Luceafărul, ianuarie-iunie 1981 (Anul 24, nr. 1-26)

1981-01-03 / nr. 1

a Argheziană V .Ion inga Intilnire îngerul blond a Intrat pe fereastra deschisă cu degete de lună mi-a intrat in somn in golul de vise semâna cu îngerul ruginit pe-un mormint cunoscut cu fata aceea pe piatră cu genunchii patima noastră mâsurînd îngerul acela fără o aripă era fără singe cald nu era o palidă frunză rătăcitul1 înger din camera mea din terasă crinii curgeau in nesomn pe obrazul îngerului blond il văzusem de aer prin aer plecind pe pragul de sticlă o frunză singerind o aripă Sărbătoare rustică Ion a murit zăcind i-am văzut cu pâmintul în braţe tăcut gura lui un cleşte pentru zgomote mormint Ion a murit cu umbrela pe umeri deschisă era umbrela pentru ploaia necesară o maşină l-a căutat cheltuindu-se şi fără să fie lovit a murit în faţa unei grădini de crini a murit avea un pogon de pămint peste ochi un oblon pe măsură legat de picioare intr-o cocină cu paie învelit cu umbrela pe umeri Ion a murit (n-a înţeles explozia din floare) fost-a el tînăr intre sini de culoarea paielor intre coapse fierbinţi ca soarele marin dar singur cu umbrela pe umeri deschisă mi-a bătut in fereastră (Doamne de ce nu eram şi acasă) bătrin Ion a murit cu umbrela pe umeri deschisă Ca un glob colorat Ca un glob de săpun plin de aerul nostru însufleţit ridieîndu-se-n spinii soarelui cu fiecare palmă adăugată in sus alte culori zilele noastre ii adaugă albe-galbui roşietic-albastre pină seamănă universului de aer şi fiecare zi ca o caracatiţă ne cuprinde ea vine şi noi privim călătoria viaţa noastră fără umbră visul ei cu aripi de şindrilă vrem să zburăm alergăm mergem în cîrje apoi cu văzul urmărim globul plnă ostenim atunci fără văicăreală şi fără zgomot pocneşte globul de săpun cu numele unuia dintre noi colorat CÂRJILE ANULUI 1980 Roagă-n flori rochia mire:ii pe sub mese şobolanii rod piciorul sărbătorii spintecă nasul cocoşii pripoliţi In tăvi de tabla mirele in luminare se topeşte faţa lui e umbra uşii care creşte o maşină-i răsturnată criţă-n cocina vecină o vioară rfărimată rechestrată-i de-o tulpină talmeş-balmeş o grădină din hîrtie creponată ca şi pielea naşei toată moare luna peste porci hai sictir- zbiară gardul de sub lună la lumină nu mă-ntorci Insomnie Cum să înţeleg îmi aleargă prin somn otita noapte o fiară cu o frunză albastră pe spate ca două ulcele de sticlă-i sunt ochii foame stimpărindu-mi carnea şi blana ca preeria umezită ele flăcări un corn ca un plug răscoleşte pâmintul celălalt aprinde cuprinde cerul strig după mine cind deschid ochii incendiindu-se­­cizme in marş aude (ca pe stradă) strivindu-mi măruntaiele această nesfirşită noapte De dragoste şi nu prea Da Doamnă sunt păcătosul cămaşa ta de noapte visul cînd focul te arde prin sini sunt aproape şi somnul te-aleargă prin spini Doamnă de abur Doamnă de cerneală Doamna de pat şi Doamnă ca prunele-n mai te desenez din lumină in apele de munte la izvoare cu păcătosul din izvor chiar izvorul ascultă umbra ta ascultă tînără Doamnă Doamnă de cerneală Pînza de in Noril-n căldări lasă pînze de in pină la noi cu chipurile noastre desenate de umbre pe alei un timplar iscusit lingă cuie și seînduri mestecă tutun alegind din icoanele ceţii numără ochii şi capetele le măsoară paşii , şi pleacă pe alei să-şi intilnească musafirii pe scînduri de frunze şi pe focul stins se­­negreşte coada castanilor cind trece ca nişte