Luceafărul, iulie-decembrie 1979 (Anul 22, nr. 27-52)

1979-07-07 / nr. 27

7 IULIE 1979 ____ uite din poemele cu­ff *■ prinse 'n volumul JLJL A Cartea medicilor de A­drian Popescu sunt scrise în linia consemnată a poe­tului, împărtăşindu-şi frazarea din atributele evidente, imediat evidente, ale acestuia : blîndul estetism, aflat între precizia arti­zanală a imaginii şi aerul de năuceală angelică, rafinamentul cărturăresc, contemplaţia gra­ţioasă, religiozitatea purităţii şi a imponderabilelor, gingăşia dul­ce, împinsă pînă la somnolenţă, şi torpoare. Recunoaşterea tutu­ror acestor date proprii, mai mult sau mai puţin „gustate“ în sine, nu împiedică poemele să placă, şi atunci chiar cînd ele nu sînt foarte profunde sau per­fect originale, pentru că profun­zimea, complicaţia de fond a autorului străjuiesc în preajma lor, ca nişte zeităţi prielnice, pu­ţind fi lesne întrezărite. Poet de autentică spiţă, Adrian Popescu ştie cum să spună lucrurile, cum să le înnobileze printr-o montu­ră cuceritoare, printr-o rostire distinctă şi elevată, cu o ele­ganţă ceremonioasă, înnăscută, fără cusur. Accentul cărturăresc, hölderlinian, cum este în versu­rile următoare, face poezia fru­moasă : „Cînd nu dă încă bruma călătoresc supus / în dulcea Bu­covină, în Ţara mea de Sus, / pădurea străluceşte şi arborii par magi, / cunoşti tu oare ţara pădurilor de fagi ? / /Aurării şi nimburi şi glasuri vagi de corn / răsună sub frunzişul în care mă întorn, / ca într-un paradis, pe unde vîrsta mea / păienjeniş de rouă, prefraged nălucea. / / O pulbere căzută de undeva de sus, / o scuturare blîndă din florile ce nu-s / sau o mirare mută cutre­mură făptura, / îngreunează pleoapa, îţi sigilează gura. // Mo­latecă şi-nvinsă ca mierea ce s-a scurs / din stunul părăsit în bla­na unui urs, / lumina se-ntâreşte ca pietrele de preţ / un galben chihlimbar aproape de îngheţ“. Alteori, însăşi alegerea „ideii“ este cea care determină partici­parea, căci poetul atinge mereu zone emoţionale cu un grăunte de absolut, cu un miez aşa-zicînd filosofic, care n-au cum să nu se transmită sufletului, mai ales atunci cînd sînt comunicate cu o asemenea euforie de gală şi o firească bună-cuviinţă a situă­rii : „Fericit cine prînzeşte / pe o pajişte în nori / fericit cine îmbracă / haina crinului, uşor. / / Fericit cine mai ştie / încorda o arbaletă / fericit cine găseşte / între ierburi o monetă. / / Fericit îşi aminteşte / de lumina raiului / crinul care stă în ploaie / şi-n pămîntul graiului“. Durata ideală în care Adrian Popescu îşi înveşmîntă poezia, starea edenică la care aspiră şi pe care încearcă s-o instaureze în climatul ei sînt exprimate convingător, cu o naturaleţe care provine din lăuntrul unei naturi spirituale unde gîndul face corp comun cu impulsurile psihice mai puţin discernabile, unde conştiinţa şi afectele se simt în consonanţă. Murmurul „paradi­siac“ al poetului sună nn invo­cator, ci are drept fundament o plenitudine şi o blîndeţe structu­rală ce întorc lucrurile spre par­tea lor bună, luminoasă, solară, cu un soi de înţelepciune a pier­derii recuperabile. Adrian Po­pescu nu este un artificios, un constructor cu „program“ de evanescenţe, ci realmente un poet care trăieşte într-un regim de umanitate aurorală. Dacă multe din poemele aflate în Curtea medicilor sună, cum spuneam, în linia unui ştiut, cu­noscut Adrian Popescu, altele, mai numeroase, dezvăluie o con­fesiune şi o biografie pe care poetul le-a lăsat prea puţin bă­nuite pînă acum în cărţile sale anterioare (De pildă, Gheorghe Grigurcu despre Sărbătoarea şi focul : „Poezia nu mai e biogra­fie sau confesiune, cu­ materie autonomă, decorativism supe­rior“). E vorba de confesiunea unor experienţe dureroase care, pe măsură ce fac loc în poezie prozaismului vieţii, părţii ei de dură realitate, cheamă mai cu fervoare în sprijin intensa con­centrare de sine şi liniştea bine­făcătoare a trăirii întru spirit. Se poate astfel afirma că poezia lui Adrian Popescu îşi echilibrează, îşi legitimează acum latura ste­lară, de abandon reverie, pur imaginativ, printr-o latură telu­rică, de nedisimulat realism. „Blîndul poet naturist şi cuviin­cios“, iubitor al „miresmei para­­disiace“, al aurăriilor, nimburi­lor şi ferecaturilor de preţ des­coperă un colţ de