Luceafărul, iulie-decembrie 1980 (Anul 23, nr. 27-52)
1980-07-05 / nr. 27
5 IULIE 1980 I r t - • ' • ' W - ■ $ 1 TEZAUR In limba română Convorbire cu acad. prof. dr. doc. GHEORGHE IVĂNESCU — Tovarăşe profesor, vă rugăm să ne vorbiţi despre relaţiile de colaborare şi de întrepătrundere care se stabilesc între lingvistică şi celelalte discipline ştiinţifice menite să reconstituie imaginea cit mai fidelă a unui anumit moment din trecutul unui popor. — Lingvistica aduce contribuţii importante cu privire la trecutul unui popor mai ales atunci cînd lipsesc izvoarele scrise (istorice) cu privire la acel popor sau la o epocă din istoria lui Aşa este cazul cu popoarele indo-europene care, în epoca antică, n-au ajuns la o organizaţie sclavagistă şi n-au întrebuinţat deci scrierea — şi printre ei sunt şi dacii — sau cu epoca din dezvoltarea poporului român care incepe cu părăsirea Daciei de către romani şi se termină în secolul al X-lea. Desigur, în asemenea cazuri, arheologia si antropologia, chiar şi folclorul, permit să se traseze istoria acelui popor sau acelei epoci. Pe de altă parte si stiinte istorice auxiliare ca numismatica si paleografia pot aduce contribuţii preţioase în această privinţă. Este un lucru cunoscut de toată lumea că noţiunea de popor indo-european a fost creată de lingvistică şi că, fără această ştiinţă, n-am fi ştiut că popoarele indo-europene s-au născut prin asimilarea de către triburile indo-europene năvălitoare a populaţiilor mai vechi, neolitice, de pe teritoriile pe care s-au aşezat. Aşadar, geneza popoarelor indoeuropene ar fi fost greu de văzut dacă nu s-ar fi creat lingvistica indo-europeană. Desigur, în vremea noastră arheologia şi antropologia îşi pot rezolva singure aceste probleme, pe care lingvistica le-a presupus deja de acum un secol sau chiar un secol si jumătate. Insă, lingvisticii îi rămîn mai departe probleme pe care le poate rezolva numai ea, ca de exemplu aceea a caracterului centum sau satem al fiecărei limbi indo-europene, care are si repercusiuni în domeniul istoriei căci aceasta presupune o anumită repartiţie a triburilor indoeuropene primitive, anumite legături ale lor in patria primitivă, anumite căi migratorii ale lor, căi, desigur, greu de presupus, dar care diferă după cum am avut a face cu triburi primitive centum sau triburi primitive satem. Așa că lingvistica si arheologia, împreună cu antropologia preistorică, se verifică reciproc si se completează reciproc, fiecare din ele avînd și o problematică specială. La fel stau lucrurile si cînd este vorba de epoci fără documente, ca acea epocă din dezvoltarea poporului român, la care m-am referit mai înainte. nf « In ce priveşte teritoriul tării noastre s-a ajuns să se depisteze urme lingvistice datând din secolul I î.e.n. ? — In afară de faptele lingvistice dacice din secolul I i.e.n., menţionate de scriitorii antici si transmise pînă astăzi , numele dacilor, al regelui lor, Burebista, şi al preotului acestuia Deceneu, au mai fost înregistrate de scriitorii antici sau păstrate în inscripţii şi pe monede şi altele, ca numele Cotizo, Dicomes, Roles, Dapyx, Zyraxes, eventual şi Coson, ale altor regi daci, unii dintre ei duşmani ai lui Burebista. După cum se vede, materialul lingvistic dacic din acest secol, înregistrat de textele greceşti şi latineşti, este infim. Dar se înţelege de la sine că mai toate faptele de limbă dacice transmise nouă de scriitorii greci şi romani din secolele anterioare sau din cele următoare, pînă la dispariţia dacilor ca popor, existau si în secolul I î.e.n., si chiar si mai înainte. Aceste fapte de limbă se ridică la citeva sute si sînt mai ales nume de ape, de triburi si de oraşe si nume de oameni. Cum insă o sursă importantă de