lespezi cad frunzele pe urmele lui cineva visleşte pe pînza de in cu lopeţile prinse-n urzeală el o destramă el in cădere mai unde timplarul pregâtindu-ne capcana de seînduri vai şinele meu­ Tablouri de Nicolae Georgescu Din expoziţia deschisă la Galeriile de artă ale Municipiului Bucureşti A ■ la începutul deceniului 9 Istoriei ce le depăşesc cu mult gradul de impli­care participativă, realist-biografică, in dinamica acestei istorii. Cit despre dramele erotice ale personajelor principale din aceste romane, nu au întotdeauna o motivaţie tocmai în sensul realist-epic al cuvîntului. Autorii fac, chiar, dis­crete împrumuturi de la romanele de senzaţie... P. DUGNEANU : Erosul, din Cel mai iubit dintre pămînteni, mi se pare însă autentic. V. F. MIHAESCU : Observaţia lui Paul Dug­­neanu cred că este valabilă doar în ceea ce pri­veşte personajul Matilda. Căci Suzi Culala, ul­tima iubire a lui Victor Petrini, (dealtfel întreg volumul III) coboară erosul în sentimentalism şi senzaţional, de un gust discutabil. N. CIOBANU­ : Romanul, ca soluţie finală de rezolvare a epicului, poate fi controversat ; se pare că acest final nu este pe măsura datelor iniţiale ale temei şi conflictului. S. CRAIA : De altfel, elementul sen­zaţional este prezent în multe romane româneşti contemporane. Este poate unul dintre factorii care le conferă multora dintre ele statutul de... „best-seller“. Dar nu putem pretinde o puritate a realismului atunci cînd semnalam ca pe un cistig toate aluviunile aduse de experienţele ultimelor două decenii. Cred că alunecările în insolit ale lui Petre Sălcudeanu (teiul lui Costache, poiana cu lupi) îmbogăţesc această carte, de altfel rău scrisă din punctul de vedere al exigenţei sti­listice, chiar admiţind atitudinea anticalofilă. N. CIOBANU : Nu cumva, ecoul pe care l-a stârnit acest roman se datorează şi unor atribute mai­ mult sau mai puţin extraliterare? Poate că e unul dintre acele cazuri, in care, pentru mo­ment, miza acută a temei o ia înaintea valorii artistice însăşi. S. CRAIA : Este acel grad de adevăr neatins Încă pînă acum. A. SILVESTRI : Cititorul român e, in general, mare amator de „fitiluri“, de parabole şi crede uneori că acela care grăieşte „cu cheie“ com­bate bine şi e­cu­atos. In fond, a face proză despre teroarea anilor ’50 e a răspunde unui apel public, asemeni aceluia care iubeşte romanul poliţist şi de aventuri mai degrabă decit proza analitică. Totuşi, astfel de producţii au nu o dată un loc istoriceşte pozitiv căci o temă va­labilă, scornită de un prozator mediocru, ar putea da sugestii nu fără interes altuia cu mai mult talent Intr-o lume precum a noastră, unde sintem­ cu toţii contemporani şi determinaţi re­ciproc, un roman esteticeşte rău nu e o catas­trofă cită vreme îndeamnă la reflecţie. N. CIOBANU : Cred că aici este vorba de o strategie a succesului dinainte calculat, susţinută de o altă strategie, aceea a „loviturii“ cu efect imediat... V.F. MIHAESCU : Succesul la critică al Bi­bliotecii din Alexandria se poate explica şi prin comparaţia­ subtextuală cu ceea ce a scris Săl­cudeanu pînă acum. Faţă de seria romanelor poliţiste ca Bunicul (un soi de Mărgret autoh­tonizat) Biblioteca din Alexandria reprezintă un salt important in direcţia meditaţiei grave asu­pra condiţiei umane în două epoci nu prea în­depărtate temporal. Stilistic însă, seria cu Bu­nicul era superioară recentului roman. Dar cite cărţi, repere