind vorba de cartea lui Mircea Ipate Mareş, ***) întrebarea de mai înainte, într-un fel, ar putea fi reluată. Deşi, în ce-l priveşte pe acesta din urmă, punctul de pornire în poeziile sale îl formează stările de agitaţie continuă, chemate a împinge la limită avalanşa interogaţiilor subiacente şi a conferi stihurilor un aspect sacadat, cu rupturi de ritm dintre cele mai capricioase , ca să nu mai spunem că tentaţia împerecherilor cvasiarbitrare de cuvinte nu lipseşte nici ea : „înc-o obadă, / şi-ncă una, / din osia statorniciei / înfulecă singurătatea / (urîta Doamnă-a silniciei) Şi... / vine cîte-un gînd, / o clipă, bolită-n timp / ci ţine-un veac, / cîrid nicomahica Domnie / Mai pot s-o chem ; / cînd mă desfac / şi iar mă fac / în vară darnică / oricui aşteaptă-al muncilor cîştig, / şi-n anotimpul re-nvierii, / înmugurind / şi neînvins / de-al îndoielilor lui frig / ca-n S.O.S. — / (Statornicie). Există totuşi, în cartea lui Mircea Ipate Mareş, momente în care firea pasională a autorului beneficiază în chip salutar de serviciile unei anumite inteligenţe artistice demne de subliniat. Mai extinsul poem Parcele în vis, cel puţin pe fragmente, face dovada unorasemenea simptome încurajatoare : „Cînd vraja vorbelor lui Abel / mă trage-n sine-i să mă-nchin, / ştiind că pe a treia treaptă, / lingă jertfelnic, / el, Cain ! / — neîndurînd izbînda mea — / mă va ucide, / voi putea să fac întocmai / cum ceri ? II ... // Laschesis e , de partea ta, sonteste — Atropos, / n-ai să pieri“. Nicolae Ciobanu *) Ion Noja : „Poduri suspendate“, Editura „Dacia“, 1979. **) Liviu Pendefunda : „Sidcralia“. Editura „Litera“, 1979. ***) Mircea Ipate Mareș : „Neistovitele întrebări“, idem. CARTEA DE DEBUT Poezie... MIRCEA ELIADE De la Zalmoxis la Gengis-Han Addenda la o prefaţă and m’am hotărât să adun în volum câteva studii despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei orientale, speram că voi avea răgazul să redactez măcar încă două mici monografii, una despre Colinde şi sărbătorile de iarnă, şi cealaltă despre Căluşari şi dansurile cathartice. Dar aceste monografii n’au putut fi încheiate la timp ca să fie incluse în De Zalmoxis , Gengis-Khan (Paris, Payot, 1970) şi le-am amânat pentru o ediţie ulterioară. (C/m. deocamdată ,,Notes on the Căluşari“, in The Gaster Festschrift The Journal of the Ancient Near Eastern Society of Columbia University vol. 5, 1973, pp. 115—122. „Observations on European Witchcraft“, in : Occultism, Witchcraft and Cultural Fashions. Essays in Comparative Religions. Chicago University Press, 1967, pp. 78—85, 129—130). Dar câteva cursuri şi Seminarii recente, ţinute, la Universitatea din Chicago — despre mitologiile morţii şi riturile funerare, despre urmele scenariilor iniţiatice in ceremonialele grupărilor tinereşti, specifice societăţilor rurale din România şi Europa orientală, şi, mai ales, despre necesitatea integrării materialelor etnologice şi folclorice europene în orizontul istoriei universale a religiilor — m’au convins că De Zalmoxis a Gengis- Khan trebuie completat cu un al doilea volum, în care, alături de studiile despre Colinde şi Căluşari, toate aceste■ probleme vor fi analizate cu atenţia pe care o merită. De data aceasta cartea, deşi alcătuită ca şi De Zalmoxis a Gengis-Khan din mici monografii in legătură cu materialele etnografice şi tradiţiile folclorice româneşti, se va adresa în primul rînd istoricilor religiilor şi istoricilor culturii. Intr'adevăr, aşa cum am observat deja in volumul II din Histoire des croyances et des idées religieuses, şi voi arăta pe larg în volumul III, tradiţiile folclorice constituie o mină inepuizabilă de informaţii istoric-religioase, deocamdată insuficient exploatate sau greșit interpretate. Este drept, metodologia acestui nou demers, care vizează promovarea materialelor folclorice la rangul de documente istoric-religioase, nu