Luceafărul, ianuarie-iunie 1982 (Anul 25, nr. 1-26)

1982-01-09 / nr. 1-2

9 IANUARIE 1982 O altă aproximare a cunoscutelor ana­logii eminesciene cu organicitatea vie­ţii naturale, intr-un „stat natural“ viata se desfăşoară conform princi­piul automatismului, conştiinţa neavind decit un rol subadiacent, dar asta nu înseamnă că, la un moment dat al dezvoltării, fapteie de exis­tenta nu se pot oglindi in plinul conştiinţei şi, ca atare, influenţa comportamentul oamenilor. G. Călinescu atrăgea atenţia asupra acestei teze, dezbătute de Eminescu intr-un articol din t­impul, unde, volemizindu-se cu scrierile utopice care „fac abstracţie de linia generală descrisă prin spiritul public“, se recunoștea că „aspiratiu­­nile si sentimentele sînt rezultatul neinlăturat al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nici se poate tăgădui, nici în­lătura“, întrucît poetul n-a parvenit să-şi structureze gindirea intr-un sistem anume, cercetătorul este obligat, fatalmente, să reconstituie verigile lipsă, asumindu-şi poate riscul unor generalizări for­tuite. Un fapt este sigur : importanţa pe care Eminescu o acordă limbii, ca factor de crista­lizare şi de transmitere a istoriei poporului, a tradiţiilor şi a culturii sale. „Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice — declara el — iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin“. Cu aceasta am ajuns la problema cheie : un stat nu are valabilitate decit în măsura in care corespunde principiului naţiunii. Aşa după cum totul in natură se orînduieşte în funcţie de promovarea spetei, tot astfel un stat organic trebuie să fie pus în slujba intereselor vitale ale poporului. Se ştie că Eminescu se străduieşte să creeze o­­ teorie proprie asupra statului, expresia cea mai înaltă a acestuia văzind-o in statul national. Este elocvent faptul că în sfera traducerilor va include şi Principele lui Machiavelli. încă o dată, ne cucereşte admiraţia siguranţa cu care poetul selectează capitolele XVIII şi XIX, „cele mai importante“, după cum aprecia G. Călines­cu, ca şi scrupulozitatea şi pasiunea culturală pe care le dezvăluie cercetind şi alte lucrări ale istoricului florentin pentru a putea să-i înţeleagă doctrina, in determinantele ei esenţiale. Astfel, Eminescu cunoştea şi Istoriile florentine — ope­ră care marchează o altă treaptă în evoluţia gindirii lui Machiavelli —, dovada constituind-o o semnificativă paranteză referitoare la neamul Bentivoglilor, cu date împrumutate din lucrarea menţionată. In marginea acestei teme am mai publicat, nu demult, un articol chiar in paginile Luceafă­rului. Mă mulţumesc, ca atare, să reţin, pentru uzul demonstraţiei, datele esenţiale ale confrun­tării poetului nostru cu Machiavelli. Intr-un ar­ticol din Timpul (8 martie 1881), consacrat pro­blemei statului. Eminescu nu ezită să-l consi­dere pe autorul Principelui drept „un adine cu­noscător al naturii omeneşti, in părţile ei rele, ca şi în cele bune“, subliniind că dacă Machia­velli aprobă despotismul Casei de Borgia o face „in usum Delphini, sau mai bine în interesul unităţii Italiei“. Această idee a unităţii naţio­nale o discută cu fervoare, reţinînd pericolul „agenţilor discompunerii“, fiindcă statul „domi­nat de mici interese zilnice şi personale e con­damnat de a fi slab înăuntru şi în afară“. Poetul nostru va recepta totdeauna, cu un viu spirit participativ, apelul lui Machiavelli de