Luceafărul, iulie-decembrie 1979 (Anul 22, nr. 27-52)

1979-07-07 / nr. 27

f corneliu vădim tudor EPISTOLE VIENEZE Iubită ţară, maică născătoare Iubită ţară, maică născătoare izvorul meu de lacrimi subteran te port cu mine ca pe-un talisman turnat în pîine şi-n argint de sare te duc la buze, te respir profund tu mă înveţi religia luminii - ce tot săruţi ? mâ-ntreabă reci străinii un colţ din raiul ierbii, le răspund tu, ţara mea de patimi, România zvîrlită în furtuni precum un sfînt căruia domnul i-a-ncercat tăria, îngăduie-mi de-a pururi să te cînt şi-n tot ce scriu să îmi topesc mînia să te răzbun în cer şi pe pămînt ! Ah, zile frumoase şi pline de pace lui Eugen Barbu Ah, zile frumoase şi pline de pace voi, reci dimineţi şi încinse amiezi regină e vara, iar soarele-şi coace harbuzul cel roşu şi dulce la miez exală văzduhul miresme de ploaie oraşul îşi trage armura de ierbi­e timpul cînd vipera-n munţi se jupoaie iar macii se-ncarca de opium şi fierb trec fete morgane şi tremură-n zare schelete de berze muiate în d­or mileniul a stat, nici un om nu mai moare sînt astfel de zile frumoase, ce dor spoite cu aur şi verde ninsoare şi-ntregul pămînt stă pe umerii lor!... E-o vreme de stat sub pămînt, la răcoare E-o vreme de stat sub pămînt, la răcoare bind vin din ulcele de lut frăgezit încep de acum mari explozii solare zăpezile veşnice-n munţi s-au topit e vipia-n toi, în nisipuri fierb ouă vasile andronache în zbor se flambează cocorii şi pier şi pruncii-n placentă se roagă să plouă prelate încinse ne-apasă din cer ori, doamne, şi umbra frunzarelor arde termitele verii înoatâ-n mercur iar timpul se sparge în foc de petarde tu vino cu mine, femeie, iţi jur te-oi face să rîzi şi să nici n-ai habar de fantasticul hades ce fumegâ-n jur !... Nu, nu te mai iubesc, o viaţă nouă Nu, nu te mai iubesc, o viaţă nouă începe astăzi pentru amîndoi tu vei păşi prin purpură şi rouă eu prin felrina verde şi noroi trăit-am viaţă dulce împreună iubindu-ne cum cerbii lopatari şi carnea noastră se-ncleşta sub lună pînă ţîşneau din ea esenţe tari eram frumoşi, şi cruzi, şi fără pată o stea de febră-n ochi ne asfinţea iar ceasul zilei se sfia să bată şi în acest leşin de miere grea un şarpe straniu răsări deodată­­ şi-mi şuieră destinul : fugi de ea ! Iubire veche, lanţ de tinereţe Iubire veche, lanţ de tinereţe şi azi mai plîng în amintirea ta simt că efluvii de serbări măreţe de focul tău să-mi stingă n-ar putea tu ai fost puiul meu, şi maica mea ispita firii stînd să mă înveţe făptura ta în noapte scînteia ca un regat de mîl şi frumuseţe şi totuşi, am fugit pentru vecie trecutul tău mă chinuia-ntr-atît că mă uscam ca sfinţii în pustie... îmi trece greu de tine, mi-i urît Isusul meu de-a pururi n-o să vie şi un potir de plîns îmi fierbe-n gît Uimire călătoare Cînd e vînt tu îmi spui Că ai pe umeri o lampă ninsă Hainele de pe tine se trezesc Și zboară ca o zăpadă aprinsă O muzică umblă monologînd Prin arbori ca o aripă a albastră Vîntul e un fel de orgă cu nori Cu tuburile prelungite prin carnea noastră E un ritm desprins din arbori şi din ape O stare a mişcării în chip de furtună Sau de boare Ce ne leagă singele de marele ritm Al cosmosului ca pe-o uimire călătoare Pastel 2 Intr-o grădină Purpura singelui meu răsare Să întîlneascâ Purpura singelui tău Dar aşteptarea-mi pare Un mileniu