cunoaştere a limbii dacice o constituie elementele dacice moştenite de limba română (ele se ridică la cel puţin citeva sute ; cercetările de pînă astăzi n-au identificat decit vreo sută cincizeci) trebuie să concludem că materialul de limbă dacic existent în secolul I î.e.n., pe care-l putem identifica, este destul de bogat. — Cu cele deja spuse pînă acum, ne-ai dat o serie de informaţii despre limba dacilor. Ce ne mai puteţi spune despre această limbă ? — Limba dacilor era probabil deosebită în unele privinţe de limba tracilor şi mesilor, care locuiau în sudul Dunării. După învățatul bulgar Vladimir Georgiev, traca suferise o transformare a consonantelor b, d si g indoeuropene in p. t. k si a consonantelor p. t. k indoeuropene in ph. th, kh (intre altele numiri ca Athris „lantra“ o dovedesc). Georgiev admite Insă că daca si mesiaca nu erau dialecte ale aceleiaşi limbi tracice şi că nu suferiseră o asemenea deplasare articulatorie a consonantelor. Dar toponimicul Sarmizegethusa pare să arate că cel puţin unele dialecte dacice suferiseră fenomenul din tracă despre care am vorbit mai sus. — Ce ne poate spune lingvistica despre statul dac al lui Burebista ? — Desigur, creaţia statală la popoarele care abia au ieşit din orînduirea comunei primitive nu poate depăşi decit excepţional graniţele lingvistice, care sunt şi cele etnice ; şi cazul este şi cel al statului întemeiat de Burebista, care nu s-a întins decit in interiorul granițelor limbii dacice. Dar dacă lingvistica nu ne poate spune nimic despre statul lui Burebista, faptul că Burebista a întemeiat un mare stat ne permite să tragem unele concluzii asupra limbii dacice din acea vreme : desigur, crearea acestui stat a constituit condiţia pentru apariţia unei limbi dacice de înţelegere pentru toţi dacii, unei limbi „pe deasupra dialectelor dacice, unei limbi comune“, cum se spune de obicei, dialectele dacice rămînînd să fie vorbite mai departe de către triburi sau uniuni de triburi dacice. Această limbă comună se identifica desigur la origine cu dialectul vorbit de Burebista, deci cu dialectul tribului din care făcea parte el. Foarte probabil că această limbă supradialectală a dispărut după uciderea regelui. — In elementele lingvistice care s-au păstrat pînă astăzi din moştenirea getodacă, se pot distinge unele capabile să ne dezvăluie anumite amănunte legate de viaţa socială, politică şi culturală a primului mare stat dac ? — Am spus că scriitorii antici au înregistrat puţin cuvinte dacice din epoca lui Burebista. Printre fantele de limbă dacică în general, transmise nouă de scriitorii antici, ca si printre cele păstrate de limba română, se găsesc unele care se referă la aspecte sociale, politice si culturale dacice în general adică din toate epocile existentei dacilor, nu numai din epoca lui Burebista. Cuvintele româneşti balaur si bală, care denumesc fiinţe mitice si sunt desigur de origine dacică (ele presupun un ballauru si un «balla»), ne arată că dacii concepeau balaurul ca principiu al răului, în luptă cu reprezentarea principiului binelui, care era desigur asa-zisul «cavaler trac» si care constituie, cum s-a spus de mult, „forma dacică“ a lui Făt-Frumos din poveştile româneşti. Dar acest mit este mai vechi decit statul lui Burebista si poate urca pînă la indoeuropeana primitivă. Tot la aspecte sociale si politice se referă cuvintele dacice care stau la baza cuvintelor româneşti stăpîn şi moş, moaşă, care presupun nişte dacice stapanu şi moşu, mosa ; dar nici ele nu ne duc la ceva specific epocii lui Burebista, ci la realităţi care au caracterizat limba dacică de-a lungul întregii sale existenţe. Dintre termenii dacici sociali notaţi de scriitorii antichităţii şi pierduţi de limba română