sigure în istoria romanului româ­nesc, pot fi invocate şi ca probe de virtuozitate stilistică ? A. SILVESTRI . Observaţia colegului nostru mi se pare foarte bună. Critica a salutat re­venirea unui scriitor la seriozitate, „Strada Lux“, din 1962,­era şi‘acela un roman de ordin politic. S. CRAIA : La­ Ţoiu, de pildă, nu se aştepta nimeni la acea carte... V.F. MIHAESCU : Să nu uităm însă că Ga­leria cu viţă sălbatică a beneficiat de existenţa unei sumedenii de cărţi cu tematică şi materie asemănătoare. Ce-i drept, răbdarea lui C. Ţoiu a avut ciştig de cauză. DINCOLO DE TEMELE „OBSEDANTULUI DECENIU“ P. DUGNEANU : Aş dori să depăşim şi noi problematica „obsedantului deceniu“ aşa cum, se pare că se întimplă şi in proza actuală. Două cărţi ale anului ’80 şi nu numai ele, vin tocmai să-mi susţină afirmaţia. Salvaţi sufletele noastre şi Vocile nopţii. Deşi prima nu abordează o te­matică inedită, raportul de forţe individ socie­tate, sau mai exact formulat, individualitate­­societate, ea este foarte actuală. Chiar dacă Laurenţiu Fulga, din punct de vedere stilistic şi al compoziţiei româneşti nu este în cea mai bună formă, ca în Moartea lui Orfeu, de pildă, acuitatea şi dramatismul viziunii îi conferă un statut deosebit. Autorul pledează in favoarea manifestării depline a personalităţii artistului, al cărui prim şi unic adevăr este opera sa de artă. Hieronim, sculptorul, işi ia revanşa faţă de vicisitudinile vieţii păminteşti, faţă de egois­mul şi îngustimea contemporanilor săi (care nu-i pot suporta tocmai talentul lui deosebit, aba­terea de la norma mediocrităţii) şi, de ce nu, faţă de propriile limite şi abdicări morale, prin creaţia sa artistică de geniu. , , N. CIOBANU : In proza lui Fulga admir toc­mai această situare tranşantă a destinului pro­priu eroului de tip demiurgic, creator, sub steaua tragicului absolut. în realitate, este vorba de repunerea în drepturile ei a unei teme dintre cele mai importante prin eternitatea ei , o temă care se constituie în reper funcţional circum­scrise spiritului de creaţie. Este reperul exis­tenţial ultim, sublim, care şi le subordonează pe toate celelalte. Ceea ce ar trebui să obse­deze pe toată lumea pentru că aici se află des­chiderea reală spre tot ceea ce se Întimplă în planul existenţei spirituale. V.F. MIHAESCU : Profit de discuţia în jurul romanului lui Laurenţiu Fulga pentru a reveni la ceea ce numeam mai devreme criteriul acce­sibilităţii. Chiar şi pentru un cititor cu expe­rienţă Salvaţi sufletele noastre nu este o lectură lesnicioasă. Cartea justifică insă, pe ansamblu efortul (chiar cel fizic) al cititorului de a-și apropia lumea scriitorului. N. CIOBANU : Să nu mergem exclusiv pe ideea că cititorului trebuie să ii dăm chiar tot. Din acest punct de vedere, cred că calificarea lui ca cititor autentic merită a fi pusă la încer­care de romanul lui Fulga, Platon Pardău sau Buzura. Să dea şi ei, cititorul, ceva literaturii care vorbeşte, profund, chiar despre el. V.F. MIHAESCU : Vocile nopţii este un ro­man al individului şi al actualităţii. Al actuali­tăţii văzută doar dintr-un singur unghi de ve­dere. Meritul lui Buzura este acela de a fi de­păşit această premisă scriind un roman com­plex, deloc idilic. Cu multe lungimi , spre exemplu, secvenţele de analiză specioasă a stă­rilor de anxietate. P. DUGNEANU : Am subliniat că, una dintre temele cele mai importante ale momentului ac­tual, este relaţia