a se strânge intr-un singur şuvoi energiile naţiunii, astfel incit, unificate fiind năzuinţele tuturor cetăţenilor sub mina forte a unui diriguitor, sta­tul să poată fi capabil să cucerească indepen­denţa şi să şi-o păstreze (dacă a dobîndit-o). Eminescu n-avea nevoie, desigur, pentru a cu­noaşte această teză a armonizării intereselor contradictorii ale grupărilor şi claselor sociale sub sceptrul unui monarh — să-l citească pe Machiavelli. O găsise demonstrată și în lucră­rile lui Montesquieu — cum o dovedesc excerp­tele din caiete — şi, nici vorbă, avusese răgazul să mediteze asupra implicaţiilor moderne ale ideii conspectind, cum am văzut, studiile socio­logice din Germania tinereţii sale universitare. Este vorba, bineînţeles, de o reconfirmare in principii bine cristalizate, după cum nu se poate nega că, din frecventarea lui Machiavelli, Emi­nescu şi-a aduncit, ceea ce am putea numi, rea­lismul său politic. Tot in Timpul, va saluta „in­stinctul istoric“ care l-a făcut pe domnitorul Ca­rol să creeze un corp de oaste „disciplinat şi înarmat“, înţelegind că „nici un drept nudi nu are putere in lumea noastră unde puterea dom­neşte“. Cu alte cuvinte, intr-o lume in care domi­­neşte forţa, dreptul nu are şanse de a dura dacă nu este înarmat — o idee de certă inspiraţie machiavelică. Trecind in revistă variile referiri la istoricul florentin din articolele eminesciene, observăm că cele mai multe au, indiscutabil, un caracter polemic ,„machiavelismul“ devenind, in cele din urmă, o etichetă infamantă pe care o aplică politicianismului liberal. Această bipolaritate a atitudinii sale se explică atit prin contradicţiile intrinseci ale doctrinei autorului Principelui, cit şi prin particularităţile vieţii politice contem­porane poetului. Se dezvoltase anume, in acea perioadă, o retorică grandilocventă în jurul unor principii răsunătoare care era menită să mas­cheze — ca o perdea de fum — maşinaţiile ma­­loneste, puse in mişcare de interese înguste şi rapace. Eminescu, după ce-şi descărcase mninta In versuri, caută, în însemnările gazetăreşti, să discrediteze fenomenul şi un plan teoretic, adre­­sindu-se direct creatorului „machiavelismului“ şi servindu-se de „lecţiile“ acestuia pentru a demasca mijloacele de mistificare a opiniei pu­blice. Spus altfel, poetul se foloseşte de Machia­velli pentru a demitifica machiavelismul. In ar­ticolul publicat la 16 ianuarie 1880, va introduce pasaje întregi, din traducerea iniţială, referi­toare la cele cinci reguli machiavelice pe care un principe, urmărindu-şi scopurile secrete, e obligat să le respecte pentru ca lumea să poată fi indusă în eroare şi el să izbândească. Succesul este asigurat datorită jocului „aparenţelor", fiindcă oamenii s-au obişnuit să judece „mai mult după ochi“, decit după „dreapta judecată“, însemnările din manuscrise ne conving că pro­blema ii preocupa intr-un plan mai vast, in elu­cidarea ei Eminescu folosindu-se si de argumen­tele mai noi, ale „scoalei radicalilor“ englezi. Textul : Logica parlamentari expune studiul lui Bentham privitor la toate categoriile de sofisme politice care aplicate cu abilitate pot face să fie înfrânt pe arena politicii un adversar real (şi neexperimentat în „bîlciul“ vieţii). Revenind la criticile aduse de poet „machia­velismului“, nu putem să nu remarcăm că acestea se bazează şi pe un dezacord de fond cu principiile gânditorului florentin. Astfel, pen­tru el, statul nu se transformă — ca in viziu­nea lui Machiavelli — intr-o divinitate căreia trebuie să i se sacrifice totul : şi morala (cu­rentă) şi indivizii. Explicaţia o cunoaştem : după Eminescu, factorul fundamental nu-l reprezintă statul ci naţiunea (care poate exista şi dincolo de diversitatea formelor impuse de determină­rile concret politice). „Formaţiunile statului — va declara el — sunt lucru secundar.