este citat -dava, care nu apare decit în nume de cetăţi ca al doilea element al numelor. — căci este vorba de nume compuse, ca Buridava, Petrodava, Sucidava etc. Dar nici el nu este specific epocii lui Burebista, ■ căci urcă pînă la indoeuropeana primitivă (dheua, de la rădăcina dhe- „a face“, „a pune“). Este uşor de înţeles că termenii sociali care au fost creaţi cu ocazia guvernării lui Burebista au dispărut odată cu statul său, sau odată cu stăpînirea romană in Dacia si că termenii politici şi sociali latini s-au impus populaţiei dacice romanizate în timpul acestei stăpîniri. — Aceste fragmente de limbă care au ajuns de la daci pînă la noi sînt în măsură să sugereze măcar raporturile pe care dacii lui Burebista le întreţineau cu vecinii lor, traci, iliri, romani, greci, sciţii celti... — Nu. Unele din faptele de limbă dacice care se găsesc in textele antice păstrate pînă astăzi sau in limba română, ne dezvăluie existenta unor relaţii ale dacilor cu vecinii lor, anume cu tracii, ilirii si sciţii. însă, de asemenea, pe o perioadă de timp mai îndelungată, iar nu numai în timpul stăpînirii lui Burebista. Am spus mai înainte că, după învăţatul bulgar Vladimir Georgiev, limba tracică ar fi fost o altă limbă decit cea dacică. Intr-adevăr, cuvintele tracice înregistrate de scriitorii antici şi de inscripţiile greceşti şi latineşti de pe teritoriul trac din sudul Dunării, arată unele schimbări fonetice proprii, deosebitoare de schimbările fonetice din cuvintele dacice. Asupra împrumuturilor reciproce însă nu se poate spune mare lucru. Este doar de semnalat faptul că termenul -dava -deva apare si pe teritoriul trac , astfel avem Pulpudeva, numele trac al orașului Filipopole, actualul Plovdiv (numele bulgăresc este continuarea numelui tracic). Aceasta înseamnă că niște triburi dacice au migrat pe teritoriul tracic. Dacii s-au așezat si pe teritoriul ilirilor., căci Prolopieu citează oraşul Thermidaua din Dălmatia. Desigur, erau si alte relaţii între daci pe de o parte si traci si iliri pe de alta, dar ele nu pot fi depistate prin faptele lingvistice dacice cunoscute de noi. Numai unele din elementele vechi, preromane (prelatine) ale limbii române, comune cu albaneza, se pot explica drept împrumuturi ale dacicei din limba ilirică ; am avea în această situaţie cuvinte ca rată (indoeuropean primitiv naţia „rată“), în care n iniţial a devenit r , fenomen ce pare să fi avut loc în ilirică şi nu în dacică. Dar împrumutul a fost făcut într-o epocă foarte veche, cu mult anterioară lui Burebista. Nu avem fante lingvistice care să reflecte relaţiile dacilor cu romanii, grecii, celtii. Romanii şi grecii nu notau cuvintele latine care pătrundeau în limba dacică, ci pe cele autentic dacice. Pe de altă parte, celţii din Dacia s-au pierdut în masa populaţiei autohtone. Avem însă fapte de limbă care dovedesc relaţiile dacilor cu sciţii. Vasile Pârvan a arătat că tribul dacic al agaticşilor, care locuia în Munţii Apuseni pe vremea lui Herodot, poartă un nume scitic și că acest trib era considerat de origine scitică de însuși Herodot ; apoi marele arheolog român a făcut ipoteza că însuși numele dacilor este la origine numele unui trib scitic, Dahae, pomenit de izvoarele antice ca locuind în Asia Centrală (la început, numele dacilor suna Daos). Trebuie să admitem că două triburi iranice au ocupat regiuni din Dacia in secolul al VII-lea i.e.n. si că după citeva secole ele s-au „dacizat“. — Ce elemente din limba vorbită pe teritoriul tării noastre acum 2 059 de ani au reușit să străbată mileniile si să ajungă pînă la noi ? — In limba română s-au păstrat vreo 70 de cuvinte preromane (prelatine) care se găsesc şi din albaneză , dar formele pe care le prezintă aceste cuvinte in