individualitate-societate. Iată insă, că la fel de incitant este raportul Individ V _______ (om comun)-mediu, tip de conflict, prefigurat tot, de Marin Preda cu Intrusul, unde este pusă chestiunea alienării omului (obişnuit) în socia­lism. Din păcate, semnificaţia cărţii la data apariţiei sale nu a fost suficient pusă în lumină, ea inaugurînd una dintre cele mai fecunde piste ale prozei româneşti contemporane. Să reamin­tim, succint, trama epică. Un tînăr muncitor, Călin Surupăceanu, lucrător la un combinat chi­mic intr-un oraş nou apărut pe harta ţării, face un gest de autentic eroism, fără patetism sau bravadă , cu preţul unei accidentări grave care ii va lăsa urme toată viaţa, el salvează de la moarte un coleg. Din acest moment se întimplă un fapt straniu, dar nu într-atit incit autorul să nu-i sugereze o explicaţie. încetul cu încetul Călin ,ajunge să fie izolat de către colegii şi prietenii săi, şi discret, împins la periferia vieţii oraşului, (înainte de accident i se prefigura o carieră deosebită, în conformitate cu imperati­vele sociale). Din ce cauză are loc toată această conspiraţie tacit acceptată de către toţi factorii? înte momentul în care inşii mediocri simt că un individ pe care pînă atunci ii crezuseră aseme­nea lor sau chiar inferior, dovedeşte calităţi deosebite şi ameninţă să devină individualitate. Şi atunci, vizată fiind ruperea echilibrului una­nim acceptat, „mediul“ acţionează in consecinţă. N. CIOBANU : Tentaţia eroului de a sări din­colo de umbra pe care cei din jur îl obligă să şi-o dimensioneze numai intr-un anumit fel. F. DUGNEANU : In final, romancierul­­ pro­pune o­ soluţie, o ieşire­ din impas,­prin hotărtrea personajului de­­a relua­ aventura de la capăt, plecind pe un şantier din alt oraş. Marin Preda statuează cu Intrusul (semnificativ titlu, nu !!) în proza actuală, tipologia insului, care nu işi mai află, in urma­ unei traume, locul in societatea contemporană, fără a greşi cu nimic faţă de aceasta. V.F. MIHAESCU , în aceeaşi serie, deschisă de Intrusul, intră şi Iarna e o altă ţară a lui Gabriel Gafiţa. Tema romanului este cea a alie­nării individului, supus la presiuni de tot felul. Căci individul (viaţa ne-o arată şi romanul o demonstrează) tinde să devină, dacă nu cumva a şi devenit, exponent, tip. N. CIOBANU : Anul literar 1989 ne obligă, literalmente,­­ să vorbim şi de alte direcţii te­matice majore spre Care se îndreaptă romanul nostru contemporan. De exemplu, romanu­l de evocare istorică. Au apărut, astfel, două cărţi care justifică statutul lor de apariţii de­ excep­ţie, care denunţă categoric — să zicem — „pro­totipul“ Corneliu Leu. In fine, există şi romane aşa-zis alegorice, care pornind de la un fapt oa­recum istoric divaghează in cele mai aberante direcţii. Anul acesta au apărut insă noile roma­ne pe teme istorice semnate de Paul Ahshel şi Mihail Diaconescu care cred că cel puţin din punctul de vedere al Înnoirii viziunilor merită să fie din plin discutate­. V.F. MIHAESCU : Din această serie se deta­şează ciclul lui Paul Anghel, Zăpezile de acum un veac, din care scriitorul a dat anul acesta romanul Fluviile. Sunt, descrise aici pregătirile de război. Autorul probează încă o dată ştiinţa de a observa dinamica marilor grupuri şi, totodată, de a evidenţia detaliul uman revelator, ce intră în consonanţă cu mişcarea ansamblului. In căr­ţile anterioare (anterioare în ordinea apariţiei, căci, altfel, Fluviile