Luceafărul, ianuarie-iunie 1980 (Anul 23, nr. 1-26)

1980-01-05 / nr. 1

5 IANUARIE 1980 1 * PROZA Semnele perenităţii există reportaje orgolioase, pentru care locurile devin simple pretexte pentru capacitatea (existentă sau nu) de poetizare şi speculaţie a autorului, relatări la puterea a doua, fabulînd în jurul cifrelor şi aureolind gratuit chipuri şi destine. Există, dimpotrivă, reportaje în care personalitatea autorului se estompează, enunţînd, prezentînd, lămurind, sau implicînd, numai, realităţi istorice şi înconjurindu-le cu date concrete. Realizate cu economie stilistică, operind cu elemente concrete şi oricînd verificabile, ocolind hiperbolele şi psihologizările artificiale. Carnetul şi creionul devin aici cameră de luat vederi şi nu bibliotecă, notările fiind nu atît apoteoză şi grandilocvenţă, cu schiţe ale elementelor fundamentale. Nuanţele se pierd, dar adevărul esenţial rămîne. In această a doua categorie se înscriu aceste Planuri în lut ale lui Ilie Purcaru. Nu în latura spectaculară vom afla specificul acestor călători ; reporterul nu este interesat exclusiv de propriile sale trăiri şi nu caută revelaţii estetice sau încîntări poetizante. Ceea ce conferă o notă specifică textelor este încrederea totală a autorului în virtuţile convingătoare ale realităţilor pe care le notează, o încredere personală profundă, dar sprijinită la fiecare pas de cifre şi date istorice şi care se poate, astfel, lesne dispensa de orice înseamnă artificiu reportericesc. Colindind aceste „30 de sate olteneşti aflate la răscrucea patetică în care atîtea se pierd, dar atîtea renasc“ (urbanizarea şi procesul de iremediabilă modernizare a sistemului rural) şi urmărind liniile de forţă ale mutaţiilor economice, sociale şi spirituale de-a lungul cărora evoluează destine etnice ancestrale, — reportajele lui Ilie Purcaru realizează — in ciuda obiectivităţii deplin documentate pe care am semnalat-o — mai mult decit o suită de „dări de seamă“, propunînd implicit o meditaţie asupra a ceea ce am denumi „vetrele migrat«aiîO“f,;'iâf(Jtoă‘“procesul" Osmotic dintre' realitatea rurală şi dinamica Urbană, evoluţia firească!.a.,.unor destine de oameni şi locuri, către o sincronizare h istorică" in care elementele esenţialoriginare devin deplin funcţionale în cadrul noilor sisteme. Intre drumul roman şi dispensarul din Orleşti, între terenurile de vînătoare şi lacurile de acumulare ale Ieşelniţei, între stîlpii de pridvor ai Hobiţei, ajunşi efigie universală a artei sculpturii şi realizările agro-zootehnice ale Drănicului, de la băile de vîrfe şi singe de miner, pînă la carierele de grafit de la poalele Cătălinului, între realităţile de ieri de la Măciuca, Pleniţa şi Bumbeşti-Jiu şi perspectivele lor actuale, de la lupta cu nisipurile din vechii Dăbuleni, pînă la grădinile lor de azi, ş.a.m.d. • Dintre toate aceste coordonate ochiul reporterului marchează cu precizie conturele dinamicii progresului. Chipuri de ţărani, de doctori, de zootehnişti şi ingineri, de tractorişti şi învăţători, alcătuiesc o tipologie aproape completă a transformărilor sociale ale României din ultimii 35 de ani. Observaţii directe, interviuri, valorificări ale monografiilor săteşti, cifre de plan, preocuparea permanentă faţă de--sensurile toponomice simbolizînd rostul aşezărilor şi subliniindu-le evoluţia, un stil sobru şi sigur, retrăgîndu-şi podoabele în favoarea concretului, sînt alte calităţi ale acestor reportaje. „...