“ înţelegem de ce poetul va respinge, fără ezi­tări, cunoscuta maximă că scopul scuză mijloa­cele, adăugindu-se, nici vorbă, şi înaltul său ri­gorism moral, căci faţă de ceea ce el crede, cu sfinţenie, că e adevărat şi drept, nu admite să se întreprindă tranzacţii, de nici un fel. Al. Oprea FIŞE EMINESCIENE In jurul biografiei intelectuale («10 REMEMORĂRI Revelion în tren Ultima noapte­ a anului trecut Ar fi scurtat-o insă n-am putut Sub cerul in­pulberării pierdut Sătul de feţele cu fond de ten M-am dat pierdut zăpezilor de ten Şi-am auzit cum ţuiera un tren. Trecea şerpuitor prin văi pustii Cu călători înstrăinaţi «Iar vii irt noaptea ultimelor bucurii. Atunci am ridicat paharul greu Şi l-am zvirlit piingind de dorul meu in fruntea rece a lui Dumnezeu. Iar trenul fantomatic se tiru Printre zăpezi ducind povara sa Prinsă-n speranţa lumii­­ spre o stea. Mircea Micu 1 ianuarie ’82 n de sărbători ci prieteni. Ospitalitatea neaștep­tată a fetei blonde, care nu numai că nu se supărase pentru șterpelelile sale, ci il mingiiase și-l cinstise cu inod o rudă de salam, il determină pe Maciste să se întoarcă de îndată la vila din vecinătate. Lungită in pat, noua prietenă a lui Maciste vorbea la telefon și in răstimpuri lovea cind cu un picior, cind cu altul balonul spinzurat de tavan. Tocmai povestea unei prietene intimpla­­rea din seara aceea cind Maciste se tolăni alături de ea şi înfiorat de degetele ce i se strecurări in blană începu să toarcă uşor şi fericit de căldura cu care fusese primit . „Atunci te rog s-o aduci chiar miine diminea­ţă !“ spuse fata şi lasă telefonul in furcă. Cam in același timp, Gherman, Ion şi Vasile intrară în casă, respirînd uşuraţi după ce depuseră cele trei canistre lingă peretele de la intrare. Cind aprinseră luminile rămaseră uluiţi la vederea celor trei sfori încărcate de bunătăţi, astfel incit nu mai avură loc să insiruie şi da­rurile de la Ion care tăiase porcul. Ţi-or fi venit neamurile din Transilvania, fură de păre­re Ion şi Vasile, fiindcă numai acolo se face astfel de singereţe. Gherman, zimbind uşurel, nu-i contrazise, dar se prefăcu foarte mirat că rudele sale plecaseră fără să-l vadă. Oricum, spu­se Ion, o săptămină nu te-ar fi aşteptat nici copiii tăi proprii. Nu l-a aşteptat nici Maciste, adăugă Vasile cu un ris gros ca o talpă de casă. Fiind atit de obosiţi, cei trei telefonară pe rind pe la numerele ce le erau familiare, în speran­ţa că vor găsi măcar pe una din prietenele lor să le pregătească o mișcare ca lumea din atitea daruri ce se lăfăiau înşirate pe sforile de cinepă. Trebuia să fim mai­ prevăzători, spuse Gherman, dar cine se mai gîndește la lucruri din astea cind are un vin măi omenesc pe masă , eu tint de părere să ne mai aslimpărăm^ setea cu cite un păhărel, iar in pauze am să pregătesc eu o masă cum nu s-a mai auzit din Evul de mijloc încoace. Zita care ajunsese cine știe cind pe fotoliul lui Maciste plonja drept in castronul de sub masă şi laptele