Incit şi havuzul s-a spart Şi printre tufe Marmora e Un fluture alb Pastfel 9 La colţul străzii văd Umbra mea Cu amintirea unui copac sub haine Urbanul mi se pare Un meterez uşor de cucerit Dar de aripile sufletului Pădurea mi-a legat Pianele frunzişului cu mierle Alt poem Oasele mele Un nai alb Cu tuburile pline De flacăra vîntului Pe-o stradă. ­ 7 IULIE 1979 v \­nt­­ în caietul-program al reprezentaţiei cu piesa Centrul înaintaş s-a născut la miezul nopţii sunt citate, în mod inspi­rat cuvintele lui Mihail Sebastian: „A da unui autor român prilejul de a rata o piesă e mai folositor decit a repre­zenta, fie şi cu succes, o comedie de mare spectacol importată de la Viena, Paris sau Londra“. Şi, trebuie spus, spre meritul instituţiei arădene, că sta­giunea aceasta ea a ştiut să ne ofere trei premiere pe ţară, toate trei nu lipsite de interes. Ultima din ele, cea mai sus citată, constituie debutul în dramaturgie al tînărului ziarist Mircea M. Ionescu. întîmplarea face să cunosc toate cele patru piese scrise de proaspătul dra­maturg , și regret că spre scenă nu i s-a făcut loc celei mai bune dintre ele. Dar, oricum, important e faptul că nu­mele lui a intrat în circuitul teatral cu o lucrare care, chiar dacă nu e desă­­vîrşită, are certe calităţi. Mă gîndesc, in primul rînd, la un foarte precis simţ comic (debordant în actul al trei­lea !) ; apoi, la un mod subtil de-a parodia anumite clişee aferente high­­life-ului occidental ; în fine, este vorba despre o vocaţie de moralist a tînăru­lui autor, nu pisălog-didactică, ci real­mente educativ exprimată. Centrul înaintaş s-a născut la miezul nopţii (parafrază a titlului unei piese care­ a făcut succes la noi, cu ani în urmă) are, dincolo de scopul recreativ, unul bine realizat, etic. Chiar dacă, cîteo­­dată, intriga devine stufoasă, iar sus­­pensul (poliţist) — şablonard. Concretizată scenic de către Costin Marinescu, comedia îşi păstrează toate calităţile. Secvenţele sunt legate prin­ ______________________________ Un debut tr-o dinamizatoare ilustraţie muzicală (autoare­a Ileana Popovici) şi prin­tr-o excelentă transformare a decoru­lui (gîndită de T. Th. Ciupe). Din pă­­cate, spectacolul „beneficiază“ de o cos­tumaţie bizară (contribuind la deruta­­rea spectatorului) precum şi de unele acţiuni scenice ilogice (vezi momentele în care apare Tilică Rapsodie). Distribuţia, bine gîndită, perfect ar­monizată, mi se pare a fi punctul forte al spectacolului. Mafia Barboni-Pe­­trache în rolul dificil, al unei Mata Hari contemporane, rezolvă toate ca­racteristicile eroinei, avînd feminitate, umor, dar ştiind să construiască în mod credibil şi periculozitatea ei in­dispensabilă. Dan Antoci ii dă replica sigur pe el, dezinvolt, spiritual, dove­dind o aplaudabilă condiţie fizică , pă­cat că, în final, e ţinut în scenă de­geaba. Alex Fierăscu (cel mai avanta­jat de text) realizează o creaţie de haz irezistibil, cu mijloace verificate — dar nu supărătoare ; aproape fiecare repli­că a sa e primită, în sală, cu ropote de aplauze. Gabi Daicu se mişcă prin sce­nă nostim, transformîndu-şi miniatura într-o apariţie, care se reţine. Nicolae Nicolae ştie să­ ascundă bine, pînă în final, adevărata identitate a persona­jului pe care-l interpretează. Mai me­rită menţionaţi, pentru modul serios in care­ au slujit spectacolul, Ion Va­ran, Virgil