îmi place să cred că odată, cîndva, peste, ani, cînd oraşul modern va încercui cu trepidaţia lui ultimele tăceri ale locului, cerbii şi căprioarele născute aici vor bate cu copitele în asfalt, cerînd, în vacarmul de automobile, un pic de linişte“. Este liniştea siguranţei milenare, semnul perenităţii acestor „planuri în lut“, care sînt „satele în mişcare“, planuri esenţiale fără de care — pentru a prelungi metafora titlului — cea mai în ură ceramică nu ar fi fost cu putinţă. Dan C. Mihăilescu • Iile Purcaru : „Planuri în lut“, Editura „Scrisul Românesc“, 1979. Meditaţie şi profunzime psihologică tiBniiaMiiiiiiniigMiTil« h oria Stancu scrie romane istorice rafinate în care se simte frumuseţea obosită a amurgului de civilizaţie, al cărei exponent este personajul „rasat“, meditativ, implicat în acţiune pentru a menţine aparent echilibrul unei permanente şi durerossuperioare dezimplicări. Fie că se referă la un celebru medic al antichităţii eline, incercînd să-l coboare din legendă (Asklepios, 1965 , 1972), la conflictele spaţiului balcanic în perioada fanariotă (Fanar, 1968) sau la revoluţia de la 1848 ca motiv pentru un anumit tip de conflict (Elenco), romanele lui Horia Stancu s-ar putea subintitula în egală măsură „episoade din viaţa privată“ sau „episoade din viaţa socială“. In Elenco, mai mult decât în celelalte, meditaţia şi profunzimile psihologice o iau înaintea frescei iar oboseala opulentă a rafinamentului, prezentă în structura tematică, se înlocuieşte „din mers“ cu o stranie oboseală a retoricii. Epica tradiţională lasă locul naraţiunii ajunsă la o adevărată saţietate de forme, preferind de aceea pseudo-forma memoriilor. Textul romanului, spune autorul, este un manuscris găsit (nu într-o sticlă, ceea ce ar fi indicat o afiliere tipologică, deci formală) în podul unei foste case boiereşti. El aparţine unui medic cu studii la Viena, reîntors în Ţara Românească cu ştiinţă nouă şi gust apusean, în al cărui trup mai curge încă sîngele unui cămătar , plin de iscusinţă într-o societate fanariotă care-şi trăieşte declinul. Personajul are, structural, tendinţe de homo viator (de o asemenea predilecţie vorbeşte Marian Popa şi referitor la Asklepios, v. Dicţionar..., ed. I), grefate pe un comportament psihologic tributar parcă şi el, în chip simbolic, ipostazelor „fin de siecle“ : acest tâ V_____________________________________ văr medic cu minte scormonitoare, devenit membru al „Frăţiei“, prieten cu Nicolae Bălcescu, participant la revoluţie, la lupta din Dealul Spirii, apoi, peste ani, la războiul din Crimeea şi la Comuna din Paris, şi probabil mort la zidul împuşcaţilor în 1870, este tipul contemplativului care nu se poate implica pe de-a-ntregul în nici o acţiune. Această pe jumătate dezimplicare, superioară poate prin virtuţile de estet pe care şi le cultivă personajul, constituie subiectul şi deopotrivă obiectul rememorării, în care contemplaţia narcisică se împleteşte cu decupajul romanesc al societăţii româneşti intr-un deceniu tumultuos. Romanul istoric se drapează treptat intr-un roman al conflictului psihologic. Intr-un singur sens, în cel erotic, medicul revoluţionar, pare să ardă trup şi suflet dar dragostea lui pentru Elenco, fiicamoartă de turberculoză) a unui datornic sărăcit al unchiului său, nu are acoperire epică şi astfel energia psihologică investită se risipeşte în van. Autorul ne lasă să înţelegem că textul acestei cărţi, nefiind altceva decît o lungă confesiune scrisă, în care prezenţa unor neologisme recente ale limbii române este „scuzată“ de faptul că naratorul ar fi dictat mare parte în limba franceză, nu are virtuţi propriu-zis româneşti. De o construcţie romanescă nu se poate vorbi decît în mare, dacă luăm în consideraţie faptul că Elenco relatează o existenţă umană în raporturi sociale. Scris într-un stil de o frumuseţe desăvîrşită, în care supleţea raţiunii devine spontan consecutivă emoţiei, păstrînd exact atîta culoare lexicală Cît pentru a mărturisi gustul nou al tînărului venit din Apus, textul acesta nu are de fapt o organizare narativă concret-reperabilă. Fragmentele romanului, dacă ar fi să le identificăm, au un procent minim de funcţionalitate. Motivaţia „lipită“ de autor (şi complicată inutil printr-o înscenare asupra provenienţei manuscrisului ca şi, în textul naratorului, prin pripita proiecţie a unei morţi posibile) nu lasă sentimentul unui procedeu retoric ci, prea mult, al unei scuze. Costin Tuchilă *) Horia Stancu „Elenco“, Editura „Cartea Românească“, 1979. Un roman dilematic Un prozator dotat cu simţul echilibrului epic şi care se realizează fără ezitări în spaţiul unei problematici morale specifice este