cele două limbi ne arată că ele sunt o moştenire ilirică în albaneză (albanezii sunt urmaşii ilirilor din Munţii Dinarici) si una dacică si tracică in română. In afară de acestea s-au mai identificat de către unii cercetători pînă la vreo sută si ceva de elemente românești prelatine care nu se găsesc în limba albaneză. Desigur, cu privire la unele pot fi îndoieli, insă altele sînt în mod sigur de origine dacică. Dintre cele comune cu albaneza vom cita pe abur, balaur, bală, mazăre, măgură, mugure, rată, sîmbure, strungă, vătuf, viezure. Dintre cele care nu se găsesc în albaneză vom cita pe arţar, beregată, boare, caier, căciulă, a mişca (şi a vîşca), stăpîn, stînă (termenii corespunzători din albaneză (stan. stopan sunt împrumutaţi după anul 1000 din sîrbocroată şi macedoneană), urdă, zăr, zară. — Ce mesaj istoric poartă cuvintele ? — Cuvintele, ca reprezentantele cele mai de seamă ale limbilor, spun multe. Cuvintele citate spun că noi, românii, suntem continuatorii unei populaţii indoeuropene, care apoi s-a romanizat şi care nu se identifică nici cu tracii, nici cu ilirii, ca să nu mai vorbesc de alte popoare indoeuropene ca slavii, germanicii, grecii, italicii, celii, balticii etc., net deosebiţi de strămoşii noştri. Această populaţie nu poate fi decit daco-getică. Cuvintele pomenite mai sus, ca şi multe altele de origine dacică din limba noastră, ne spun că acea populaţie indoeuropeană a cărei limbă (mai exact , varianta dialectală din Dobrogea) a devenit şi o limbă scrisă prin eforturile lui Ovidiu, pe cînd acesta era exilat la Tomis, continuă să trăiască şi să activeze şi astăzi prin noi, românii, ca o populaţie deosebită, măcar că de limbă romanică, şi pot continuatorii ei, avem datoria de a o reprezenta astăzi, cum am reprezentat-o , şi în trecut, în ansamblul popoarelor lumii, şi de a o reprezenta cu strălucire. Populaţia dacică este ea insăşi, continuatoarea unei populaţii preindoeuropene care a desfăşurat una din civilizaţiile cele mai înalte din epoca neolitică , o dovedesc mereu cercetările arheologice de aproape un secol încoace (una dintre descoperirile cele mai senzaţionale este aceea a tabletelor de argilă de la Tărtăria, de pe la 4000 î.e.n., care prezintă un fel de scriere). — Ce argumente lingvistice avem la dispoziţie pentru a demonstra continuitatea de locuire a teritoriului ţării noastre de la statul dac al lui Burebista pină în zorii etapei medievale, cînd evenimentele istorice încep să fie mai limpezi pentru noi cei de astăzi, dată fiind bogăţia izvoarelor literare din această epocă şi din cele următoare ? — Argumentele continuităţii poporului dacic şi a urmaşilor săi, romani, în Dacia sunt numeroase. Acum nu voi aminti decit faptul că arheologii noştri au dovedit continuitatea populaţiei dacice rezultate prin indoeuropenizarea populaţiei neolitice din ţara noastră, începând de la acest proces al formării ei şi pină în epoca stăpînirii romane şi epoca migraţiei popoarelor, cînd ea învăţa latina, si se transformă in populaţie românească, apoi continuitatea populaţiei româneşti pînă în epoca întemeierii Principatelor. — Ce semnificaţie consideraţi că are hotărîrea de partid si de stat privitoare la sărbătorirea întemeierii primului stat dac ? :— Hotărîrea de a sărbători întemeierea pri- mului stat dac. luată de autorităţile noastre supreme de partid si de stat, constituie o nouă dovadă de strînsă legătură pe care o concep partidul si conducerea de stat între prezentul atît de activ si trecutul glorios si progresist al poporului nostru si al strămoșilor lui. Cred că nu mă insel afirmînd că, pentru prima oară, un eveniment politic important din istoria dacilor este sărbătorit de poporul român, și încă printr-o hotărîre