realitate şo­cantă care atrage după sine sta­rea de veghe, de trezie şi luci­ditate spirituală. El se arată în­crezător nu numai în bunele re­guli ale „inspiraţiei“, de atîtea ori ironizată de demistificatorii misterelor, dar încrezător în trezia simţurilor şi energiilor sale, apte de a-i asigura identi­tatea şi regimul propriu. Intr-un foarte frumos poem, Imblînzirea şoimului, care poate fi şi un poem al atenţiei la poezie, pen­tru a-i capta neadormit semna­lele vitale, poetul expune un adevărat program de viaţă, de o exultanţă vulnerabilă, înrudit cu acela dintr-o binecunoscută invo­caţie a lui Nichita Stănescu des­pre conservarea sinelui : „Nu mă lăsa să adorm, ţine-mă treaz lumină / a zodiei mele. Gemeni­lor, înfigeţi-mi ace în carne, / pleoapelor, nu coborîţi, ca un sicriu, peste spiritul meu, / ner­vii mei, fiţi frînghii întinse pe care se caţără, / în munte, un alpinist. / / Numai primejdia dulce nu-mi lipeşte pleoapele, / preveştile suflînd din marea cîmpie stelară, / dinspre munţii din lună, din pajişti magnetice, / din crînguri la mii de vîrste­­lumină, utopice. / /Cum aş căli cu un descîntec magic o sabie, / cu nume de regină, cum aş dibui o artă străveche, / în parte ui­tată, îmblînzesc un şoim intr-o magazie, / cu unelte arhaice, in­tr-un hambar al verii trecute. / / Cu ochii deschişi, în lumina ustu­rătoare a lămpii, / cu viaţa mea trecătoare, arzînd ca un filament înroşit, / cu puţină, poate vicle­nie, cu dragoste, chin şi lacrimi, / cu nesomn şi sete care se as­preşte spre miezul nopţii. / Daţi-mi putere, voi, Gemenilor, căci născut sînt în mai, / să fiu geamănul şoimului, unul în altul să fim, / unul prin altul, muritor şi-naripat împreună prin / dumbrăvile cerului să vîslim cu aripile“. Poezia lui Adrian Popescu a cîştigat în dramatism, într-un dramatism ce-i fusese aproape refuzat anterior, dată fiind emi­sia de regulă „graţioasă“ a auto­rului. în cuprinsul poeziei apar o tramă şi o tensiune nouă cu efecte din cele mai izbăvitoare pentru amplitudinea ei. Poetul nu se mai sfieşte să spună lu­crurilor pe nume, pe numele cel mai adevărat cu putinţă, să se întîlnească cu „sorul meu mers“, sub formele diferite în care îşi prezintă chipul, să iscodească suferinţa umană, în cele mai brutale din înfăţişări, să sonde­ze în „camera obscură a memo­riei“ sale pentru a aduce la su­prafaţă ceva din propria lui du­rere şi aventură lumească. Poe­zie pînă acum a unei memorii atemporale, reţinînd latura de idealitate a elementelor, natura lor pătrunsă de „un duh al întregului“, poezia lui Adrian Popescu devine şi o poezie a unei memorii proprii, datate şi adevărate, refăcind porţiuni de biografie pe care intensitatea comprimării le permite, la acest punct, să străbată în versuri cu o nuditate patetică, emoţionan­tă : „Nu Columb, Harvey a fost eroul adolescenţei mele,­­ marile descoperiri anatomice erau des­crise cu lux de­­ amănunte exo­tice in volume legate-n piei de viţel. / Eu nu pe Vasco da Gama l-am admirat mai întîi / Pe blîn­dul Michel Servet, sfîrşind pe rug. Sărăcia şi­­ rugul sînt pre­ţul se ştie“. Aspectele luminoase, extaziate ale lumii, cîntate cu o fervoare fraternă, îşi află o contrapondere pînditoare, neliniştită în zonele golului, ale „umedului întune­ric“, deopotrivă , zămislitor, dar şi devorator de­­valori. Lucruri nedesluşite, premonitorii, meta­morfoze inexplicabile, conţinînd o teroare fără nume se petrec în faţa ochilor miraţi ai poetului, puritatea ce părea suverană este ameninţată, incoruptibilul se dovedeşte vulnerabil, siguranţa formelor clare, imuabile se cla­tină. Aşa cum în poezia lui Adrian Popescu există o fasci­naţie, o adevărată religiozitate a luminii, expresie a spiritului şi a ordinei spirituale, tot astfel există şi o fascinaţie a forţelor tenebroase, a golurilor absor­bante, a haosului şi a informu­lui, amîndouă tensiunile echili­brate fiind pe un foarte subţire fir de aţă. înţelegem mai bine că poetul pune atîta intensitate în celebrarea zonelor lumines­­cente, decantate şi „gindite“ ale lumii tocmai ca normă interioară de apărare şi rezistenţă. Poezia lui înseamnă totodată şi o rege­nerare. Un chip necunoscut, un „alter-ego“ înlăcrimat şi grav, reprimat sub măşti sur­îzătoare, cu grijă întreţinute, ne apare in faţă dintre