Nicolae Stăiculescu în noul său roman *) circumscris literaturii „obsedantului deceniu“. Cartea evoluează prin formularea şi limpezirea unor dileme care reevaluează fapte, atitudini şi opţiuni incercînd o regăsire a stării de echilibru şi o dimensionare certă a valorilor morale. Personajul romanului, Anton Fiera, trăieşte un destin tulburat de la început, o existenţă care cumulează situaţii dramatice şi acumulează lovituri. Părul albit peste noapte, în cursul unei experienţe atroce trăite în copilărie marchează personajul luat în posesie de acest destin advers. Mutilarea lui Anton la vîrsta la care înţelegerea sa nu-l putea proteja, la vîrsta formării conştiinţei, se produce prin agresiunea — la propriu şi la figurat — a ignoranţei, a obtuzităţii şi a grosolăniei amplificate monstruos de simţul puterii. Copilul traumatizat, incapabil să discearnă între valori şi forţe diverse, se întoarce cu violenţă împotriva familiei, lovite nu de un destin istoric,ci de o conjunctură nefericită, făcînd posibile abuzuri aberante. Fiecare dintre membrii familiei Fiera reacţionează într-un mod extrem şi spectaculos oarecum. Renegîndu-i pe ai săi, Anton îşi va urma destinul incercînd să-şi restabilească echilibrul moral, mereu zdruncinat de noi lovituri între care exmatricularea din facultate măreşte numărul celor vinovaţi pentru abandonul său, în repetate rinduri victimă, Anton nu devine un cinic, cum ar dori, deşi cinismul i se oferă ca tentaţie, nu este nici „paiaţa“ sub aparenţa căreia crede că îşi poate ascunde vulnerabilitatea, nici un nebun justiţiar sau un profet al unei morale odioase cum bănuieşte la un moment dat locotenentul Lotreanu. Pentru Anton Fiera justiţiar înseamnă nu dreptul de a condamna, ci, acea posibilitate de a ierta în care speră. Dacă Anton este vinovat de neînţelegerea copilăriei, care determină gesturi extreme faţă de ai săi, procurorul Tudor Jianu este unul din vinovaţii pentru excluderea lui Anton, nu din laşitate, ci dintr-o rigiditate a gîndirii tinere cultivate în spaţiul sufocant al dogmelor. In raport cu foştii săi colegi de facultate Anton şi Tudor, Gheorghe Minoiu este un model moral, realizat de prozator cu autenticitate şi fără accente exemplificatoare. Dilema morală a lui Anton Fiera se va confrunta, în cursul desfăşurării epice, cu soluţia excesivă a vărului său Ion Giulea, cel care răzbună o palmă dată cu ani în urmă tatălui său prin crimă premeditată, dorind să redeschidă procesul unor vinovăţii a căror nepedepsire are un efect hipertrofiant. Confundarea lui Anton cu acest exces, cu acest gest pe care putea fi tentat să-l repete sau să şi-l asume ca atitudine, este echilibrată simetric în construcţia epică de schimbul de replici dintre Anton şi fratele său Ştefan. Acesta este la rîndul său marcat de un destin ostil in faţa căruia însă refuză să cedeze. Ştefan are o structură mai rezistentă decît a fratelui său, capacitatea sa de înţelegere este altfel modelată, el evită deriva, abandonul sau cinismul, păstrîndu-şi intactă puterea de a iubi şi de a ierarhiza valorile. Ion şi Ştefan sînt modele de semn contrar care se oferă conştiinţei lui Anton. Ancheta in jurul morţii lui Foltea şi apoi a lui Flencan nu este decît cadrul dilemei personajelor pe care evenimentul le implică într-un fel sau altul, ca bănuiţi , sau ca judecători. Rolul enunţiat în fluxul narativ revine memoriei torturate de îndoieli şi culpabilităţi asumate, confruntării personajelor cu propriile lor ipostaze şi cu erorile comise, dintr-o perspectivă a gîndirii eliberate de deformări conjuncturale, dar şi o confruntare cu consecinţele acestor erori, înlănţuirea evenimentelor dramatice se produce prin proiecţia lor subiectivă, semnificaţiile fiind sugerate. Dilemele nu se rezolvă ci se formulează numai, cartea avînd un final deschis. Romanul lui Nicolae Stăiculescu susţine o problematică densă printr-o construcţie epică echilibrată, atestînd posibilităţile unui prozator înzestrat. Sultana Craia *) Nicolae Stăiculescu: „Babilonul de nisip“, Editura „Cartea Românească“, 