este prima carte din ciclu) preocupat aproape exclusiv de dinamica epocii Paul Anghel neglija în bună măsură epicul. In Fluviile întilbnim secvenţe importante, excelente, în care autorul face — pentru sceptici — „proba meseriei“. Opinia mea este că importanţa evi­dentă încă de pe acum a proiectului lui Paul Anghel va putea fi apreciată cum se cuvine abia când ciclul va fi încheiat. Ritmicitatea de metronom a autorului ne asigură că nu vom avea prea mult de aşteptat. A. SILVESTRI : Din Zăpezile de-acum un veac s-a tipărit deocamdată pînă la jumătate, patru volume din nouă, dar criticul nu poate ARTUR SILVESTRI : „Ceea ce se pe­trece cu prozatorul mc­iur are pandant şi la cel tînăr", să mi observe totuşi că avem a face cu un roman memorabil şi, intrucît mă priveşte, văd un Paul Anghel pe cel mai însemnat romancier pe su­biect istoric din literatura română. Însuşirile lui sunt izbitoare, talentul este complet şi, aşa cum am observat altădată, prozatorul este un stilist impecabil, cu simţ al ştiinţei documentului, avind şi o filozofie proprie a faptelor, intuiţie a materiilor imperisabile din realitatea morală şi sociologică, aptitudine de a vedea complet şi subtil, ingeniozitatea în a dezvălui psihologia în ascunsele cute sufleteşti. Prognosticul unui critic nu e,­in această situaţie cînd ai patru volume, o aventură, este o judecată cu argument şi cu raţionament doveditor , în­,­tărită şi de materia in chestiune, de tot excep­ţională. N. CIOBANU : Atit criticii cit şi cititorii sint animaţi de un real interes. Volumele de pînă acum ţin extrem de trează curiozitatea... S. CRAIA : Marele cîntec se integrează și el tematic problematicii intelectualului aflat „sub vremi“. Restituirea istorică, plină de culoare și perfect verosimilă, are drept contrapunct re­­gistrul dilematic în care se consumă drama creatorului obligat la compromisuri şi care se salvează, dincolo de tentaţii şi rătăciri, intorcin­­du-se la artă ca supremă împlinire. A. SILVESTRI : Observ totuşi că fenomenele prozei româneşti par a fi, din examinarea ge­neraţiilor, unitare şi adeseori ceea ce se pe­trece cu prozatorul matur are pandant şi la cel mai tînăr. Gabriel Gafiţa calcă esteticeşte în urma lui Augustin Buzura, Ioan Dan Nicolescu e din clasa lui Laurenţiu Fulga ori a lui Platon Pardău. Deşi prozatorul tînăr are a-şi consolida poziţia în chip cit mai original, totuşi el nu iese fatal­mente din mediul epocal şi din aerul pe care îl respiră toţi. Proza tînără n-a dat, în acest an, extraordinare producţii, aşa incit rămine a ve­dea în cîţiva autori deocamdată fără Volum, ca Stelian Tănase, Sorin Preda, pe aceia care sunt apţi, credem, a schimba clasamentele provizorii. V.F. MIHAESCU : Au apărut şi cărţi care nu reprezintă neapărat pandantul altora. Vara Ba­roc de Paul Georgescu este o astfel de carte. Căci dac­a scriitorul „calcă“ aici pe urmele cuiva, atunci Acela este Caragiale. Iar un astfel de „decalc“ — cred că putem recunoaşte evidenţa — nu stă la îndemîna oricărui. Tot aici (seria — celor-fără-de-pandant), intră cărţile „grupului tîrgoviştean“ : Radu Petrescu. — Ce se vede (calofil, atent la nuanţe), Mircea Horia Simio­­nescu — Breviarul (din seria insolită şi atit de personală deschisă de Ingeniosul bine tempe­rat), Costache Olăreanu — Infanterie şi fic­ţiune (rafinat al compoziţiei, subtil ironic). Din proza tinerilor reamintim Galaxia burlacilor de