oficială. Sărbătorirea acestui eveniment din istoria strămoşilor noştri daci în care ei au reuşit pentru prima oară să treacă de la organizaţia tribală la cea de stat, condiţia primă pentru dezvoltarea unei culturi superioare, va face să vibreze în noi mai puternic decit pînă acum sentimentul nostru de satisfacţie pentru îndelungata noastră istorie şi permanentă de aceste locuri şi de încredere în noi Înşine, adică in forţele creatoare de cultură ale poporului nostru, după cum va atrage atenţia intelectualităţii din ţările străine asupra umanităţii din toate timpurile de pe aceste locuri, prea multă vreme ignorată peste hotare şi prea multă vreme chiar dispreţuită de unii pentru că ar fi dat mai puţin decit alte popoare în istoria lumii. Realitatea este că pe teritoriul patriei s-a desfăşurat, începînd din neolitic şi pînă în epoca dacică, o civilizaţie care se găsea la nivelul celor mai de seamă civilizaţii ale lumii de atunci, şi că,dună un ev mediu românesc întîrziat, dar reprezentând o sinteză culturală nu mai puţin originală decit altele din această vreme, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea populaţia străveche de aici a dat iarăși o grandioasă sinteză culturală de tip modern care va trebui făcută cunoscută și peste hotare. Convorbire consemnată de Nicolae Stoicescu și Andrei Lenard 0 CIVILIZATIE DESCHISA ADĂRILOR VALORI SPIRITUALE *■'•"" ' I N I I OHM mmmm Ion Grigore : „Strămoșii" Stîlpii care figurau timpul în calendarul dac, numirea lor d acă nu avem nici o cunoştinţă directă despre vreo numire generică a zeităţii lunare ca „Luminătoarea“, sau „Măsură“ a timpului, in domeniul trac, calendarul acestora nu se putea să nu aibă, la începuturi şi multă vreme după aceea, caracter lunar , lucru firesc la nivelul culturii arhaice, primă treaptă despre care ne aduc mărturie culturile din Lumea Veche şi din Lumea Nouă, cu formele mai cunoscute din marile civilizaţii ale vremii respective, cum sunt cele semite, de la care avem, pe de altă parte, unitatea săptămîna de şapte zile, după cele şapte planete. Tot astfel, oricît de dată tirzie, secolul I e.n., marele sanctuar in formă circulară din incinta sacră de la Sarmisegetusa — descoperire care a dat loc la diferite luări de poziţii in ce priveşte semnificaţia celor trei cercuri din care este alcătuit, a grupării şi numărului stupilor —,el nu a putut să fie explicat fără să se ţină seama de coordonatele mai înainte înfăţişate, operante şi în marile culturi. Or, pe noi ne interesează aici posibilitatea circumscrierii mai de aproape a numirilor pe care puteau să le poarte respectivii stilpi la getodaci, obiectiv pentru care ne vom raporta la tezaurul de cuvinte al limbii phrygiene, mod de atitea ori folosit cu bune rezultate pentru redescoperirea cuvintelor trace. Iar în cazul de faţă, in aceasta din urmă avem cuvintul mroata2), care poate sta ca pandant la cuvintele lydiene mrud —■, mruvaa — „stelă, coloană“, inteles ce se acopera firesc cu acela de „stilp“3), din calendarul dac. Iar mai departe, in susţinerea raportului : vorbire stelă, stilp, să amintim că respectivele cuvinte lydiene au fost puse în legătură cu formele, cuvintele din avestă, mravamru „a vorbi“, situare în lumina căreia sensul dinţii al cuvintelor din lydiană şi phrygiană a fost vorbire scrisă, inscripţie ; aşa cum, reluăm noi, ea este vorbire figurată a coloanelor, stupilor. Proces general pentru care aduce mărturie şi limba micro-asiatică din vecinătate, luttita, unde pe de o parte avem cuvintul lali — „inscripţie“, pe de alta, lala — „limbă“*). Larg cimp semantic din raza căruia desprindem, de pildă, din latină os — oris „gură“ faţă de oraculum, oratio, sau din ebraică, aaron „gură“ şi „profet“. Cînd mai amintim şi