este incă pusă la punct.Ea va constitui, fără îndoială, una din principalele preocupări ale tinerei generaţii de istorici ai religiilor). Dar chiar in această fază iniţială a cercetărilor, nu mai pot fi trecute sub tăcere rolul şi importanţa tradiţiilor religioase populare intr’o istorie cu adevărat universală a religiilor. Analiza „creştinismului cosmic“, specific populaţiilor din Europa orientală, schiţată în cartea de fată (capitolul VIII), şi continuată in voluml II din Histoire des Croyances (capitolul XXX), va fi completată în volumul III. Dar valoarea de documente istorice a tradiţiilor folclorice se verifică şi în alte zone culturale. Atât hinduismul şi Islamul, cât şi istoria religioasă a Chinei, a Japoniei sau a Americei centrale îşi descoperă noi dimensiuni şi noi valori în măsura în care sunt corect şi exhaustiv analizate tradiţiile religioase populare, şi sunt descifrate, pe de o parte originile lor protoistorice, iar pe de alta raporturile lor cu sistemele culturale şi teologiile dominante. Nu este deloc întâmplător că redactarea studiilor despre Colinde şi Căluşari, despre mitologia morţii şi ceremonialele iniţiatice la români, înaintează paralel cu redactarea volumului III din Histoire des croyances et des idées religieuses. Exegeza materialelor româneşti şi sud-est europene înlesneşte analiza tradiţiilor religioase populare din India, Asia centrală, Extremul Orient şi Mesoamerica, şi este, la rîndul ei, validată de rezultatele obţinute în aceste arii culturale exotice. ☆ Ca şi pentru traducerile in limbile engleză, italiană, germană, spaniolă şi japoneză, am corectat greşelile de tipar care se strecuraseră în textul francez, şi am completat indicaţiile bibliografice. Pentru traducerea de faţă am adăugat, în plus, un număr de publicaţii mai recente. N’am încercat totuşi, să înregistrez ultimele contribuţii apărute în ţară, pe de o parte, pentrucă volumul se adresează mai ales cititorilor nespecialişti, pe de altă parte pentrucă bibliografia folcloristică recentă este ușor accesibilă cercetătorilor români*), Chicago University, 25 Noembrie 1978 *) Prefaţă la traducerea românească realizată de Maria şi Cezar Ivănescu, un curs de apariţie la „Editura ştiinţifică şi enciclopedică“. • Considerat la debut un liric dezlănţuit, cu imagistica exaltată şi tentaţia poeziei imnice, Ion Stanciu se arată a fi in recentul său volum, sedus de interogaţia meditativă, de sensul activ al reflexivităţii, al cunoaşterii : „E cineva fericit numai pentru că există, zidire şi umbră, / fără să poată spune : «flacăra şi vocea şi mindria / fierul plugului înfipt / în ţărîna razelor, butucul roţii rostogolite în latul / sălbăticiei — ele sînt sensul» !“ întrebările despre sine şi lume au în ele o fragilă mirare, o imponderabilă stare a uimirii care stă la izvoarele poeziei, încercarea de a le da şi un răspuns duce adesea doar la complicate combinaţii de cuvinte, fără a atinge şi complentatea semantică : „Apoi cîteva abstracţii — osul zgribulit, / acoperit de zăpada subţire a fricii, / un ochi care nu priveşte nicăieri — iată vreascurile / la care se încălzesc fluturii / Şi ea vine iarăşi şi bate în orgoliul firesc al retinei“. Dar altceva defineşte noua ipostază lirică a poetului — timbrul diferit, suav şi fragil al poemelor, atmosfera rarefiată de aeriene contururi ale lucrurilor în care cuvintele mireasmă şi susur (..E numai mireasmă ce simt împrejur / în apierea dulce şi curată ; / e numai susur fără trup şi privire / peste o zare neadevărată“.) cu o frecvenţă extremă devin motive centrale, elemente-cheie ale unui posibil sistem poetic propriu : „Un jug de mireasmă , încercind să pătrundă „adevărata motivaţie psihologică a popularităţii romanelor poliţiste“ C. K. Coestertan pleda in apărarea genului constatind că „romanul poliţist este o formă artistică perfect legitimă, dar