Dumitru Dinulescu, portret deghizat al unei generaţii, a cărei imagine pare risipită în tri-SULTANA CRAIA : „Elementul senza­ţional este prezent in multe romane româneşti contem­porane" * V­­bulaţii (de cele mai multe ori) sentimentale, uşor însă de reconstituit sub semnul unei mo­rale distincte. Din păcate, in ce priveşte debu­turile în proză, dacă anul trecut ne oferea cîteva apariţii de excepţie, precum Aventuri intr-o curte interioară de Mircea Nedelciu, anul acesta nu-mi amintesc să fi citit un debut de calitatea celui amintit. Totuşi, un nume neglijat : Ion Lilă. Şi un titlu : Cu pieptul in bătaia viatului. N. CIOBANU : Aş cita încă pe Ion Murgeanu, cu Edenul, pe Justin Moraru cu Vina şi pe Ti­tus Suciu cu Drumul, toate romane solide atit ca temă cit şi ca arhitectură. Apoi, pe autorii cîtorva volume de nuvele şi povestiri cu totul remarcabile , în afară de Gabriela Adameşteanu, excepţionalul volum al regretatului Teodor Ma­­zilu. Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni, vivacele, inteligentul volum Meseria de nuvelist al lui Radu Cosaşu, vab­antele şi mătu­rile­ artisticeşte, nuvele din o zi fără anotimp, ultima carte a lui Dan Claudiu Tănăsescu, au­tentica nuvelistică „feminină“ din volumul Viaţa la prima vedere al Letiţiei Vladislav. A­poi, nu numai pentru că e bine să avem o viziune cit mai completă asupra „tabloului“, ci şi pentru semnificaţia lor aparte, să amintim şi romane precum Muntele catirilor de Ion Brad, Tangaj de Florin Bănescu, Tornada de I.M. Almăjan. V. F. MIHAESCU : Vreau să semnalez aici atmosfera rarefiată din domeniul prozei satirice. Anul ce se sfirşeşte acum i-a avut tot pe „vete­ranii“ Teodor Mazilu şi Ion Băieşu. Şi, cum ştim cu tristeţe, toţi. Teodor Mazilu nu mai este... N.. CIOBANU : în ultimele săptămîni au apă­rut cărţi pe care nu le-am putut discuta acum. Romanul lui D. R. Popescu, acela al lui Cos­tache Olăreanu, volumul de nuvele al lui Cosaşu şi acela al Letiţiei Vladislav, alte romane sem­nate de: D. Matală, Ion Maxim şi I. D. Teodo­­reanu, etc. Ceea ce demonstrează că ideea de an literar reprezintă o convenţie. Se cuvine, insă, a arăta că anul literar ’80 încheie cu rezultate re­marcabile un deceniu cu adevărat strălucit al istoriei prozei româneşti contemporane. Aş zice că acest „an literar“ oferă nu puţine din „cheile“ care, utilizate cu atent spirit de discernământ analitic, sunt în măsură a ne ajuta să sesizăm traseele dominante parcurse de epica românească a acestui excepţional deceniu literar. Să sperăm că istoria literară nu ne va contrazice prea mult în această privinţă. Intenţia noastră este ca a­­ceastă dezbatere să fie totodată şi o invitaţie la discuţie. * 3 IANUARIE 1981 r­ esurecţia studiilor de retorică in cri­tica europeană a inspirat la noi apa­riţia unor lucrări de teorie şi istorie a vechii discipline in spaţiul autohton. Retorica românească, datorată travaliului lui Mircea Frinculescu, apare in urma şi în conse­cinţa unor lucrări apreciabile ca Retorica lite­rară românească de Aurel Sasu (1976), Mică enciclopedie a figurilor de stil de Gh. N. Drago­­mirescu (1975) sau aceea de ecou internaţional al lui Vasile Florescu : Retorica şi neoretorica. Geneză, evoluţie, perspective (1973) . Suntem­, aşadar, sincronizaţi (nu putem evita automatis­mul) cu un curent european ce primeşte, cu fie­care zi, o tot mai mare extensiune. Dar, tot mai compactă, neoretorica se dezvoltă