se revărsă aproape tot pe covor. Gherman curăţă laptele cu un prosop şi-o duse pe Ziţa cu castron cu tot sub duşul din baie. Putea să fie intre orele două şi trei cinci Maciste, care dormea cu capul pe gitul protectoarei sale, se desprinse uşor lunecind printre miinile ei, dar cind ajunse la fereastră, domnişoara sări ca arsă din pat, aprinse lumina şi in timp ce motanul aştepta se văzu luat cu nesfirşită tandreţe in braţe, dar contrar oricărei aşteptări Maciste părea foarte agitat şi cu forţa pe care fata nici nu i-o bă­nuia, aceasta se văzu dusă, mai mult pe sus, către uşă. In hol înţelese că motanul vrea să-i arate ceva deosebit, şi după ce îşi puse un par­desiu, pe umeri ajunse in stradă numai in pa­puci, urmărindu-l pe Maciste ca in transă pini la casa lui Gherman. Cind se trezi intre doi necunoscuţi şi bărbatul tuns pe care-l mai zărise parcă, deveni palidă, insă Maciste, care inţelegea aproape totul, ii cuprinse mina stingă şi stind alături de ea începu si miorlăie . Ion luă poziţie de drepţi şi spunindu-şi numele ii spuse cam tare : mă bucur de cunoştinţă, apoi Vasile ţinu să-i pupe mina, spunind că pentru el chipul ei e o sărbătoare, iar Gherman i se adresă cu un surîs , încintat de cunoştinţă, domnişoară, ca şi prietenii mei. Cintecul celor trei care nu-l trezise numai pe Maciste, ci aproape pe întreg cartierul fu reluat intîi de Vasile care avea o voce de aur dar atit de discret de data aceasta incit însăşi superba vizitatoare, stind cu Maciste în acelaşi fotoliu, il rugă pe solist să dea drumul cocii. Cind Gherman încercă să pună masa, fata, ce se recomandase Nora, (care in prezenţa părinţilor ei nu-şi tăia nici măcar pîine) se oferi să-l ajute şi spre uimirea ei reuşi să nu spargă nici o farfurie, nici să scape furculiţele sau cuţitele pe jos. Aşezindu-se la masă, cei trei se simţiră datori să-i laude pină şi papucii, com­plimentele lor acoperind toate sentimentele şi culorile, fiind cit mai suave la început, apoi tot mai îndepărtate de orice substrat. Fata stătea și-i asculta fără să se atingă de mincare sau băutură, pină cind Maciste, învins și el de limbajul fără pereche al celor trei, observă totul și prinzind un pahar cu dexteritate il turnă peste cap și-abia acest fapt o convinse pe Nora să bea. Serviţi domnişoară, avem destulă mişcare, slavă domnului, repeta Gher­man. Ştiu, ştiu, răspunse Nora, scumpul de el (şi arătă spre motan) a cărat-o de la mine de-acasă, replică ea, după aceea se apucă să mănince. După al treilea pahar, tocmai cind Maciste se juca in baie cu Ziţa, Nora le comu­nică ştirea că dimineaţă aşteaptă ca o prietenă să-i aducă şi ei o pisică albă ca florile. Mă tem ca Maciste să nu te mute la dumneavoastră, in acest caz, spuse Gherman rizind minzeşte. Dacă vă e teamă am să-i dau chiar acum un telefon să nu mai vină, răspunse Nora. Ba da, să vină ! strigară şi Vasile şi Ion in acelaşi timp. Nora luă aparatul in mină şi trecu in bucătărie, apoi reapărind radioasă le făcu şi ea primul compliment spunindu-le că, deoarece i s-a părut că sunt cei mai interesanţi oameni pe care i-a intilnit, a rugat-o pe prietena ei să vină chiar acum spre ea şi că, atunci cind se va auzi sosind o maşină va ieşi in stradă s-o intimpine, iar Meciste va putea face cunoştin­ţă cu tundra cali­ă chiar la el acasă, ceea ce totdeauna e de preferat pentru un băiat, încheie Nora. Se auziră urale şi nu mai puţin de douăzeci