Müller, Emilia Dima-Jurcă, Taniuşa Manea, Teddor Vuşcan. Recenta premieră justifică aşteptarea revenirii în arenă teatrală a autorului, obligîndu-l totodată la o autodepășire. Bogdan Ulm­u |teatru ^ '1 i film . V­­­­ Publicul, întotdeauna amator, de­­ten­siunea şi captivantul filmelor poliţis­te, întîlneşte în Alibi pentru un prie­ten, creaţie a producătorului Alain De­lon şi a regizorul Georges Lautner, un film de dezbatere gravă, care sur­prinde esenţa societăţii dominate de „internaţionala banului“. Acceptînd să servească drept alibi unui prieten care ucide într-un moment de furie, Xav Maréchal, şeful unei întreprinderi oa­recare — Soroca —, intră într-un lanţ de descoperiri scandaloase, ce impli­că personalităţi de vază ale vieţii eco­nomice şi politice. Pretextul luptei dintre erou, poliţie şi gangsteri este un jurnal al primului individ asasinat (în intriga filmului), jurnal in care erau notate furturile, mituirile, escro­cheriile, crimele unei întregi catego­rii sociale, un jurnal definit, chiar in film, ca fiind o „antologie a corup­ţiei“. Fiecare, individ devine o verigă într-un lanţ al crimei şi al corupţiei fiecare e determinat la o atitudine de veriga imediat următoare, capul con­ducător rămînînd un mister pentru toţi, şi de fapt, neinteresant. Tomsky, cel mai înalt în ierarhia dezvăluită de film, caracterizat ca „un domn cu foarte multe relaţii“, vorbeşte la un moment dat despre puterea banului, despre totala dispariţie a oricărei efectivităţi : „Nu vom mai avea prie­teni, ci parteneri, nu vor mai avea duşmani, ci clienţi“, încăpăţînat şi do­rind pedepsirea ucigaşului prietenului O antologie a corupţiei ucigaş, pentru care fusese alibi, XaV trece printr-o aventură amară, din ce in ce mai amară, prin care descoperă flagelul societăţii contemporane, cum numeşte el ordinea şi dezordinea. A­­tingîndu-şi scopul, Xav nu este un cîştigător, acel „Bravo“ din final este un bravo ambiguu, căci eroul, după palpitante avataruri şi întîlniri cu moartea nu mai este sigur de onesti­tatea nimănui. Ritmul tensionat, fil­mările spectaculoase şi jazz-ul de fond, interpretat de Stan Getz, îmbo­găţesc calităţile filmului. Un film poli­ţist de factură profundă, demn de luat în seamă. Ca de obicei, interpetarea lui Alain Delon (Xav Maréchal) este nuan­ţată şi convingătoare, intr-o atmosfe­ră surprinsă şi redată la fel de nuanţat şi convingător. în avalanşa de surprize ale filmului, micile inadvertenţe fapti­ce, se pierd şi-şi pierd eventualele re­proşuri. Fără a rezolva problemele, fil­mul e interesant că le ridică, că se atacă, dovedeşte că în specificul „spec­taculos şi captivant“ al genului poli­ţist se pot aborda idei serioase, ten­taţie care a început să se manifeste la din ce în ce mai mulţi creatori de film. Spectatorul nu mai asistă la un eşa­fodaj gratuit de intîmplări palpitante care se închid automat la terminarea filmului, ci rămîne prins într-un lanţ sau o cursă de întrebări, la care tre­buie să-şi răspundă singur. Corina Cristea marian drumur­ i şi aduse aminte cu limpezime, revăzu.