nu numai atît, ca funcţie socială prezintă uimeri avantaje reale şi indiscutabile“. Evident, altele erau criteriile eseistului englez la anul 1901. Dreptul de cetate al romanelor poliţiste româneşti contemporane implică de cele mai multe ori şi un substrat politic. La Haralamb Zincă, autor consacrat al genului, vocaţia pentru romanul poliţist este dublată de acea latură a scriitorului pre-r ocupată de aventura militară ca act responsabil şi patriotic, prezentă într-o parte a scrierilor sale, şi de interesul pentru aspectul politic, ceea ce conferă unor romane ca Soarele a murit in zori şi Toamna cu frunze negre un caracter aparte. Respectînd rigorile acestui gen literar foarte popular, dar prin,,aceasta nu-şi facil, scriitorul este obligat la o construcţie perfect articulata, în limitele verosimilului, în care fiecare element are o pondere şi o semnificaţie deosebită, în care nimic sau aproape nimic să nu fie gratuit, să nu treneze, în care fiecare detaliu să concure la întreţinerea mişcării logice şi a atmosferei de suspense. Romanul policist presupune deci profesiaîmpliniri şi indecizii m-a înjugat, / ce confuzie în culori — ochii văd zăpada / şi nu formele — / Mi se împleticeşte prin trestii auzul (...) Astfel rîul nu mai este decit acest final / timid de susur — un susur fără izvor / piatra care nu are miros / eşuează în faţa nărilor : voi crede de acum / numai în ceea ce-i curgător spre sine“. Efortul de a-şi stăpîni această nouă formulă lirică este vizibil, dar mult mai des tînărul poet se lasă dominat de ea. Metaforele copleşesc poemul cu un exces imagistic care dizolvă sensurile. Reuşitele nu lipsesc totuşi, exemplele sunt multe şi de , un semn şi de altul. Aria lexicală din care se încheagă versurile este cea a universului vegetal al cîmpiei, al lumii veşnice a satului : „Se-adună umbrele verii in jur / sămînţa sparge baierele ţepoase — ale universului Romanul ca „restituire analism şi vocaţie, logică şi imaginaţie, echilibru şi concentrare. Prezentul roman al lui Haralamb Zincă este construit pe aceste coordonate şi deşi face parte dintr-o suită urmărind acelaşi personaj — ziaristul agent Radu Doinaş — se poate citi şi separat, ceea ce ilustrează o dublă disponibilitate a autorului. Cartea este concepută din perspectiva „unui roman care se scrie“ avînd un personaj de prim-plan, scriitorul Corneliu Cora, confruntat cu optica unui martor al evenimentelor relatate în cartea acestuia despre Doinaş. Personajul real este acesta din urmă, iar textul de bază al cărţii este scris la persoana întîi. Corneliu Cora dispune de unele documente, de unele relatări, cărora li se adaugă, îrn intervenţii care întrerup fluxul naraţiunii, noi precizări şi documente furnizate de un colaborator necunoscut al ziaristului. Pe de altă / d ulciorul adăpostit în iarbă dă pe margini miere. / Miroase a putregai şi a laptei fiert // Soarele crestează orice fibră, / — asemenea flăcăilor sub nuci, fiorii purpurii — / umbrele au ochi adinei, înrăiţi de plăcere, / clopotele bat ritmul / secerătorii în lanul înalt cu iarba de sudan. // Cărarea trece prin apus şi se întoarce-n miezul zilei ; aceeaşi uitare emană ţărîna — / ca şi sucul macului buimăceşte depărtarea / pînă la stele. // O rădăcină adine înfiptă încearcă / cu vîrful degetelor / răcoarea din morminte !