de minute motorul unei maşini se opri la capătul străzii şi Gherman cu Nora ieşiră afară. La întoarcerea lor, Vasile şi Ion fură impresionaţi cum nu se poate mai plăcut de apariţia a două necunoscute care se reco­mandară fiică şi mamă, aceasta din urmă fiind mult mai drăguţă decit odrasla ei. Grăbite cu pahar după pahar de către Vasile, cele două nou venite intrară firesc în atmosfera petrece­rii. Singurii care stăteau de veghe privindu-se intens peste măsuţa joasă şi rotundă erau su­perba felină albă şi Maciste care din cind în cind mai golea cite un pahar, astfel cum nu făcuse niciodată. Gheorghe Pituț ! Wft-" ~ ' -' ~ ' «thtars albatros • * ' a ? ION CHCO«­OH|___ EUECII POUTNIE nmft . ROMÂHe'STl I «HA *i*i**o.i MIHAI UNGHEANU: Orice tentativă de bilanț literar își are riscurile ei izvorite din li­mitarea perspectivei. Introducînd insă faptele unui an literar în serii de istorie literară concluziile au şansa de a supravieţui mo­mentului. întrebarea firească a oricărui cititor este ce a însemnat anul 1981 pentru literatura română? Prin ce se caracterizează? Care sunt cărţile lui marcante? Ce perspective deschide cartea anului 1981 pentru viitor ? Dacă aplicăm anului literar 1981 criteriul de Istorie literară al lui Thibaudet, criteriul gene­raţiilor, vom observa că manifestările literare de proeminenţă le oferă „generaţia războiului“ (Ma­rin Preda-Eugen Barbu), apoi masiv generaţia imediat următoare (Fănuş, Anghel, Marian Popa, Mircea Martin, etc), cărora li se adaugă un val de noi veniţi mai ales în poezie, val din care se desprind multe promisiuni. Din prima generaţie citată se detaşează pentru 1981 Eugen Barbu cu un excepţional roman Săptămîna ne­bunilor, superior strălucitorului Princepele, cu Caietele Princepelui VII. Tot aici amintim romanul însoţitorul de C. Ţoiu. Recunoaştere îndepărtată de Radu Theo­dora, controversatul compendiu de istorie literară românească de Al. Piru, monografia Mateiu I. Ca­­ragiale de Alexandru George, Cu cărţile pe faţă de Mircea Zaciu, Regula jocului de Paul Cornea. Urmează o adevărată explozie literară a unei generaţii care se­ apropie de apogeul creaţiei după cum : Adrian Păunescu cu două volu­me de poezii (Manifest pentru sănătatea pă­­mintului şi Iubiţi-vă pe tunuri) şi unul de note de drum din Austria, Ion Gheorghe cu Elegiile politice, Ioan Alexandru cu partea a patra a tetralogiei Imnelor, Imnele Ţării Româneşti, Paul Anghel cu al cincilea volum din ciclul Zăpezile de acum un veac: Ieşirea din iarnă, Fănuş Nea­­gu cu Insomnii de mătase, Dinu Săraru cu Dragostea şi revoluţia, Marian Popa cu Podul aerian, Mircea Martin cu G. Călinescu şi com­plexele literaturii române, Dan Zamfirescu cu Contribuţii la istoria literaturii române vechi, Mihai Zamfir cu Poemul românesc în proză, I.D. Bălan cu Resurecţia unui poet, Aron Co­­truş, N. Manolescu cu Arca lui Noe II, Dan Horia Mazilu cu Varlaam şi Ioasaf, Marian Popa, Viscolul şi carnavalul, V. Bugariu, Analo­gon, Livius Ciozîrlie, Eugen Negriei şi alţii. Ima­gine elocventă a capacităţii de creaţie a unei ge­neraţii care scrie în prezent la modul cel mai concret literatura română. Dintre cei mai tineri se impun cărţile semnate de Grete Tartler, Apostol Gurău, Sorin Preda, Titu Suciu, Mircea Nedelciu, monografiile scri­se de Mirela Roznoveanu, Valentin Taşcu, Mircea Scarlat, Daniel Dumitriu, Mihai Dinu Gheor­­ghiu. Remarcabile debuturile