1979. POEZIA Planeta amintirii P rizonier al unui orăşel ploios, cu dimineţi leşioase şi umede, cu aburi reci de ceaţă rostogoliţi de vînt din pustiul bătrînului fluviu, tînărul poet se lasă inranul cu vedenii purtat de fluxul memoriei spre tărîmul acela al satului plin de eresuri şi fabulos, unde lumea reală interfera cu cea magică a copilăriei. în al treilea volum al său*), exilul poetului e însă deplin, planeta fericită a amintirii s-a îndepărtat și ea, răcindu-se tot mai mult odată cu trecerea în altă vîrstă poetică : „Acre fetișuri aduse de pribegii / și graba cu care bătrîna / strînse de pe morminte polenul ; / în zadar, copilărie / pe-aceste frunze te bizui, / într-o retortă de mari vinovăţii / se găsiră leşuri de cai / şi straiele / pe care le purtă Prinţul.“ Eliberîndu-se de influenţe bacoviene, vizibile în volumul anterior, Valeriu Armeanu regăseşte în profunzime atmosfera de dezolantă singurătate a fiinţei înconjurate de monotonie : „Unic mesager, vîntule, / ţi-am văzut praporii-n osuare, / pe reci angrenaje / de concesii şi mutilări ; / fii sigur, / în oraş a mai rămas / un balansoar cu cadavre... / O disperare se lichefiază / la ţărm, / dar ce contează, e încă noapte ; / pigmenţi de veacuri bătrine / îmi cresc / ca nişte clopote-n spate.“ Nota de miraculos din satul copilăriei se transformă aici într-un neliniştit sentiment al insolitului căci acolo unde nu se întîmplă nimic e loc de insinuare a fantasticului : „Noapte de noapte, acelaşi ţărm / atins cu deştele, / în zori, un pămînt fără febră ; / doar forma scărilor / îmi păru mai ciudată / sub masca de drojdii / a ploilor.“ Poezia volumului e dominată de figuri ale absenţei. Absenţa căldurii aduce în versuri seria semantică a „recelui“ — ploi, ninsori, vînt, gheaţă, aştri ce se răcesc, fundaţii ale frigului, învelişul gerului, mizgă, diluvii, neant . „Fusese un scîncet de flacără moartă, / o respirare de gheţuri prin măduva iernii“. Asediată de frigul existenţial din peisajul pustiu, credinţa în căldura vieţii licăreşte tot mai slab („fiecare slăveşte casa bunicilor, caii cu ochii calzi acele capete de copii / ce-au îngăduit poveşti despre astre... / Sargase,în vîltorile morţii ; / nici un liman, Dumnezeule, nici un horn, / doar aceste zăpezi ce se opresc / ca nişte vietăţi abătute / la geam...“), absenţa „viului“ traducîndu-se prin seria lexicală a funebrului (moarte, stîrvuri de bravuri, craniul zilei, leşul stelei, racla poemului cu albastre eresuri, bocetul dimineţii în criptă, „Noaptea se umflă ca o tumoare / lingă uşa ta, / chipul muribundului e tot la fereastră“). Poezia lui Valeriu Armeanu s-a maturizat, poetul a renunţat la suavitate şi inocentă nostalgie, dar a pierdut in schimb frumuseţea. Fluiditatea de acuarelă a imaginilor s-a păstrat, dar desenul s-a întunecat, culorile cedînd locul negrului ca într-o litografie. Excesul imagistic s-a mai temperat şi el, cu toate că metafora e încă barocă. Poemele par tăieturi ale hazardului într-o rostire mai amplă, ele fiind de fapt notaţii de stări dintr-o vulnerabilă trăire poetică : „Caii albi şi trişti / după ploaie , aproape o goană, / şi biciuirea leproşilor prin azie. / Noaptea se zbătu între vergi şi odgon , / cîteva rămăşiţe de foc, / un coridor devorat... / O, acizii marilor străzi, / şi-aceste rîuri / ce se mişcă la-ncheietura morţii, / mă fac să-l plîng pe Abel...“. Fiind fragmente dintr-un întreg niciodată rostit, poemele nu au o structură închisă, o arhitectură fermă, ele încep adesea prin punctele de suspensie şi leagă idei diferite prin versuri apropiate de aceeaşi punctuaţie fluidă (puncte de suspensie, punct şi virgulă, virgulă) ce prelungeşte vibraţia cuvintelor dincolo de tăcerea spaţiului alb." Poezia lui Valeriu Armeanu are şi din aceastăcauză, ceva aerian şi străveziu, o plutire a verusului în Care materialitatea cuvintelor este anulată de imponderabilitatea structurii poematice. Ea este mai degrabă o poezie a formei lucrurilor şi a vibraţiei suprafeţelor decît a lucrurilor, dar care ştie să pătrundă astfel esenţa lor : „Ca şi cum ai desena o fereastră / pe învelişul unui ecou / şi înlăuntru ţi s-ar arăta / gîtlejul celui care strigă....