versurile poetului, restabilind coerenţa cu atitudini mai vechi şi mai noi şi, mai ales, încredinţîndu-ne încă o dată de profunzimile unui talent veri­tabil, de primă mărime : „Tu nu eşti Civitas Solis, oraş-suris, luminare / picurîndu-şi ceara fierbinte pe reverele mele. / / Tu l-ai prefăcut într-un pumn de cenuşă / pe Baba Novac, aici, lingă Turnul Croitorilor / / Stră­zile tale umede toate s-au fost pietruit / cu lacrimile mele de copil, rotunde şi albe. / /Vremea săniilor nebune pe un deal fra­ged / s-a topit ca o pietricică de zahăr în ceai. / /Locuiesc în­tr-un cartier depărtat, într-un­­ cring cu dopuri de bere şi excla­maţii grăbite. / /De acolo, de lingă dealul zis al Calvariei / fereastra mea surîde printre lai Dan Cristea cronica literară Adrian Popescu «CURTEA MEDICILOR» • Nu credem, asemenea lui Petru Poantă (vd. postfaţa la volum, altminteri, densă, la obiect*) că esenţa „teritoriului“ poetic la a cărui captare tinde Ion Noja e de căutat în „exhi­barea violentă a figurilor“. Nu ni se pare concludentă nici a­­firmaţia aceluiaşi critic că ne-am afla în prezenţa unor poeme al căror regim privilegiat l-ar constitui o anume stare de „răbufnire supravegheată“ a (să-i spunem astfel) eului poetic.­ Scrutată cu toată exigenţa, din această dubla­re pronertivă, cartea lui Ion Noja nu surprinde prin elemente deosebite. Astfel, în ambele direcţii, e destul de greu dacă nu imposibil să acordăm unui text precum cel ce urmează un alt calificativ decit acela de „cuminţenie“ poetică... accepta­bilă : „Vicleană ca o vulpe stră­vezie / e bucuria ce mă străba­te / doar toamna se strecoară la fel / printre spinii luminii pe dealuri / cînd viile-s toate cu ugerile coapte. // Utopice păsări de vînt, / fără de veste / îmi cîntă pe umeri. / Plăcerea de - fi mă îmbracă / în straie uşoare de plută. / De după masca surlsului tău, / prietene, niciodată văzut, / oameni stră­ini mă salută“ (Vulpea străve­zie). Sigur, nu contestăm co­rectitudinea prozodică a poemu­lui, dar, să recunoaştem, atît leit-motivul confesiv-simbolic de la care autorul purcede, cit şi suita asociaţiilor metaforice („spinii luminii pe dealuri“, vi­ile „cu ugere coapte“, „utopice păsări de vînt“ ce „îmi cîntă pe umeri“, „straie uşoare de plută“, „masca surîsului tău“, ş.a.) sunt departe de a exprima preconizata „răbufnire suprave­gheată“. Chiar dacă nu deosebit de şo­cante luate în sine, „figurile“ poetice vehiculate de Ion Noja îşi vădesc prospeţimea, implicit funcţionalitatea, în împrejura­rea în care ni se propun imagini sublimat-descriptive, avînd un revelator coeficient de realism cotidian trecut prin retortele demitizării ironic-afective. Ca atare, spre exemplu, bucolismul neoarghezian din Tablou naiv este de-a dreptul cuceritor : „Tinerii zei se logodesc cu frunza / în aerul pudrat cu mirodenii. / La marginea gră­dinii sună umbra / Străpunsă de lumină, alcătuind vedenii, // în neorânduială desfăşurînd fiesta / Mahmuri de seve, strînşi în bătătură, / Dovleci burghezi îşi satisfac siesta / Pe proaspete prosoape de căldură / / Sub voa­luri de verdeaţă prea sumare, / Cu sinii copţi, pe jumătate goi, / Stau roşiile ademenitoare / în faţa feţilor frumoşi de păpuşoi. // Orgolioşi păstăii de fasole urcă / Şi gîrbovesc aracii sub ei peste măsură“ etc. De aici, de la ironia blîndă, discret afectuoasă, la melanco­lia amară, de o modernitate psihică specifică, evident, dis­tanţa nu-i prea mică. Iar Ion Noja o străbate (cel puţin de cîteva ori) cu reală siguranţă de sine , cum se întîmplă şi în această remarcabilă Baladă, vă­dit apăsată de duhul neosimbo­­lismului poetic contemporan : „O toamnă grea se lasă cu pulbere de brumă / Pe smocuri mari de aer stătut şi­­ volatil, / Suferă hainele vechi de reumă — / Galantaru-i despotic azil // Şi moliile-au consumat se pare, / Cumpărătorul ultim, con­fuz şi demodat, / Iluziile-plante de fum agăţătoare / Pe stofe şi pînzeturi s-au uscat. // Reclama bate toba şi-n gramofon se spune /. Că rhoda-i fericirea care se schimbă iar / Şi altă moarte vine şi-n straiuri se depune / Pe hainele bătrîne din vechiul galantar. // — Voi, har­­ponaţi de-apururi de pasiuni divine — / Striga mieros stă­­pînul, cu glas ca amurgitul — ! Priviţi aceste haine, sînt antice rume, / Veniţi să le-adoraţi