“. Poetul, însă, se teme parcă de simplitate, şi o altă serie abstract-eebrasa ţseii inserează în structura versurilor : „ Privirea, stă-imoaie un vis, se mole, şeşte , / o acopferă ceaţa care striveşte focurile şi formele. / în jur , nu-s , decit frunze moarte — au cunoscut odată, şi ,ele parte, ficţiunea completează documentul, interpretează, propune ipoteze. „Cartea din carte“ evoluează unitar, intervenţiile potenţînd conflictul, documentele inserate aducind ceva din atmosfera încărcată a conflagraţiei mondiale, a scenariilor de fulise, a mizei politice, a jocului care manipulează deopotrivă politicieni şi mari grupări, trupe şi armament, informatori şi informaţii. Marea miză politică, scopul real al activităţii lui Doinaş în reţeaua de interese şi înscenări, conferă cărţii gravitatea unui act care nu este numai aventură, ci în ultimă instanţă eroică rezistentă la invazia hitlerista. Ficţiunea evoluează pe coordonatele posibilului, ilustrînd adevăruri privitoare la atitudinea armatei române obligate să echilibreze supunerea dictată de împrejurări politice copleşitoare, , cu rezistenţa reală şi cu realitatea. Romanul lui Haralamb Zincă este, aşa tremurarea înfiorată, rouă firavă a sfiiciunii în briză ! (...) Aburul e măsura consistentei“. Se caută incă formula aceea „alchimică“ unită şi nesiguranţele sîht inerente. Intre sative reverii şi abstracte meditaţii, Ion Stanciu construieşte adesea numai la nivelul combinaţiei ingenioase de imagini, reuşind uneori versuri remarcabile, dar cu prea puţine puncte de sprijin in arhitectura poemului, fără punerea în valoare a esenţelor. Astfel ideea poetică se pierde adesea sub un hăţiş, poate friihios, dar uniform şi lipsind de relief lectura. Uneori în posesia „formulei“ ideale (Larg, cugeta-mi desfac, Lingă pîrîul Tisău, Stanţe de toamnă, ş. a.), tînărul poet caută încă „cantităţile perfecte“. Cea mai departe de ea este asumarea sarcasmului pentru tematica citadină („O ameţitoare reclamă te-a înşfăcat de guler şi te-a pupat cu dinţii căzuţi“) sau, în stil Eugen Jebeleanu, a imaginilor antirăzboinice. Dincolo de aceste Şovăieli care denotă o acută conştiinţă noetică, Ion Stanciu este un poet autentic care are ceva de spus şi care, în adîncul poemelor sale ascunde o vină de cuvinte cu seve puternice, de cimpie argheziană arsă de soare şi ggr. cu mari forţe geruri Chaflvé, latente încă. Dan Alexandru Gondeescu * Ion Stanciu : „Fiinţa concretă“, Editura „Cartea Românească“, 1979. jH» i ii?" dar, mai mult decit o carte „poliţistă“ sau „de aventuri“, „de spionaj“ adică e o scriere care pune în lumină şi contribuţia din umbră, anonimă şi eroică a armatei româîne în lupta subterană împotriva fascismului in anii negri ai celui de-al doilea război mondial. Cartea creează imaginea pregnantă a unei Europe, convulsionate sub tropotul brutal al armatelor Wermachtului, a unui climat de conflict pe toate planurile, a unei lupte purtate în umbră sub permanenta ameninţare a deconspirării, a Gestapoului, în care raportul de forţe se modifică în funcţie de detalii aparent neînsemnate. Haralamb Zincă este un profesionist care stăpîneşte perfect genul, înzestrat cu ştiinţa de a doza efectele, de a tensiona subtil atmosfera, de a combina ficţiunea cu adevărul, documentul cu ipoteza, de a crea personaje autentice şi situaţii verosimile, totul în acel complex echilibrat şi captivant care este un roman bine construit şi susţinut cu discreţie de un mesaj ce exprimă, în acelaşi timp, o „restituire“. Sultana Craia *) Haralamb Zincă : „Toamna cu frunze negre“, Editura Militară, 1978, viaţa cărţilor , proza r* • Mai temperată decit în volumele anterioare, apelînd mai puţin la demonstraţia prin accident, la euristica spectaculoasă, critica lui Alexandru George adunată în acest volum practică jocul cu negaţia şi plăcerea reducerii la absurd a tabuurilor interpretative, mai moderat, înlocuind disputa cu discuţia in lecturile de rezistenţă, aflate mai cu seamă în prima parte a cărţii. Există, în schimb, o generozitate şi o modicitate a tonului generalizată, în ultima sută de pagini. Negaţia e înlocuită cu tonul apodictic iar problematizarea cu şirul aserţiunilor, de unde sentimentul că, descins din istoria literară în contemporaneitate şi din cercul valorilor sigure in cel al „relativelor“ in curs de cristalizare, Al. George înţelege să practice, după un adagiu lovinesciar, adaptat, vehemenţa cu clasicii (în