“. Dan Alexandru Condeescu • Valeriu Armeanu : „Neguţătorii de triluri“, Editura „Eminescu“, 1979. CARTEA DE TEATRU Previzibilitate şi morală Corneliu Leu scrie teatru punînd de fiecare dată între paranteze înalte conceptul de etică, pe care îl decelează cu metodă, în replici şi în tipuri umane, îl amestecă în creuzetul unui conflict ori pe superficia unei satire, pictînd apoi, şi pigmentând, cutare replică, dînd situaţiei dramatice un nerv moralizator niciodată sofisticat. Impresionează vina bogată a unui didacticism superior şi, de asemenea, replica, de o ductilitate imperativă. Dramaturgul nu-şi învăluie ideile şi nu acordă personajelor sale şansa nici unei subtilităţi. Ele vorbesc oblu, pentru că gîndesc sănătos şi eficient, expresie a unei robusteţi puse în serviciul asanării din societate a ceea ce contravine efigiei ei generice, substanţei specifice. Nu o dată protagonistul e gata să se dea drept exemplu, punîndu-se în serviciul ideii pe care o reprezintă, dar şi în acela al deznodămîntului eticist. In Profesorul Demnitate — şi titlul presei trebuie reţinut pentru tenta mai sus indicată — avem un pedagog de şcoală educativistă, un teoretician şi un om al practicii moraliste, fără cusur şi fără putinţa de a greşi dacă e să-l judecăm după cum vorbeşte discipolilor ce-i şicanează cu comportarea lor : „Eu am ajuns unde am ajuns fără să cer ajutorul nimănui. M-am ajutat singur, şi prin asta am obţinut ajutorul întregii societăţi, nu a unuia sau a altuia. N-am avut decît o preocupare , să-mi pun în valoare forţele. Şi uite că am reuşit ! Cel mai mare ajutor pe care-l pot da familiei mele, sau oricui altcuiva, este să -i încurajez a se afirma cu forţe proprii. Ţi-o spun încă o dată : nu mă laud, nu e vorba de mine aici, ci de societatea noastră care ne ajută prin însuşi sistemul ei ! Eu nu sînt un exemplu ci o simplă, dovadă că se poate aşa !“ Toate postulatele cad însă, atît timp cît practica vieţii lui de familie dovedeşte contrariul, şi aici abilitatea dramaturgului este de luat în seamă tocmai pentru consecvenţa cu care îşi urmăreşte programul. Piesele sale se citesc asemenea unui album de moralităţi : de o parte oamenii buni, reprezentativi, de cealaltă seria viclerilor, a malformaţiilor, a abaterii, fie şi în stare benignă, de la regula generală în numele căreia perorează eroul, cel mai adesea investit cu o funcţie semantică de natură conativă, stilul adresării fiind unul riguros și explicit. Teatrul lui Corneliu Leu se compune din ipostazieri ale sentimentului moral. Fiecare din cele cinci piese, reunite într-un recent volum, *) indică un tonus mai înalt sau mai rarefiat, şi mai puţin percutant, al frazării moraliste. „Morala dramatică“ Femeia fericită e scrisă în cerneală brună a unei investigaţii în cotidian. Terenul dermonstraţiei este politic, prin funcţiile personajelor şi prin natura preocupării tematice şi de subiect. Dezbatere despre putere şi prerogativele ei novatoare, textul face fără îndoială parte din seria unor drame de idei, avînd ca punct de plecare cunoscuta lucrare a lui Titus Popovici Puterea şi Adevărul. Traiectul ideii este parcă mai incisiv şi mai presant decît al oamenilor aflaţi in serviciul acesteia, şi aici avem o reţinere, de ordin mai general. Patosul cu care personajele îşi susţin ideile este nu o dată contaminant în dramaturgia practicată de Corneliu Leu. Am fi preferat, în sensul celor de pînă aici, un timbru simplu, un dialog cu replici neatise de gravitatea demonstraţiei, cu un discurs al stării de spirit, şi mai puţin cu unul retoric. Diapazoanele pe care îşi exercită Corneliu Leu inspiraţia diferă, şi, după o morală dramatică, avem piesa unei, evaziuni, în stil romantic. Ana, eroina din A doua dragoste încearcă pe cont propriu ieşirea din claustrarea ambianţei individualiste. Spaţiul şantierului îi acordă femeii o a doua viziune asupra lumii şi a destinului omului în societate. Cum e firesc, condeiul unui