cu pipăitul ! // Dar nimeni nu zîmbeşte acelei triste scene, / Le strînge comersantul şi te închide-n lăzi, / Căci hainele nebune s-ar dărui­­obscene / Şi fără preţ anume, săracilor pe străzi“. De unde se poate de­duce că Ion Noja dispune de datele necesare să-i îngăduie a lua pe cont propriu anume for­mule poetice de largă circulaţie spre a le supune, astfel, „presi-­­ unii“ exercitata de propria-i voce poetică. • în pofida titlului căr­ţii, **) între ale cărei coperte sunt adunate poeziile scrise de Liviu Pendefunda se caracteri­zează printr-o molcomă şi chiar domesticizantă stare de mulţu­mire sufletească, fie că — să spunem — este vorba de reflec­ţii privind existenţa în gene­ral, raportată la eternitatea fe­nomenelor cosmice : („E cerul­­ aşa cum / Nu l-am văzut nici­­cînd. / E ţipătul luminii / Ce varsă nori pe cîmp // în linişte, acolo m-am născut / înconju­rat de oameni, într-un cint. Aştrii de noapte reci sclipesc ; / E-atît­­de bine pe pămînt“ — Pe pămînt­ sau de cîntece ale inimii în cazul cărora fiinţa iubită este, de asemenea, aşe­zată în mijlocul unui cadru de aceeaşi anvergură /„Peste dea­luri / Răsfirate / Stau fîntînile / De piatră dărimate... // Şi cerul e ana, / Ana bătută de vînt // Şi cumpăna e mina mea / Ce nlîn°e // în întunericul lăsat de tine / Pe pămînt“ ( Sete). Adevărul e că (simţim peste tot acest lucru) lui Liviu Pen­defunda îi place realmente să scrve ’ poeaSfe? îMIH1'mult : ome­nește vorbind, il 'bredem capa­bil de reală­ sinceritate' in­­ tot ceea ce scrie. întrebarea e dacă toate acestea sunt suficiente pentru a putea spera în revela­rea unui adevărat „suflet de poet“... • Fiind vorba de cartea lui Mircea Ipate Mareş, ***) între­barea de mai înainte, într-un fel, ar putea fi reluată. Deşi, în ce-l priveşte pe acesta din urmă, punctul de pornire în poeziile sale îl formează stări­le de agitaţie continuă, chema­te a împinge la limită avalanşa interogaţiilor subiacente şi a conferi stihurilor un aspect sa­cadat, cu rupturi de ritm din­tre cele mai capricioase , ca să nu mai spunem că tentaţia îm­perecherilor cvasiarbitrare de cuvinte nu lipseşte nici ea : „înc-o obadă, / şi-ncă una, / din osia statorniciei / înfulecă singurătatea / (urîta Doamnă-a silniciei) Şi... / vine cîte-un gînd, / o clipă, bolită-n timp / ci­ ţine-un veac, / cîri­d nicoma­­hica Domnie / Mai pot s-o chem ; / cînd mă desfac / şi iar mă fac / în vară darnică / ori­cui aşteaptă-al muncilor cîştig, / şi-n anotimpul re-nvierii, / înmugurind / şi neînvins / de-al îndoielilor lui frig / ca-n S.O.S. — / (Statornicie). Există totuşi, în cartea lui Mircea Ipa­te Mareş, momente în care fi­rea pasională a autorului bene­ficiază în chip salutar de ser­viciile unei anumite inteligenţe artistice demne de subliniat. Mai extinsul poem Parcele în vis, cel puţin pe fragmente, face dovada unor­­asemenea simptome încu­rajatoare : „Cînd vraja vorbe­lor lui Abel / mă trage-n sine-i­­ să mă-nchin, / ştiind că pe a treia treaptă, / lingă jertfelnic, / el, Cain ! / — neîndurînd izbînda mea — / mă va ucide, / voi putea să fac întocmai / cum ceri ? II ... // Laschesis e , de partea ta, sonteste — Atro­­pos, / n-ai să pieri“. Nicolae Ciobanu­ *) Ion Noja : „Poduri suspen­date“, Editura „Dacia“, 1979. **) Liviu Pendefunda : „Sidc­­ralia“. Editura „Litera“, 1979. ***) Mircea Ipate Mareș : „Neistovitele întrebări“, idem. CARTEA DE DEBUT Poezie... MIRCEA ELIADE De la Zalmoxis la Gengis-Han Addenda la o prefaţă and m’am hotărât să adun în volum câteva s­t­udii despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei orientale, speram că voi avea răgazul să redactez măcar încă două mici monografii, una despre Colinde şi sărbătorile de iarnă, şi cealaltă despre Căluşari şi dansurile cathartice. Dar aceste monografii n’au putut fi încheiate la timp ca să fie incluse în De Zalmoxis , Gengis-Khan (Paris, Payot, 1970) şi le-am amânat pentru o ediţie ulter­i­oară. (C/m. deocamdată ,,Notes on the Că­luşari“, in The Gaster Festschrift The Journal of the Ancient Near Eastern Society of Columbia University vol. 5, 1973, pp. 115—122. „Observations on European Witchcraft“, in : Occultism, Witchcraft and Cultural Fashions. Essays in Comparative Religions. Chicago University Press, 1967, pp. 78—85, 129—130). Dar