­i plaja cu margini ierboase, sclipirile apei cenuşii, grupul colorat de băieţi şi fete ce-şi aruncau îndemnuri incu­­rajindu-se şi simţi aceeaşi căldură a soarelui de iulie străbătînd cerul transparent pînă la inima sa ce vibra armonic. Cînd reveni pe divanul din sufragerie, soţia sa, care născuse de curînd, intrase în cameră şi-i vorbea de roşeaţa ce-i apăruse copilului pe piele, sugerînd înainte de toate recurgerea la medicul pediatru. Dar nu mai era în stare să acorde tot atîta atenţie ca şi înainte evenimen­tului, din cauza fulgerării de trecut, în timp ce soţia dădea din camera alăturată telefoane consultative, realiză că dezvelise o di­viziune din parcursul vieţii sale care aparţinea, subîmpărţindu-se, unei scale unice, susceptibilă de-a fi refăcută pînă dincolo de intervalul în care putuse schimba informaţii coerente cu ex­teriorul. Avea posibilitatea virtuală de­ a efectua o retrospectivă care să-i desluşească meandrele opţiunilor ce-l dirijaseră spre ziua şi starea actua­l. Seara, în camera de oaspeţi a combinatului, cu sticle goale rămase de la predecesorul său, se simţise atît de singur incit ieşise şi pornise pe poteca^ schiţată in zăpada groasă, spre oraş. Pe măsură ce înainta poticnindu-se, luminile com­plexului se pierduseră, îi învăluia întinderea ce­ţoasă a cîmpului, se auzea lătrat de cîini dar aerul era proaspăt şi tăios iar luminozitatea di­fuză a oraşului, constantă şi rece, era făgă­­duiala capătului. Ajunsese într-o stradă îngustă şi pustie, care se încrucişa cu altele asemănă­toare, punctate de vitrine moarte şi zvonuri in­terioare zidurilor, unde se retrăsese tot ceea ce căuta. Se întorsese. Băiatul său Luca, încurajîndu-se singur, zdrengănea pe covor un camion din plastic. Vă­­zîndu-se privit, i se apropie de picioare, făcut să i se urce jucăria pe genunchi, apoi i se atîrnă de braț și încep să-i pună întrebări, anticipînd unele răspunsuri, insistînd pentru altele, ațin­­tindu-i ochii cu întreaga sa nevoie de ocrotire. Revăzu cabina strimtă a podului rulant, domi­nată de mirosul metalului ars, manevrînd șinele de oțel; cînd ajungea la capătul de acces, re­flectate în geamurile halei de mecanică grea, ondulau roșiatic flăcările oţelăriei. Strigătele în­cărcătorilor, mîncarea pe genunchi, vestiare şi dormitoare. De acolo demisionase ca să tragă „mai spre oraş“ şi jumătate de an risipise bani cu băieţii, nedepăşind perimetrul localităţii, adaptat pînă la desfiinţare. — Ar fi bine să te duci azi cu Luca la şcoală, îi spuse soţia. Eu l-am însoţit două zile ; acum încearcă să-l obişnuieşti şi tu, pină-şi găseşte colegi de drum. încă e mic, ce-aştepţi la şase ani ? — Am să mă duc, lasă... Dar aş vrea să nu mai fie aşa de reţinut. Să-l văd că e mai în­treprinzător ; doar trebuie să ajungă mai bine ca noi. Şi-l privi critic pe băieţelul slăbuţ, căpăţînos, în uniformă curată, aratîndu-şi preocupat ghioz­danul. După-amiază cunoscuse o fată la cofetărie, aşa cum îşi dorise, prezentată de un prieten ; au mers împreună la cinema şi-i luase mina într-a lui, rămînînd astfel nemişcaţi, tot filmul, trans­­miţîndu-şi impulsuri imperceptibile. Apoi s-au plimbat şi i-a povestit mult timp, volubil, des­pre tot ceea ce-i emoţiona în acel timp, cărţi şi muzică, conducînd-o la el acasă, fericit că pă­rinţii plecaseră la o staţiune, că-şi puteau pre­găti singuri de mîncare, continuînd să-şi vor­bească, înfriguraţi.