moralist nu se poate lipsi de culoarea satirică. Dramaturgul dă şi o „morală prin farsa moralei“. Șarja, deghizarea, deznodămîntul incriminatoriu sînt motive verificate, preluate cu mina sigură in Fiara. O farsă este și Fata bună din cer, inseriată de autor la capitolul „tragicomedia moralei“. Aici stilul devine dezinvolt, replica se desprinde din corsajul ideii, morga personajelor a dispărut, situaţiile de viaţă şi-au şters orice canon, afară de acela, infuzat cu subtilitate, al tezei, previzibile în tot ce compune Corneliu Leu, dramaturg pentru care tema contează mai mult decît subiectul şi, în mod firesc pentru scrisul său, mai mult chiar decît teatralitatea replicii. Ioan Lazăr *) Corneliu Leu : „A doua dragoste şi altele“. Editura „Eminescu“, 1979. CRITICA Pledoarie pentru o idee Corpurile cereşti nu au toate aceeaşi masă, şi, deci, nici aceeaşi forţă de atracţie, cele mari atrag pe cele mici, în sfera lor gravitațională, atunci cînd un nor meteoric trece printr-un asemenea cîmp de forțe, el se lasă captat, devenind un fel de nor satelit al planetei respective. Acești f ‘ruri (sau truisrrte) ' autromorhifié' 'cínt' rfiÂâgiîÎfeV'*** ■cea mai sugestivă pentru creionarea «cărţii») lui Mircea Muthu. Căci toate studiile pe care auto- ’ rul le reuneşte acum în volum sunt „sateliţi“ ai problematicii dezbătute de critic într-o lucrare anterioară, „Literatura română şi sud-estul european“. Ideea balcanismului literar şi artistic este marea planetă care atrage în sfera sa orice altă formă ori temă a literaturii. Desigur, autorul nu cade în exagerare ori în manierism, căci își alege cu grijă scriitorii, preferîndu-i pe aceia care vin în întîmpinarea preocupărilor sale. Specificul balcanic nu este pentru Mircea Muthu o temă, un punct de referinţă ori un subiect de meditaţie, ci o adevărată obsesie a gîndirii, un soi de matrice care îi modelează percepţia fenomenului cultural. Oriunde s-ar afla, criticul revine cu obstinaţie asupra definirii şi identificării filonului balcanic. Intr-adevăr, _ sensurile acestui concept critic variază, şi încă într-o gamă largă, ce oscilează între accepţiile peiorative şi cele patetic-metafizice, _ între circumscrierea istorică şi divagaţia poetică, între limitarea regională şi extinderea pe coordonatele unei constante spirituale supraetnice. „Orientul — marele necunoscut înrădăcinat în latinismul nostru structural“ (p. 165) nu trebuie numai dimensionat în spaţiul conceptelor, ci şi regăsit in polimorfa desfăşurare în spaţiul conceptelor, ci şi regăsit în polimorfa desfăşurare a operei literare. Un asemenea proces de identificare este specific intenţiilor critice ale lui M. Muthu. Autorul îşi asumă ipostazele arheologului care găseşte ceea ce ştia că ar trebui să fie, izolează cioburile risipite, rupîndu-le din îmbrăţişarea cu ţărîna, datează şi stabileşte etimonul fiecărui obiect în parte. Cercetătorul vrea să pună în lumină acele elemente ce se înscriu în acea „bună tradiţie sud-estică“, adică în profilul balcanismului. In fond, nu aflăm niciodată nimic nou (căci „localnicii“ nu se pot inventa) dar aflăm, de fiecare dată, din nou, între ce limite pendulează balcanismul unui I. L. Caragiale, P. Zarifopol, Mateiu Caragiale, Ion Barbu etc. De altfel, M. Muthu are pasiunea generalizărilor, ocupîndu-se mai puţin de lumea scriitorilor şi mai mult de universul ideilor literare. De aici stilul demonstrativ specific articolelor sale, care, adevărate pledoarii pentru o idee, trebuie să aducă argumente şi să convingă asupra validităţii lor. Scriitorii apar mai rar în ipostazele lor de creatori de orizonturi artistice, şi mai des în cele de exponanţi ai unor tendinţe culturale, istoric determinate. Este semnificativă, în acest sens, predilecţia lui M. Muthu pentru jurnale, corespondenţe, cronici ori texte cu orientare istorică, adică pentru acea parte a literaturii în care construcţia şi convenţia estetică se află în planul al doilea. In operele amintite, omul poate fi citit direct, ideologia sa se relevă într-o deplină autonomie, influenţele