câteva cursuri şi Seminarii recente, ţinute, la Universitatea din Chicago — despre mitologiile morţii şi riturile fu­nerare, despre urmele scenariilor iniţiatice in cere­monialele grupărilor tinereşti, specifice societăţilor rurale din România şi Europa orientală, şi, mai ales, despre necesitatea integrării materialelor etnologice şi folclorice europene în orizontul istoriei universale a religiilor — m’au convins că De Zalmoxis a Gengis- Khan trebuie completat cu un al doilea volum, în care, alături de studiile despre Colinde şi Căluşari, toate aceste■ probleme vor fi analizate cu atenţia pe care o merită. De data aceasta cartea, deşi alcătuită ca şi De Zalmoxis a Gengis-Khan din mici monografii in legătură cu materialele etnografice şi tradiţiile fol­clorice româneşti, se va adresa în primul rînd istori­cilor religiilor şi istoricilor culturii. Intr'adevăr, aşa cum am observat deja in volumul II din Histoire des croyances et des idées religieuses, şi voi arăta pe larg în volumul III, tradiţiile folclorice constituie o mină inepuizabilă de informaţii istoric-re­­ligioase, deocamdată insuficient exploatate sau greșit interpretate. Este drept, metodologia acestui nou de­mers, care vizează promovarea materialelor folclorice la rangul de documente istoric-religioase, nu este incă pusă la punct.­­Ea va constitui, fără îndoială, una din principalele preocupări ale tinerei generaţii de istorici ai religiilor). Dar chiar in această fază iniţială a cerce­tărilor, nu mai pot fi trecute sub tăcere rolul şi impor­tanţa tradiţiilor religioase populare intr’o istorie cu adevărat universală a religiilor. Analiza „creştinismu­lui cosmic“, specific populaţiilor din Europa orientală, schiţată în cartea de fată (capitolul VIII), şi continua­tă in voluml II din Histoire des Croyances (capitolul XXX), va fi completată în volumul III. Dar valoarea de documente istorice a tradiţiilor folclorice se verifică şi în alte zone culturale. Atât hinduismul şi Islamul, cât şi istoria religioasă a Chinei, a Japoniei sau a Americei centrale îşi descoperă noi dimensiuni şi noi valori în măsura în care sunt corect şi exhaustiv analizate tra­diţiile religioase populare, şi sunt descifrate, pe de o parte originile lor protoistorice, iar pe de alta ra­porturile lor cu sistemele culturale şi teologiile do­minante. Nu este deloc întâmplător că redactarea studiilor despre Colinde şi Căluşari, despre mitologia morţii şi ceremonialele iniţiatice la români, înaintează paralel cu redactarea volumului III din Histoire des cro­yances et des idées religieuses. Exegeza materialelor româneşti şi sud-est europene înlesneşte analiza tra­diţiilor religioase populare din India, Asia centrală, Extremul Orient şi Mesoamerica, şi este, la rîndul ei, validată de rezultatele obţinute în aceste arii cul­turale exotice. ☆ Ca şi pentru traducerile in limbile engleză, italiană, germană, spaniolă şi japoneză, am corectat greşelile de tipar care se strecuraseră în textul francez, şi am completat indicaţiile bibliografice. Pentru traducerea de faţă am adăugat, în plus, un număr de publicaţii mai recente. N’am încercat totuşi, să înregistrez ulti­mele contribuţii apărute în ţară, pe de o parte, pentrucă volumul se adresează mai ales cititorilor nespecialişti, pe de altă parte pentrucă bibliografia folcloristică recentă este ușor accesibilă cercetătorilor români*), Chicago University, 25 Noembrie 1978 *) Prefaţă la traducerea românească realizată de Ma­ria şi Cezar Ivănescu, un curs de apariţie la „Editura ştiinţifică şi enciclopedică“. • Considerat la debut un liric dezlănţuit, cu imagistica exaltată şi ten­taţia poeziei imnice, Ion Stanciu se arată a fi in recentul său volum, se­dus de interogaţia me­ditativă, de sensul activ al reflexivităţii, al cu­noaşterii : „E cineva fe­ricit numai pentru că există, zidire şi umbră, / fără să poată spune : «flacăra şi vocea şi min­­dria / fierul plugului în­fipt / în ţărîna razelor, butucul roţii rostogolite în latul / sălbăticiei — ele sînt sensul» !