­. Ea se dezbrăcase şi-l chemase alături, alintîndu-1 pînă-şi pierduse sfiala şi capul, rămînndu-i sedimentată o uimire a vieţii, după ce ea plecase dimineaţa, sărutîndu-1 pen­tru totdeauna. Pe urmă băiatul se plînse că nu înţelegea problema de matematică pe care o avea ca temă ; încercă să i-o explice, dar pentru asta trebui să desluşească sensul enunţului ; nu era destul şi parcurse capitolul din manual a cărui încununare era problema respectivă, despărţind enunţul în mai multe părţi semnificative, astfel că găsi firul rezolvării. Atunci îi explică in­tr-adevăr băiatului cum să facă, lăsîndu-i partea practică şi avertizîndu-1 că ajutorul său era o excepţie, întrucît trebuia să înveţe şi să se descurce singur în viaţă, în noaptea banchetului de absolvire a liceu­lui intrase cu o colegă într-o clasă goală ; acolo se sărutaseră măoiung, înghesuiţi în bancă, abandonaţi ; printr-o fereastră deschisă pătrun­deau estompate izbucnirile orchestrei şi rîsetele celor ce umblau prin curte. Dimineaţa se duse­seră să se scalde, goi, în rîu, jucîndu-se ca nici­odată, diferenţiindu-se acolo, pe malul apei, prin comportamentele ce aveau să le definească individualităţile. Privind în jur, ii vedea pe toţi deodată, diferenţiaţi şi asemănători, intr-un ta­blou vivant perpetuu, îl observă pe Luca învăţînd­ pentru admiterea în cursul superior, mormăind preocupat în faţa cărţilor risipite pe masă. Se subţiase şi ii cres­cuse părul, conturîndu-i gîtul firav şi braţele slabe. Nu mai voia să ştie de nimic altceva şi avea izbucniri nervoase, tributul adolescenţei sale, exagerînd micile evenimente, încercînd să-şi afirme personalitatea. Dorea să urmeze un liceu industrial, poate imitîndu-şi tatăl şi rup­tura de fostă şcoală încă nu-1 marcase, îl vizi­tau colegii, povestea despre ei, insuşindu-şi părţi din comportamentele lor, amalgam din care se desprindea adolescentul în maturizare. într-o zi, înainte de masă, bunica îl chemase s-o ajute la depănarea unor sculuri de lină. Şe­deau pe scîndurile patului acoperit cu cuver­tura, în camera mică şi întunecată, iar bătrîna îi povestea despre tinereţea ei şi-a bunicului. Motanul torcea pe pat, el îşi balansa mîinile în ritmul înfăşurării ghemului ascultînd vocea mol­comă, îndepărtată, care-i desluşea un trecut in­credibil, întărit de penumbră şi dorinţa credin­ţei sale, în liniştea casei cu ziduri groase, pre­gătind ieşirea la soarele jocurilor din stradă. — îndată ce vine, să vorbeşti tu cu el, îi spuse soţia. Chiar dacă spune că întîrzie, nu pot să mă gîndesc că-şi pierde nopţile şi că poate în­tr-o zi ni-1 aduc zdrobit acasă. — Am să vorbesc. Cînd îşi văzu fiul intrînd, înalt şi vesel, se simţi obosit, moralist, apoi se pătrunse de te­merile soţiei. — La ora asta se vine ? Nu ţi-e ruşine de ri­sipa asta de timp şi altele ? Gîndeşte-te la noi, dacă de tine nu-ţi pasă ! — Lasă, tată, că sînt major, îmi port singur de grijă. Ia gîndiţi-vă, voi ce făceaţi la vîrsta mea şi cum vă priveaţi părinţii ? Acuş o să am familia mea, pe aceea n-o s-o întreţineţi tot voi. Vă cam trece timpul ! într-o dimineaţă, mama îl luase de lingă groapa cu var, unde se juca împreună cu prie­tenii săi buni, Puiu şi Sandu, ca să-l ducă în oraş. Strîngîndu-se de ea, la spatele bicicletei, privea colbul drumului şi duzii de pe margine, nesigur şi fericit de înaintarea rapidă, pînă la piaţă,, unde văzuse miei şi păsări, împins de lume, unde primise de la un necunoscut, ce vor­bise cu maică-sa, prima ciocolată adevărată,­­ amară şi cleioasă, dar rîvnind îngheţata ce-o aveau alţi copii, necumpărată cu explicaţia că