şi adeziunile sale culturale pot fi nu numai fărîmate, ci şi identificate cu multă siguranţă. Şi, numai dintr-o astfel de perspectivă, poate autorul să vadă textul ca o eliberare, ca o confesiune, ca o reacţie directă în faţa evenimentului, fie el de sorginte istorică ori culturală. Orice critic visează să ştie despre autor mai mult decît ştie autorul despre el însuşi. Altfel spus, el speră să cunoască nu numai ce face el, ci şi de ce face astfel. Determinările exterioare, necunoscute creatorului, apar, prin detaşarea istorică şi critică, cu mult mai multă claritate. A posteriori, criticul dobîndeşte harul previziunii, intuind în ce sens se va mişca o operă literară, în funcţie de structurile generale care o condiţionează. Un scriitor cu rădăcini balcanice, va crea numai între aceste coordonate stilistice, unul ancorat în ambianţa transilvană nu se va putea nega nicicînd, iar alţii, situaţi între două asemenea cîmpuri de influenţă, vor purta semnele ambivalenţei gîndirii lor pe tot parcursul vieţii şi al creaţiei, înscris pe o asemenea matcă, exegetul nu poate avea îndoieli şi nici nu poate da greş în judecăţile sale critice. Nimeni nu poate fi mai mult decît ceea ce este, iar articolele lui Mircea Muthu ne confirmă cu brio acest etern şi elementar adevăr, închişi în pătrăţelele unor categorii stilistice generice, în ciuda simetriei tabloului în ansamblul său, scriitorii apar stingheri parcă, obligaţi să fie identici cu ei înşişi, coerenţi în ideologii şi previzibili în operele lor. Restituiţi unei idei, ei sunt, prea des uneori, rupţi de imprevizibilul şi specificul propriei lor deveniri. Mihai Coman ») Mircea Muthu : „La marginea geometriei“, Editura „Dacia“, 1979, viata cârtitor • Ilie Purcaru : ..Planuri în lut" • Horia Stancu : „Elenco" • Nicolae Stăiculescu : „Babilonul de nisip" • Valeriu Armeanu : „Neguţătorii de triluri"• Corneliu Leu : „A doua dragoste şi altele..." • Mircea Muthu : „La marginea geometriei". «mnoRKtotii m mmm Şerban Rusu Arbore : „In oţelărie" rhi Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă - FIŞE LA ÎNCEPUT DE AN - Urmare din pag. 1 nesc / Voi fi an mănos, iubit / Căci cu dragoste-am venit / Să v-aduc noi bucurii / Rodnicie zi de zi ! / Şi acum un bun găsit’ / Trai bogat şi fericit / Bravului conducător / împliniri pentru popor, / Tuturor o să vă fie / Anul nou cu bucurie ! La încheierea ceremoniei, ochiul aparatului fotografic imortalizează clipa solemnă : tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU şi tovarăşa ELENA CEAUŞESCU se fotografiază printre colindători. Priviţi din nou poza : preşedintele ţării ţine mîna stingă, protector, părinteşte, pe umărul anului 1980. Este în gestul său atîta căldură şi siguranţă, atîta încredere în viitorul de aur al României socialiste, incit toate chipurile iradiază certitudine, optimism, zîmbete largi exclamă : — Bun venit 1980 1 2 Anul 1980 este un an bisect, numără aşadar o zi în plus — 29 februarie — respectiv 1 440 de minute mai multe faţă de predecesorul 1979. De fapt, anul abia încheiat şi-a văzut existenţa prelungită cu o secundă, adăugată în coada ultimului minut, fiindcă a fost necesară o corectare a neregularităţii vitezei de rotaţie a Pămîntului în jurul axei sale, însemnătate maximă acordată unei singure secunde, unui minut, instanţelor temporale în general, certifică nu numai calitatea mijloacelor de măsurare, ci şi optica evoluată, modernă, a omului nostru, şi a ţării : n-avem timp de pierdut ! In bătaia ceasornicului descifrăm, implicit, chemarea politicului. Este vital să ne stăpînim Timpul existenţial. 