azi pe două căi distincte şi oarecum contradictorii. Grupul de cercetători de la Liege precum şi preocupările nu prea susţinute din cadrul „noii critici“ franceze, reve­ndică retorica pe linia poe­ticii şi a teoriei literare. Compatriotul nostru Vasile Florescu manifestă puternice rezerve faţă de eficienţa interpretării adoptate de gruparea francofonă, el asociindu-se mişcării neoretorice reprezentate de grupul italian (Renato Baril­i) sau de investigaţiile din zona anglosaxonă. Aici se Încearcă reverificarea retoricii cu sensul mai vechi, de artă a persuasiunii, care in concepţia lui Cicero devenea o „artă“ supremă, capabilă să domine toate celelalte „arte“ şi ştiinţe. Pre­tenţiile acestei interpretări sunt imense : intr-un secol dominat de automatizare excesivă, de o nefericită disipare şi disjuncţie a artelor şi ştiinţelor de fiinţa vie omenească, retorică ar avea un rol unificator şi umanizator, ea pre­­lutind funcţia integratoare a religiei din Evul mediu, în antologia sa care cuprinde fragmente din retoricile româneşti cele mai reprezentative de la Molnár-Piuariu (1798), Simion Marcovici (1834) prin D. Gusti (1852), Al. Aman, (1851) pînă la V.A. Urechea (Despre elocinţa română, 1866) şi Gh. Adamescu (Manual de retorică, 1899), Mircea Frinculescu ne dovedeşte prezenţa în cultura­ română a retoricii de ambele sensuri , ca artă a erednţei, şi artă poetică. Precum se ştie, primul e sensul primar, antic, al discipli­nei, al doilea e cel corupt, tîrziu, din Evul mediu şi Renaştere, cînd retorica decade intr-o simplă poetică. în prefaţă insă, Mircea Frinculescu în­clină cu oarecare candoare, să acorde retoricii stilistice un rol încă eficient şi necesar in viaţa literară contemporană (linia franceză) şi nu În­trevede sau nu aderă la cealaltă viziune a neo­­retoricii (deși trimite în prima pagină, dar, se vede, numai complezent, la lucrarea lui Vasile Florescu). Cum această problemă e dilematică, am văzut, pe plan mare, să trecem la alte me­rite ale antologiei și comentariului dens din in­troducerea lui Mircea Frinculescu. Demnă de relevat e contribuţia sa istorico-literară. O cer­cetare atentă şi bine aplicată asupra Retoricii lui Molnár Piuariu, îl duce la descoperirea unei contradicţii între izvoarele greceşti ale termino­logiei şi pregătirea latină a lui Molnár ; in con­secinţă Mircea Frinculescu se îndoieşte de pa­ternitatea acestei retorici, atribuită pină azi lui Molnar-Piuariu, dar cum, precaut, nu ne indică alt autor, problema rămine în suspensie, incitînd la investigaţii­ viitoare. Un fapt important şi oa­recum curios, de asemenea demonstrat de Mircea Frinculescu prin minuţioase cercetări compara­tive, este aceea că retorica românească este şi cea mai, sau chiar singura, înrădăcinată in izvoarele primare ale disciplinei : ea deriva di­rect din Retorica lui Aristotel şi din comenta­torii stagiritului ca Ammonius, Porfirius, Simpli­cius etc. Celelalte, cum e Cursul lui Simion Marcovici, sunt compilate după lucrări moderne, îndeosebi franceze : se explică astfel o anume deosebire intre lucrarea lui Molnár care repre­zintă ceea ce s-a numit „retorica perennis“, adică arta elocvenţei, şi retoricile următoare care caută persuasiunea în texte varii, îndeosebi in literatură, extinzînd timpul ei de manifestare, dar de­gradind, totodată, metasensul retoricii pri- Marian Vasile Antologia retoricilor româneşti I Continuare în pag. a 7-a

Next