lui Paul Dugnea­­nu în critică şi al lui Ion Mureşan în poezie. Pomenesc la sfirşit două cărţi izolate Al pa­trulea hagialîc de Vasile Lovinescu, lectură her­meneutică a Crailor de Curtea Veche şi De la Eminescu la Blaga de Liviu Rusu. Evident harta făcută în acest preambul este o propunere, pre­faţa unei discuţii. SULTANA CRAIA : Anul care s-a încheiat a produs fenomene inseriabile, poate în mai mare măsură decit în anii precedenţi, in poezie, în proză şi în critica, literară. Dacă anul 1980 a fost dominat de roman, iar anul 1979 a fost prin excelenţă un al al poeziei, anul acesta echili­brează ponderea genurilor. Rămine totuşi sem­nificativ faptul că 1981 a început şi s-a încheiat cu mari volume de poezie care au pus o aco­ladă peste creaţia artistică şi care conţin pro­blematica majoră a întregii creaţii literare. Ideile acestor volume de poezie sunt raportabile atit la universul prozei anului, cit şi la orien­tarea criticii. La începutul anului au apărut Elegiile politice ale lui Ion Gheorghe, volum dens, dramatic, care gîndeşte totul din perspectivă istorică, o poezie monumentală, obsedată de rosturile fun­damentale ale existenţei şi de mutaţiile sociale. O expresie aparent antipoetică şi totuşi profund poetică, prin suflul stihinic, prin tensiunea in­terogaţiei, prin gravitatea avertismentului în po­fida limbajului. O meditaţie tulburătoare despre destinul ţărănesc şi despre „noimele“ sale. Au urmat cele două volume ale lui Adrian Păunescu, Manifest pentru sănătatea pămintului şi Iubiţi-vă pe tunuri, cu aceeaşi nelinişte ma­joră, cu aceeaşi problematică etică şi existenţia­lă. Evenimentele anului au făcut mai apoi ca aceste poeme viguroase, patetice şi profund implicate politic, să sune profetic. Anul literar s-a încheiat cu Imnele ţării Româneşti ale lui Ioan Alexandru, carte de respiraţie amplă, de celebrare solemnă, „cîntare“, poezie de laudă fără nimic festiv, venind din aceeaşi fiinţă, născută din aceleaşi ritmuri stihiale din care s-au hrănit alţi poeţi transilvăneni. Ioan Alexandru şi Ion Gheorghe continuă stirpea lul Goga şi Cotruş, filonul liricii sociale şi profetice. Poezia majoră a anului conţine problematica istorică, etică, naţională, care se regăseşte în proză, căutarea dimensiunilor esenţiale care se prelungeşte în investigaţia critică. Problematică prezentă şi în volume de o factură înrudită, de poezie de meditaţie, interogaţie şi nelinişte, trăite în alt regim, ca aventură individuală. Ob­sesia războiului, a morţii, a reversului civiliza-­­ ţiei face inserabile cărţi de poezie ca Arma secretă a lui Eugen Jebeleanu, Prognoza meteo a lui Petre Stoica, Inventarul speranţei a lui Nicolae Dan Fruntelată. Un lirism in care exis­tă speranţa, în care iubirea este sursă de echili­bru şi regenerare, o poezie gravă, de viziune. Şi ca întotdeauna au apărut volume de poezie a sensibilităţii, de fantazare, cu fior intim, de su­gestie, între care Ochiul de greier al Anei Blan­­diana, Astronomia ierbii a Gretei Tartler, Sta­rea de urgenţă a lui Vasile Igna. VALENTIN F. MIHAESCU: Intervin aici pen­tru a mă delimita de modalitatea de discuţie pro­pusă de Sultana Craia. Toate volumele merită desigur să fie citate, însă cred că un bilanţ al unui an literar nu înseamnă doar un inventar, fie el şi nuanţat, al tuturor apariţiilor. Cred că trebuie să ne exprimăm foarte net concluziile noastre, modul personal în care înţelegem