3 Calitatea vieţii noastre depinde, hotărâtor, de noi înşine : fiecare secundă/minut are o valoareetalon. Adevăr exprimat cu claritate de secretarul general al partidului, în cuvintele adresate colindătorilor şi nouă, tuturor : „Este un bun obicei al poporului nostru ca, la sfirşitul anului şi la începutul noului an, să facă bilanţul muncii sale şi, totodată, să privească cu încredere în viitor. Putem spune că bilanţul anului pe care-l încheiem este minunat, cu multe realizări, cu multe împliniri pentru poporul nostru. Este drept, ele puteau fi și mai multe, dar ceea ce am realizat a ridicat patria noastră, bunăstarea poporului pe o nouă treaptă, a asigurat mersul ferm înainte spre societatea socialistă multilateral dezvoltată, spre civilizaţie şi progres. Intrăm în anul 1980 cu perspective minunate, cu încrederea deplină că vom îndeplini actualul plan cincinal şi vom pune astfel baze trainice realizării hotărîrilor Congresului al XII-lea. Avem, în această privinţă, drept chezăşie realizările, munca minunată a clasei muncitoare, a ţărănimii, intelectualităţii, a tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate, a întregului nostru popor, care înfăptuieşte neabătut politica comuniştilor, politică ce corespunde năzuinţelor vitale ale intregii naţiuni...“ Munca tuturor — foc continuu ! ” Sintem în sala de comandă a secţiei cuptoare — Combinatul de lianţi şi azbociment din Tg. Jiu. Puţine clipe mai despart anul care se duce de anul care vine. Primul schimb al lui 1980 s-a şi prezentat la posturi. Cuptoarele rotative trăiesc cu foc continuu (1 600° C). Maistrul de schimb Constantin Stoica şi toţi cîţi se găsesc alături de el, ascultă cu preocupare — fără să-şi poată întrerupe total lucrul — Mesajul tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU, exprimind aspiraţiile întregii naţiuni. ■ După care , munca se des- lăşoară, cu sporită intensitate şi eficientă. La ora 7 dimineaţa, anul 1980, luna ianuarie, ziua 1, cel dintii schimb raportează obţinerea, peste plan, a 200 de tone de clincher. In ochii celor din schimbul II se citeşte, limpede, hotărîrea de-a nu se lăsa mai prejos. Anul abia a început. Semne bune anulare ! Acelaşi lucru şi pe firul Dunării, unde, la cumpăna dintre 1979 şi 1980 — remorcherul „Arad“ se află în plină cursă , cară utilaje pentru construirea unui dig necesar marii lucrări hidroenergetice Porţile de Fier II. La datorie întregul echipaj, alcătuiţi din 15 mateloţi, inclusiv căpitanul navei, Alexandru Stan, căruia ii revine cinstea — după ascultarea Mesajului — de a saluta marinăreşte noul an şi gîndurile pline de înţelepciune şi adevăr, rostite de secretarul general al partidului, preşedintele Republicii. Sirena sună prelung, maiestuos. Pe parcursul anului care a şi început, in memoria afectivă a marinarilor — ca şi a milioanelor de alţi ascultători din cele patru colţuri ale ţării — urările şi îndemnurile tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU vor răsuna necontenit, reverberate în fapte de muncă şi de viaţă. 5 Trecînd prin faţa maternităţii „Filantropia“, pe la ora prinzului, în cea dinţii zi a anului, intru şi mă interesez cîţi copii s-au născut aici în 1980 ? Doisprezece... — Să fie sănătoşi ! Primul venit pe lume într-un an care împleteşte atîtea speranţe de progres, de pace şi dreptate, a fost un băieţel — diminutiv nepotrivit, de vreme ce flăcăul a avut, la naştere, 4.200 kg... — Să ne trăiască ! Fireşte, meditezi asupra destinului acestor abia veniţi pe Terra : ei vor împlini exact 20 de ani în noaptea de hotar dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea, cînd 2001 va păşi, timid, pragul calendarului. Noi-născuţii vor îndrăzni însă primii lor paşi chiar în anul de faţă... Cită însemnătate are primul pas în toate ! PRIMUL PAS — dar al unor colective mature, puternice — în 1980 a şi fost făcut. Iată alte două exemple care vorbesc de la sine, din miile şi miile de exemple posibile : • Şarja numărul 1 obţinută la întreprinderea de maşini grele din Bucureşti are 84 de tone şi este necesară producerii unei singure piese uriaşe ; • Schimbul întii al secţiei II, Rafinăria Ploieşti, produce în plus 30 de tone de uleiuri industriale de cea mai bună calitate, rafinorii realizînd şi alte depăşiri în cele doar opt ore de muncă asiduă, rodnică mobilizaţi, într-un mart grad, de Mesajul de An Nou. Primii paşi, paşi temeinici, ferm dirijaţi către scop, către ţelul comun, suprem , bunăstarea generală. — La mulţi ani, Românie ! Şerban Rusu Arbore : „Constructori"