se făcea din viermi lungi de mare. Zumzetul pie­­ţii şi strigătele oamenilor se suprapuneau peste înaintarea greoaie din foc în loc, multiplele ispite ale tarabelor, smuciturile mîinii şi obo­seala mare, care se sfîrşise mult după întoar­cerea acasă. Nora veni lingă el, în timp ce Luca se dusese in bucătărie cu maică-sa şi-i spuse să nu se su-­­­pere că-i vizitau atît de rar, dar ei fiind pen­sionari nu-şi mai dădeau seama ce puţin timp le rămîne unor oameni care-şi fac o gospodărie şi au serviciu amîndoi, iar aprovizionarea şi ce­lelalte probleme mărunte înseamnă un bun con­sum de timp. O privea vorbind degajat, prea tînără, în timp ce-i spunea cum decurge viaţa lor cotidiană. îl luă de mină și-i invită la ei, fiindcă erau totuşi o singură familie şi fiindcă atunci cînd vor avea copii, îi vor ajuta, desigur. Apoi veni şi Luca, sigur şi senin, ca­ să-l în­trebe de sănătate, să-l bată pe umăr, să-i spună repede ce mai făcuse, apoi să-şi sărute soţia şi s-o invite „du­pă treburi“. Desluşind reperele aleatorii ale trecutului său, înainta spre evenimente pe care nu le mai cunoscuse, marcate adine în el, despre care nu ştiuse că existaseră influenţîndu-1, ziua primelor cuvinte şi ai primilor paşi, bolile care-1 chi­­nuiseră în leagăn, faptele tinerei sale mame şi veselia chipurilor ce-1 înconjuraseră în primele zile. în timpul apariţiei răcelii periferice, pă­trunse emoţia cumplită a inhalării aerului şi plutirea senzorială într-o lume închisă cu mul­tiple cunoaşteri infinitezimale spre o pulsaţie plasmatică nemuritoare şi divizibilă în care di­versificarea organizată se reducea la o curgere zgomotoasă intensă, limitată de o peliculă co­dificată, identificabil de structuri spațiale, prin­­tr-un tunel posibil etern. ^televiziune^' ‘ V-tv Vara a început anul acesta mai de­vreme decit de obicei, astfel incit pu­tem spune, între atîtea ploi şi cani­cule, că sintem­ în miezul ei. Cuptorul în care se încinge iulie şi zilele mai­ lungi decit nopţile au albit parcă micul ecran, aşa incit, unii dintre noi, pri­vind emisiunile, se întreabă seara dacă nu este dimineaţă. Alţii, mai plimpă­­reţi, dar şi mai indiferenţi, preferă mai ales sîmbăta, de cînd Kuntha Kinte vrea să ne convingă, cum crede Radu Cosaşu, că nimeni nu a mai suferit ca el, să simţi o adiere şi un parfum de trandafiri în parcuri. în aceste condi­ţii, în care pînă şi ţînţarii ţiuie în ju­rul ecranului, vrînd să-i înţepe pe cîn­­târeţii noştri de muzică uşoară. Înţele­gem cit de greu le este realizatorilor de emisiuni să ne împace privirile, în­ţelegem şi credem că mai încolo, la iarnă, lucrurile se vor aranja, desigur, mai ales dacă va şi viscoli puţin. Ori­cum, atunci nu vom mai vedea o cîn­­tăreaţă cîntind în mijlocul bulevardu­lui, săraca, chiar lingă un agent de circulaţie (emisiune de G.E. Marian şi Al. Darian), în flagrantă contradicţie cu emisiunea dedicată regulilor de cir­culaţie. Poate că atunci îl vom revedea pe Gil Dobrică (de atîtea ori anunţat numai). Grupul 5­1 sau Grupul Expres despre care ştim că, împreună cu alţii are noapte de noapte Litoralul , ei se vor întoarce şi noi nu vom mai asista neputincioşi la chinul compozitorilor noştri Dumbravă, Ţeicu, Cristinoiu, Constantinescu şi Moculescu de a-şi cînta propriile compoziţii („Compozitorii cîntă, rid şi dan­sează“).