re redările pictografice, unde limba sau gura vine şi cu înţelesul cuvînt5). Iar situaţia şi situarea care ne interesează, calendarul dac, exprimind datele timpului în mod figurat, este comparabilă şi cu forme de cea mai înaltă realizare ale culturii antice, cind, în Egipt, faraonul Userkaf înalţă din templu acuma solar, cu numele „Timpul lui Ră“. Gheorghe Muşu *) Vezi, înlesnit, la H. Daicoviciu, „Dacii“, Edit. Eneid., ed. II-a pag. 292 şi urm. Pentru altă, această explicaţie, cînd se ia în considerare şi micul sanctuar, alcătuit de asemeni din stilpi, din acelaşi loc, vezi la E. Poenaru, C. Samoilă şi S. Bobancu, in „Magazin istoric“ nr. 6, pag. 28—32, şi nr. 7, pag. 24—28 din 1977. 2) Apărînd intr-un text publicat în „Journal of Hellenic Studies“ XLVI, 1926, şitul 26. 3) Vezi toate acestea la A. Gurmani, „Lydisches Wörterbuch“, Heidelberg, 1964, pag. 169 4) Ibidem ■•) După cum, în mod curent în același stil figurat, spunem limba română, limba franceză etc. i I C Progresul social în Dacia antică ercetările arheologice întreprinse în numeroase aşezări deschise şi mai cu seamă in localităţile fortificate getodacice din toate regiunile ţării demonstrează că în perioada clasică din vremea lui Burebista si pînă in cea a lui Decebal, cultura materială de pe cuprinsul Daciei are continuitate si prezintă un caracter unitar. Aceasta explică un fapt esenţial, si anume că statul dac s-a constituit, in mod centralizat, avînd la bază o evoluţie organică, din sinul confederaţiilor de comunităţi agrare. Aceste comunităţi agrare erau dotate cu o aristocraţie de căpetenii războinice, capabile să organizeze si să conducă în lupta de apărare o oaste numeroasă, împotriva celui mai mare imperiu antic, cum a fost imperiul roman. Fireşte, pentru echilibrul politic in Dacia antică, îndeplinirea de către stat a funcţiei sale reglatoare, in sincronia de ansamblu a societăţii avea o importanţă de prim ordin. Deşi această funcţie era o componentă a echilibrului total al societăţii, se ştie că modul de funcţionare a economiei, al structurii sociale, determină şi afectează profund regimul politic. Structura economică a Daciei antice, implica astfel, cerinţe pe care le putea satisface si care-si găseau expresia în raporturile de producţie specifice sclavagismului in apariţie. Formele de organizare economică depăşeau exclusiv, prin propriile lor mecanisme obstacolele proprii, sau altfel spus, rezervele lor nu depindeau in mod esenţial, de intervenţia statului. Obştea sătească dacică a apărut incă în secolul I î.e.n., atingînd forma deplină a dezvoltării sale. în timpul domniei lui Decebal, în cadrul obştii se lucra independent, pe familii, pămîntul fiind dat in posesiune, în funcţie de puterea de muncă. Membrii obstei se comportau fată de condiţiile obiective ale muncii lor — pămîntul si uneltele — ca fată de proprietatea lor, instituindu-se astfel o unitate intre muncă si premizele ei materiale. Obștea sătească în Dacia apare ca o unitate, cu o existentă economică reală, întrunind o serie de caracteristici comune cu ale formei antice de proprietate. Existenta lui ager publicus în forma de pămînt al statului dac. ce cuprindea terenurile de vînătoare, pășunile, pădurile, respectiv acea parte din pămînturi care nu puteau fi împărţite, apare ca garanţie a existenţei proprietăţii comunitare din obşte şi a egalităţii între membrii care o compun. Dacii, ca şi anticii — romanii şi grecii — nu erau preocupaţi de a găsi forma de proprietate asupra pământului aptă să creeze cea mai mare avuţie, deoarece avuţia nu apărea ca un scop al producţiei, ca la popoarele comerciale sau în societatea modernă. Atenţia lor se concentra, însă, asupra acelor forme de proprietate care asigurau statului