“ între­bările despre sine şi lume au în ele o fragilă mira­re, o imponderabilă stare a uimirii care stă la izvoar­­ele poeziei, încercarea de a le da şi un răspuns duce adesea doar la com­plicate combinaţii de cu­vinte, fără a atinge şi comple­ntatea semantică : „Apoi cîteva abstracţii — osul zgribulit, / acoperit de zăpada subţire a fricii, / un ochi care nu priveşte nicăieri — iată vreascu­rile / la care se încălzesc fluturii­­ / Şi ea vine iarăşi şi bate în orgoliul firesc al retinei“. Dar altceva defineşte noua ipostază lirică a poetului — timbrul dife­rit, suav şi fragil al poe­melor, atmosfera rare­fiată de aeriene contururi ale lucrurilor în care cu­vintele mireasmă şi susur (..E numai mireasmă ce simt împrejur / în ap­ie­­rea dulce şi curată ; / e numai susur fără trup şi privire / peste o zare ne­adevărată“.) cu o frec­venţă­­ extremă devin motive centrale, elemen­­te-cheie ale unui posibil sistem poetic propriu : „Un jug­­ de mireasmă , încercind să pătrun­dă „adevărata motivaţie psihologică a popularităţii romanelor poliţiste“ C. K. Coestertan pleda in apă­rarea genului constatind că „romanul poliţist este o formă artistică perfect legitimă, dar nu numai atît, ca funcţie socială pr­ezintă uimeri avantaje reale şi indiscutabile“. Evident, altele erau crite­riile eseistului englez la anul 1901. Dreptul de ce­tate al romanelor poliţiste româneşti contemporane implică de cele mai multe ori şi un substrat politic. La Haralamb Zincă, autor consacrat al genului, vo­caţia pentru romanul po­liţist este dublată de acea latură a scriitorului pre-r ocupată de aventura mi­litară ca act responsabil şi patriotic, prezentă în­­tr-o par­te a scrierilor sale, şi de interesul pen­tru aspectul politic, ceea ce conferă unor romane ca Soarele a murit in zori şi Toamna cu frunze ne­gre un caracter aparte. Respectînd rigorile aces­tui gen liter­ar foarte popular, dar prin,,aceasta nu-şi facil, scriitorul este obligat la o construcţie perfect articulata, în li­mitele verosimilului, în care fiecare element are o pondere şi o semnifi­caţie deosebită, în care nimic sau aproape nimic să nu fie gratuit, să nu treneze, în care fiecare detaliu să concure la în­treţinerea mişcării logice şi a atmosferei de sus­pense. Romanul policist presupune deci profesia­împliniri şi indecizii m-a înjugat, / ce confu­zie în culori — ochii văd zăpada / şi nu formele — / Mi se împleticeşte prin trestii auzul (...) Astfel rîul nu mai este decit acest fi­nal / timid de susur — un susur fără izvor­­ / piatra care nu are miros /­­ eşuează în faţa nărilor : voi crede de acum / nu­mai în ceea ce-i curgă­tor spre sine“. Efortul de a-şi stăpîni această nouă formulă lirică este vizibil, dar mult mai des tînărul poet se lasă do­minat de ea. Metaforele copleşesc poemul cu un exces imagistic care di­zolvă sensurile. Reuşitele nu lipsesc totuşi, exem­plele sunt multe şi de , un semn şi de altul. Aria le­xicală din care se închea­gă versurile este cea a­ universului vegetal al cîmpiei, al lumii veşnice a satului : „Se-adună umbrele verii in jur / sămînţa sparge baierele ţepoase — ale universului Romanul ca „restituire a­nalism şi vocaţie, logică şi imaginaţie, echilibru şi concentrare. Prezentul roman al lui Haralamb Zincă este construit pe aceste coor­donate şi deşi face parte dintr-o suită urmărind acelaşi personaj — ziaris­tul agent Radu Doinaş — se poate citi şi separat, ceea ce ilustrează o du­blă disponibilitate a auto­rului. Cartea este con­cepută din perspectiva „unui roman care se scrie“ avînd un personaj de prim-plan, scriitorul Cor­­neliu Cora, confruntat cu optica unui martor al evenimentelor relatate în cartea acestuia despre Doinaş. Personajul real este acesta din urmă, iar textul de bază al cărţii este scris la persoana în­tîi. Corneliu Cora dispune de unele documente, de unele relatări, cărora li se adaugă, îrn intervenţii care întrerup fluxul nara­ţiunii, noi precizări şi do­cumente furnizate de un colaborator necunoscut al ziaristului. Pe de altă / d ulciorul adăpostit în iarbă dă pe margini mie­re. / Miroase a putregai şi a laptei fiert // Soarele crestează orice fibră, / — asemenea flăcăilor sub nuci, fiorii purpurii — / umbrele au­ ochi adinei, înrăiţi de plăcere, / clopo­tele bat ritmul / secerăto­­rii în lanul înalt cu iarba de sudan. // Cărarea tre­ce prin apus şi se întoar­­ce-n miezul zilei ; ace­­eaşi uitare emană ţărîna — / ca şi sucul macului bui­măceşte depărtarea / pînă la stele. // O­­ rădăcină adine înfiptă încearcă / cu vîrful degetelor / ră­coarea din morminte !