­­Nu-i vom mai revedea nici pe dansatorii şi dansatoarele noastre făcîndu-şi exerciţiile de gimnastică prescrisă de cura de slăbire în văzul Estivală lumii şi precis atunci se vor înmulţi şi emisiunile de la munte şi de la mare, locuri deosebit de frumoase şi recomandabile în care, deocamdată, acum se prospectează. Pînă atunci se va termina şi noul serial pentru copii de duminică seara. Nu se vor mai transmite, tot atunci, meciuri de fotbal şi aşa, un timp, vom fi bucu­roşi să nu ştim nimic exact despre ni­velul fotbalului nostru. Poldark se va hotărî, în fine, să asculte de Demelza, şi, odată cu aceasta, nu va mai avea încurcături. Va mai fi şi gripa care nu alege, de aceea, cîteva emisiuni ce ar fi fost slabe, nu vor mai fi făcute. Tot atunci, ne vor surprinde plăcut poeţii şi actorii care vor recita între magno­lii numai în cămaşă cu mînecile scurte, amintindu-ne de zilele frumoase de acum cu soare şi privighetori. Şi, bine­înţeles, tot atunci, în noiembrie, de­cembrie, vom fi şi noi mai viguroşi, vom sta mai mult in casă în jurul te­levizorului ca in jurul sobei (ştiţi ce încălzeşte !) urmărind cu curiozitate reportajele de scriitor ale lui Cornelul Leu din oraşele sale natale sau albu­mul de familie duminicală al lui Woody. Vom îndura tot, atunci aştep­­tînd,, ah ! vara, cu emisiunile ei esti­vale şi buna dispoziţie cunoscută a va­canţei mari a celor mici şi a vacanţei mici a celor mari cu varietăţile sale, etc, etc. Aveţi puţintică răbdare! Iulian Neacşu P.S. A murit John Wayne, nu numai un idol al marelui ecran, ci şi al celui mic. Poate că Telecinemateca, chiar și dintre atîtea titluri, își va reaminti un film care să-l omagieze. ^ -1 i Virginia imitat* Nostalgie Au început să moară trandafirii De-acum ne vom petrece vara-n casă Eu însămi voi veghea să fie soare Şi fructe dulci şi scoici înaripate Voi umple încăperea cu parfumuri Şi cu fîntînî din care să ţîşneascâ Un foşnet de pădure şi de ape Un dor imaginar de înălţime Au început pendulele să bată Şi le-aş opri de nu ar fi de piatră Un pod e prea puţin intr-o iubire Cînd doar un zid de iarnă ne desparte. De faţă cu desăvîrşirea Tot ce-am văzut Poate orbi sau ucide De faţă cu desâvirşirea Nu e uşor să supravieţuieşti Cînd incerc să păşesc în Ţara luminii Un singe hiperborean Mă face străvezie Fulgerată de gheţuri devin flacără Şi frumuseţea naşte altă frumuseţe­ înecată în taine Aşa cum dorm pe zăpadă Pîlpiind dincolo de haine Par o femeie fără trup înecată in taine O imensă mireasă de porţelan şi de gheaţă Cine poate topi un deşert Cine poate să-mi dăruie viaţă. Răscruce Nu mă mai pot întoarce Şi nici nu vreau să merg înainte De-aş rămîne în acest punct Sub această stea Obiectele, fiinţele lumii Mă tîrăsc după ele Şi timpul mâ-mbracâ de sus pînă jos In blănuri de lup Există oare un sens In toamnele care trec Şi revin mai galbene de uimire. Din fîntîni... Cu un ram dacă ating un taur In genunchi îmi cade Cu săgeţi de aur De ating un scut Piatra va da roade In pămintul mut De lovesc cu sceptrul Arborii, cimpia Din fîntîni va curge veşnic poezia. Perpetuum De o lumină grea mă-nconjuri Cind trupul mi-l mingii in noapte E ca o pasăre sărutul Şi ca un fluviu mîngiierea Păstorii neştiuţi ai nopţii Ne învelesc cu blănuri calde Ţişnim prin pori Ciudate iederi ne împresoară desenînd Un rug rostogolit pe singe Şi pruncul nostru tainic plinge. 1

Next