cei mai buni ostaşi şi cetăţeni. Greutăţile obştei erau provocate de menţinerea ogorului, faţă de tendinţele de acaparare din afară. In acest context de raporturi, războiul devine o sarcină permanentă, ce solicită o muncă colectivă, pusă în slujba apărării condiţiilor obiective de existenţă şi a gloriei comune. Dăinuirea unei comunităţi agricole presupune producerea tuturor membrilor ei, ca ţărani care isi asigură singuri mijloacele de subzistenţă şi al căror timp de muncă suplimentar aparţine obştii, fiind folosit pentru serviciul militar, ş.a. Membrii obştei se reproduc ca atare nu prin cooperarea în munca producătoare de avuţie, ci prin cooperarea în munca de interes comun, care are menirea să asigure menţinerea obştei înăuntru şi în afară. Aşa se explică că obştea dacică s-a putut concentra în unităţi teritoriale, alcătuind un organism, un centru al vieţii rurale, capabilă de virtuţi militare. De asemenea, aşa se explică că hotarul reprezintă în con- ştiinţa juridică a ţăranului dac şi apoi rămîne o instituţie de drept cutumiar. Capacitatea jurisdicţională a obştilor săteşti libere se întindea de la vatra satului la moşia satului şi indirect de la satul de baştină la satele componente din microzonă (ţară) sau macrozonă (judeţ). Faptul că în Dacia sclavia a ocupat un loc marginal, a permis să se beneficieze de cuceririle tehnicii societăţii greco-romane. Acest fenomen a semnificat mai mult decit un surplus de vigoare şi de rapiditate pentru dezvoltarea economică. Deosebit de reprezentativ pentru a ilustra un aspect esenţial al înfloririi civilizaţiei autohtone este faptul că intensificarea comerţului cu Roma coincidea cu răspîndirea în Dacia a prelucrării pe scară largă a fierului. Producerea de unelte agricole, răspîndirea largă a cuţitului de plug si a brăzdatului de fier în cultură, a permis un asemenea spor de producţie incit creşterea populaţiei nu a provocat tensiuni in raporturile de proprietate. Surplusul de produse, rămas după acoperirea nevoilor de consum, în condiţiile unui schimb intens în interior ca si in exterior, desăvîrşea procesul de producţie. Toate acestea înlătură caracterul de legendă al bătăliilor purtate de oamenii acestui pămint in epoca dacică a patriei. Faptele lor de arme erau ale celor care isi apărau pămîntul si cetăţile, libertatea si neatârnarea, obiceiurile si idealurile. Se înmulţesc aşezările si cetăţile construite din piatră sau fortificate cu valuri si palisade, si se răspîndesc pe tot teritoriul Daciei. Un indiciu al gradului înalt de dezvoltare a civilizaţiei geto-dacilor il constituie calendarul de la Sarmizegetusa, alcătuit pe baza unor înaintate cunoştinţe de astronomie, matematică şi mecanică cerească. Maurice Chatalain, al doilea secretar al N.A.S.A., îl aprecia ca făcînd parte dintre instrumentele antice de observare, de măsurare si calcul dintre cele mai avansate, care amintesc de cel de la Stonehenge. Un indiciu asupra puterii economice si militare a statului dac o constituie cifra de 200 000 de ostasi pe care o indica Strabo ciient potential maxim de luptă al lui Burebista. Deşi uriaşă pentru vremurile acelea, cifră nu este imposibilă, pentru un popor atît de numeros şi bogat. In timpul lui Decebal, statul si puterea sa militară se dezvoltaseră considerabil dacă eroul rege a cutezat să poarte două bătălii cu cel mai mare imperiu al antichităţii. Armata Daciei trebuie să fi ajuns foarte numeroasă, dacă numai prizonierii luaţi de Traian atingeau, după afirmaţia scriitorului Ioannes Lydus, care se baza pe datele din Getica lui Criton la 50 000. Datele recente ale ecologiei şi agro-ecologiei privind suprafaţa necesară de teren, sufiiientă să întreţină viaţa unui om în timp de un an, permit estimarea