absenţă) şi clemenţa cu contemporanii (în prezenţă), menajaţi ca nişte debutanţi plămădindu-se. în acest context situarea criticului la sfîrşitul lecturii relecturii nu e întîmplătoare. El beneficiază de cuceririle celorlalţi, de punctele lor de vedere pe care poate începe să le rectifice, să le răstoarne, supunîndu-le discriminării, disocierilor, nuanţării sau loricii dialectice, corelative, care critica Critica rebours arată că semnificaţia unui termen este completată numai prin opusul lui. Materialul opiniilor (staţionar pînă la inerţie şi prejudecată) a cărui istorie e re făcută de Alexandru George cu o informaţie şi o acribie remarcabile, intră în actul critic, înţeles ca negaţie, ref lectură şi recurs precum piesele unui dosar într-o a doua sau a treia instanţă şi trecind prin filtrul demonstrativ radtiocinativ al acestui critic renaşte, primeşte noi valenţe sau actualează şi altă faţă (revers) al adevărului, în genere critica lui Al. George e una a reversului, o lectură à rebours. El caută cu obstinaţie ceea ce desminte un adevăr instaurat, negativul imaginii: Junimea n-a avut un program de creaţie, istoria literaturii secolului XVIII—XIX s-a constituit împotriva vederilor junimiste... Acolo unde există judecăţi critice punctînd actualizările, Al. George caută virtualităţile, pe o linie camilpetresciană şi invers. Unde există schemă e căutată corectarea ei şi unde s-a instaurat corectarea e repusă în discuţie schema. De aceea judecăţile lui Al. George vizited mobilitatea şi devenirea actului critic trebuie citite numai în context. Rupte de suportul şi mediul demonstraţiei lor, ele sunt exagerate, lucru de care e conştient însuşi cel care le-a formulat. Fiecare aserţiune a acestui critic are o istorie în spatele ei (şi ţine) de o descompunere „pointillistă“ a imaginii adevărului critic ca nuferii, catedrala şi podul impresioniştilor pictaţi în anotimpuri şi la ore diferite. Altceva e văzut din Maiorescu prin raportare la secolul XIX şi secolul ,XX şi altceva prin raportarea la V. A. Urechia sau corespondenţa cu Duiliu Zamfirescu. Al. George are ochi pentru ceea ce merge împotriva unei păreri, el pîndeşte mişcarea ce trădează prejudecata, inconsecvenţa în atitudine, greşala, spectrul culorilor unui gest, descompunerea unui adevăr în părţile lui de umbră şi de lumină. Calitatea cea mai importantă a criticii sale „xnozaicate" este renunţarea la o anume vedere monoculară, refuzul unei perspective univoce. Cării Petrescu din „Jurnal“ e confruntat cu revistele epocii care nu i-au primit aşa de , rău cărţile cum s-a acreditat părerea. Junimea e pusă faţă în faţă cu Revista contimporană, Lovinescu cu M. Dragomirescu, Maiorescu cu Ibsen etc. Personajele istoriei literare sunt puse în relaţii şi situaţii revelatoare: Ticu Maiorescu adnotînd Convorbirile, exegeza eminesciană şi Buletinul Eminescu condus de G. Bogdan Duică şi Leca Morariu. Foarte multe din aceste lecturi corelative sînt semnificative cîştigîndu-ne prin inteligenţă şi mobilitate mai ales că Alexandru George deţine o artă a persuasiunii exemplare. Totuşi, mecanismul acestor lecturi dialectice, de negaţie şi negarea negaţiei, situate numai la sfîrşitul lecturii celorlalţi, devin, prin aglutinare, previzibile. îl suspectăm pe Alexandru George şi are poză, mai cu seamă cînd lipseşte demonstraţia (Ibrăileanu, Noica, A. Paunescu etc.) Maşina de citit atît de necesară , devenirea adevărului este folosită uneori din narcisism sau din simplă comoditate într-un „proces tehnologic“ de serie, pe bandă rulantă, în care ceea ce era la începutul lecturii alb, devine la sfîrşitul lecturii ei obligatoriu negru şi fireşte invers, ceea ce nu mai e chiar dialectică ci simplă vopsire în altă culoare, de preferinţă opusă a opiniei celorlalţi. Doina Uricarui “) Alexandru George : „La sfîrşitul lecturii“ II, Editura Cartea Românească, 1979. a im*