“. Poetul, însă, se teme par­că de simplitate, şi o altă serie abstract-eebrasa ţseii inserează în structura ver­surilor : „ Privirea, stă-i­­moaie un vis,­ se mole­, şeşte , / o acopferă ceaţa care striveşte focurile şi formele. / în jur , nu-s , decit frunze moarte — au cunoscut odată, şi ,­ele parte, ficţiunea comple­tează documentul, inter­­­pretează, propune ipoteze. „Cartea din carte“ evo­luează unitar, intervenţiile potenţînd conflictul, docu­mentele inserate aducind ceva din atmosfera încăr­cată a conflagraţiei mon­diale, a scenariilor de fu­­­­lise, a mizei politice, a jocului care manipulează deopotrivă politicieni şi mari grupări, trupe şi ar­mament, informatori şi informaţii. Marea miză politică, scopul real al activităţii lui Doinaş în reţeaua de interese şi în­scenări, conferă cărţii gravitatea unui act care nu este numai aventură, ci în ultimă instanţă eroi­că rezistentă la invazia hitlerista. Ficţiunea evo­luează pe coordonatele posibilului, ilustrînd ade­văruri privitoare la atitu­dinea armatei române obligate să echilibreze su­punerea dictată de împre­jurări politice copleşitoa­re, , cu rezistenţa reală şi cu realitatea. Romanul lui Haralamb Zincă este, aşa­­ tremurarea înfiorată, rouă firavă a sfiiciunii în briză ! (...) Aburul e mă­sura consistentei“. Se cau­tă incă formula aceea „al­chimică“ unită şi nesigu­­ranţele sîht inerente. In­tre sative reverii şi ab­stracte meditaţii, Ion Stanciu construieşte ade­sea numai la nivelul com­binaţiei ingenioase de imagini, reuşind uneori versuri remarcabile, dar cu prea puţine puncte de sprijin in arhitectura­­ poemului, fără punerea în valoare a esenţelor. Astfel ideea poetică se pierde adesea sub un hă­ţiş, poate friihios, dar uniform şi lipsind de re­lief lectura. Uneori în posesia „formulei“ ideale (Larg, cugeta-mi desfac, Lingă pîrîul Tisău, Stanţe de toamnă, ş. a.), tînărul poet caută încă „cantită­ţile perfecte“. Cea mai departe de ea este asu­marea sarcasmului pen­tru tematica citadină („O ameţitoare reclamă te-a înşfăcat­­ de guler­­ şi te-a pupat cu dinţii că­zuţi“) sau, în stil Eugen Jebeleanu, a imaginilor antirăzboinice. Dincolo de aceste Şo­văieli care denotă o acu­tă conştiinţă noetică, Ion Stanciu este un poet au­tentic care are ceva de spus şi care, în adîncul poemelor sale ascunde o vină de cuvinte cu seve puternice, de cimpie ar­gheziană arsă de soare şi ggr. cu mari forţe ger­­uri Chaflvé, latente încă. Dan Alexandru Gondeescu * Ion Stanciu : „Fiinţa concretă“, Editura „Cartea Românească“, 1979. jH» i ii?" dar, mai mult decit o carte „poliţistă“ sau­ „de aventuri“, „de spionaj“ adică e o scriere care pune în lumină şi contri­buţia din umbră, anonimă şi eroică a armatei româ­­îne în lupta subterană îm­potriva fascismului in anii negri ai celui de-al doilea război mondial. Cartea creează imaginea pregnantă a unei Europe, convulsionate sub tropo­tul brutal al armatelor Wermachtului, a unui climat de conflict pe toate planurile, a unei lupte purtate în umbră sub permanenta ameninţare a deconspirării, a Gestapou­lui, în care raportul de forţe se modifică în func­ţie de detalii aparent neînsemnate. Haralamb Zincă este un profesionist car­e stăpîneş­­te perfect genul, înzestrat cu ştiinţa de a doza efec­tele, de a tensiona subtil atmosfera, de a combina ficţiunea cu adevărul, do­cumentul cu ipoteza, de a crea personaje autenti­ce şi situaţii verosimile, totul în acel complex echilibrat şi­ captivant care este un roman bine construit şi susţinut cu­ discreţie de un mesaj ce exprimă, în acelaşi timp, o „restituire“. Sultana Craia *) Haralamb Zincă : „Toamna cu frunze ne­gre“, Editura Militară, 1978, viaţa cărţilor , proza ­r* • Mai temperată decit în volumele anterioare, a­­pelînd mai puţin la de­monstraţia prin accident, la euristica spectaculoa­să, critica lui Alexandru George adunată în acest volum practică jocul cu negaţia şi plăcerea redu­cerii la absurd a tabuuri­lor interpretative, mai moderat, înlocuind dispu­ta cu discuţia in lecturile de rezistenţă, aflate mai cu seamă în prima parte­­ a cărţii. Există, în schimb, o generozitate şi o mo­­dicitate a tonului genera­lizată, în ultima sută de pagini. Negaţia e înlocuită cu tonul apodictic iar