populaţiei potenţiale a Daciei, înainte si după cucerire, la 2 500 000—3 000 000 locuitori. Cifrele sunt în concordantă cu cele întâlnite in descrierea lui Strabon, precum si cu estimările lui V. Pârvan. Din secolul I e.n. contactul cu Roma înregistra noi forme ; în cadrul raporturilor de schimb care crescuseră ca volum şi structură, apar ca o nouă formă de contact, aducerea de ingineri, arhitecţi, constructori şi meşteşugari. Apropierea ca civilizaţie şi cultură permitea astfel să se stabilizeze o „interdependenţă romano-dacă... timp de mai multe secole înainte de Traian“, incit la data cuceririi Daciei de către romani „daco-geţii nu erau surprinşi de nimic nou“. Cu toate acestea dacii şi-au apărat cu Străşnicie în cele două războaie consecutive nămîntul şi cetăţile, libertatea şi neatirnarea, obiceiurile şi idealurile, iar Decebal a ilustrat prin sacrificiu de sine că libertatea nu este un dar, ci un destin. Una din explicaţii, rezidă in faptul că statul dac avea ca scop libera dezvoltare a propriilor sale nevoi la care se adăuga permanenta ameninţare a ocupaţiei romane. Organele statului nu se transformaseră in instrumente de sine stătătoare de dominare şi împilare, îndreptate împotriva propriului popor. Fireşte, aceasta dovedea că setea de bogăţie nu devenise un scop în sine al aristocraţiei militare, iar deosebirile de proprietate, în cadrul formelor comunitare, nu transformaseră „unitatea de interese într-un antagonism între membrii săi“ (K. Marx). în obştea din Dacia romană membrii continuă să se raporteze la pămînt, unelte, ca şi la munca Insăşi ca la momente obiective care le condiţionează producţia, ca faţă de ceva ce le aparţin. Este cunoscut că obştea suferă modificări esenţiale, în natura proprietăţii, numai atunci când munca insăşi este inclusă în condiţiile obiective ale producţiei — cazul sclaviei şi al iobăgiei. Faţă de pămînt sau animale nu pot să apară raporturi de dominare care să decurgă din însuşire. Condiţia esenţială pentru crearea raportului de dominaţie este apropierea unei voinţe străine. Dispariţia unei forme de proprietate se reduce, în esenţă, la descompunerea relaţiilor de producţie, în care predomină valoarea de întrebuinţare, producţia pentru consum nemijlocit. De aceea, în cadrul tuturor acestor relaţii, dările şi prestaţiile în natură cumpănesc asupra dărilor şi prestaţiilor în bani. In concluzie, relaţiile de producţie din obşte nu puteau să se descompună decit atunci cînd s-ar fi ajuns la un nivel anumit de dezvoltare a forţelor de producţie materiale şi spirituale. Valoarea de schimb şi producţia ei presupune drept premiză predominarea unei alte forme de proprietate. Aşa se explică de ce în epoca post-romană, pe teritoriul fostei provincii, asistăm la o revitalizare a obştei daco-romane, mult evoluată pentru organizarea populaţiei autohtone. în aceasta ,rezidă faptul că termenul tradiţional de „legea ţării“ sau „obiceiul pămintului“, aplicat pe un teritoriu organizat politiceşte ca „ţară“ — forma de stat a românilor în perioada feudală — prezintă trăsături unitare, care nu se regăsesc in ţări in care formarea statului unitar se realizase. De asemenea, aşa se explică menţinerea formelor de organizare a satelor în obşti teritoriale si menţinerea lui „ius valachium“ ca drept aplicabil in teritoriu. Încă în feudalismul timpuriu, cînd românii trăiau sub autoritate străină. Fireşte, fondul latin al dreptului românesc — expresie a continuităţii istorice a poporului român — este demonstrat nu numai de terminologia juridică referitoare la proprietatea funciară devălmașă, structurile sociale izvorite din stăpînirea neîntreruptă a pămintului, lege drept, ci si de permanenta unor instituţii si obiceiuri. Aneta Spiridoni