problematizarea cu şirul aserţiunilor, de unde sen­timentul că, descins din istoria literară în contem­poraneitate şi din cercul valorilor sigure in cel al „relativelor­“ in curs de cristalizare, Al. Geor­ge înţelege să practice, după un adagiu lovinesciar, a­­daptat, vehemenţa cu cla­sicii (în absenţă) şi cle­menţa cu contemporanii (în prezenţă), menaj­aţi ca nişte debutanţi plămădin­­­­du-se. în acest context situarea criticului la sfîrşitul lecturi­­i relectu­­rii nu e întîmplătoare. El beneficiază de cucerir­ile celorlalţi, de punctele lor de vedere pe care poate începe să le rectifice, să le răstoarne, supunîndu-le discriminării, disocierilor, nuanţării sau loricii dia­lectice, corelative, care critica Critica rebours arată că semnificaţia unui termen este com­pletată numai prin opu­sul lui. Materialul opinii­lor (staţionar pînă la iner­ţie şi prejudecată) a cărui istorie e re făcută de A­­lexandru George cu o in­formaţie şi o acribie re­marcabile, intră în actul critic, înţeles ca negaţie, ref lectură şi recur­s pre­cum piesele unui dosar într-o a doua sau a treia instanţă şi trecind prin filtrul demonstrativ ra­d­tiocinativ al acestui­ critic renaşte, primeşte noi va­lenţe sau actualează şi altă faţă (revers) al adevăr­ului, în genere cri­tica lui Al. George e una a reversului, o lectură à rebours. El caută cu ob­stinaţie ceea ce desminte un adevăr instaurat, ne­gativul imaginii: Junimea n-a avut un program de creaţie, istoria literaturii secolului XVIII—XIX s-a constituit împotriva ve­derilor junimiste... Acolo unde există judecăţi cri­tice punctînd actualiză­rile, Al. George caută virtualităţile, pe o linie camilpetresciană şi in­­ver­s. Unde există schemă e căutată corectarea ei şi unde s-a instaurat co­rectarea e repusă în dis­cuţie schema. De aceea judecăţile lui Al. George vizited mobilitatea şi de­venirea actului critic tre­buie citite numai în con­text. Rupte de suportul şi mediul demonstraţiei lor, ele sunt exagera­te, lucru de care e con­ştient însuşi cel care le-a formulat. Fiecare aserţiu­ne a acestui critic are o istorie în spatele ei (şi ţine) de o descompunere „pointillistă“ a imaginii adevărului critic ca nu­ferii, catedrala şi podul impresioniştilor pictaţi în anotimpuri şi la ore di­ferite. Altceva e văzut din Maiorescu prin raportare la secolul XIX şi secolul ,XX şi altceva prin­ rapor­tarea la V. A. Urechia sau corespondenţa cu Duiliu Zamfirescu. Al. George are ochi pentru ceea ce merge împotriva unei păreri, el pîndeşte mişcarea ce trădează pre­judecata, inconsecvenţa în atitudine, greşala, spec­trul culorilor unui gest, descompunerea unui a­­devăr în părţile lui de umbră şi de lumină. Ca­litatea cea mai impor­tantă a criticii sale „xno­­zaicate" este renunţarea la o anume vedere mo­­noculară, refuzul unei perspective univoce. Că­rii­ Petrescu din „Jurnal“ e confruntat cu revistele epocii care nu i-au pri­mit aşa de , rău cărţile cum s-a acreditat păre­rea. Junimea e pusă faţă în faţă cu Revista con­­timporană, Lovinescu cu M. Dr­agomirescu, Maio­rescu cu Ibsen etc. Per­sonajele istoriei literare sunt puse în relaţii şi si­tuaţii revelatoare: Ticu Maiorescu adnotînd Con­vorbirile, exegeza emi­nesciană şi Buletinul Eminescu condus de G. Bogdan­ Duică şi Leca Morariu. Foarte multe din aceste lecturi corela­tive sînt semnificative cîştigîndu-ne prin inteli­genţă şi mobilitate mai ales că Alexandru Geor­ge deţine o artă a persua­siunii exemplare. Totuşi, mecanismul acestor lec­turi dialectice, de negaţie şi negarea negaţiei, situa­te numai la sfîrşitul lec­turii celorlalţi, devin, prin aglutinare, previzi­bile. îl suspectăm pe Alexandru George şi are poză, mai cu seamă cînd lipseşte demonstraţia (I­­brăileanu, Noica, A. Pau­­nescu etc.) Maşina de citit atît de necesară , devenirea adevărului este folosită uneori din nar­cisism sau din simplă co­moditate într-un „proces tehnologic“ de serie, pe bandă rulantă, în care ceea ce era la începutul lecturii alb, devine la sfîrşitul lecturii ei obli­gatoriu negru şi fireşte invers, ceea ce nu mai e chiar dialectică ci simplă vopsire în altă culoare, de preferinţă opusă a opiniei celorlalţi. Doina Uricarui “) Alexandru George : „La sfîrşitul lecturii“ II, Editura Cartea Româ­nească, 1979. a­ ­­ im*

Next