anul literar 1981. Să încercăm un act de selecţie şi de ierarhizare. Pornind de la aceste premise voi încerca să mă refer la ceea ce a însemnat în spaţiul literaturii române din 1981 contribuţia generaţiei tinere şi a celei vîrstnice. Mai intîi, poezia tinerilor, subiect incitant şi poate şi la modă. Anul acesta au apărut cărţile de debut ale unor tineri talentaţi, între care Ion Stratan, Lucian Vasiliu, Ion Mureşan şi alţii, care scriu o poezie dominată de ironie, cultivată în grad mai mare sau mai mic, în funcţie de posibilită­ţile lor. Există, în general, pentru ceea ce se nu­meşte poezia tânără, riscul foarte mare ca inte­ligenţa şi spiritul ironic să devină scopuri în sine, în primul caz fiind vorba de o exhibare a inteligenţei, un al doilea caz de o dilatare a iro­niei, care riscă să înlocuiască poezia. Ironia este un procedeu care poate conduce spre reali­zarea unei poezii de valoare sau poate deveni scop in sine. Riscul de care vorbeam apare evi­dent in, de pildă, volumul Cîntece de trecut strada al tinărului Florin Iaru. Tentaţia persi­flării are aici ca rezultat o simplă glumă inte­ligentă, cu destul de puţine relaţii cu poezia autentică. Un volum care reuşeşte să depăşească această echilibristică riscantă, pe muchie de cu­ţit, este cel al lui Lucian Vasiliu, în care, di­namitarea gramaticii şi folosirea clişeului şi a ironiei nu sunt decit procedee, în spatele cărora se lasă să se ghicească, dincolo de inteligenţă o poezie scrisă şi „cu sufletul“, un mod personal de a lua în posesie lumea. La polul celălalt, cel puţin biologic celălalt, se situează cărţile generaţiei vîrstnice. Iată, un volum antologic al lui Geo Dumitrescu şi Arma secretă de Eugen Jebeleanu. în cazul poeţilor consacraţi, noile volume sau antologiile vin fie să confirme o părere, fie să intre în contradic­ţie cu ea. La cei doi autori citaţi, această posi­bilitate de alegere nu există : ei confirmă ceea ce au făcut şi pînă acum. Antologia lui Geo Dumitrescu ne oferă prilejul să trasăm mai exact profilul unui poet iconoclast, ironic cu gravitate care, din păcate, nu ne-a mai oferit prilejuri noi de jubilaţie în faţa unei noi „li­bertăţi de a trage cu puşca“. In cazul lui Eugen Jebeleanu am constatat în ceea ce s-a numit, şi poate pe bună dreptate, austeritatea limbaju­lui poetic, că sobrietatea mijloacelor comportă riscul sărăciei, al prozaismului. Definit de cri­tici drept conştiinţă a unei epoci, poetul, din, probabil, dorinţa de a comunica eficient, se ara­tă aici mai interesat de ceea ce spune şi mai puţin de cum spune. Desigur că volumul lui Eugen Jebel­eanu nu poate fi discutat in aia­ a întregii sale creaţii şi, gîndind aşa, el se inte­grează acesteia ca un volum de susţinere. PAUL DUGNEANU: Şi eu cred că anul ’81 se caracterizează printr-o omogenitate stilistică şi chiar de Virstă a unor curente sau grupuri de poeţi, cum sunt cei cuprinşi in colecţia „Hy­perion“, dar in primul rind, impresionează am­ploarea fenomenului poeziei tinere, întrevăzută de noi şi discutată într-o masă rotundă organi­zată de Luceafărul, înainte de a lua aspectul unei mode literare. Descopeream atunci noutatea acestei poezii in tonul ei ferm, în de­mersul etic şi politic tranşant, exprimat fără complexe şi in ironia dezinhibantă faţă de anu­mite formule literare impuse de generaţiile precedente, dar, acum cred că spiritul parodic şi ironic a ajuns la tinerii poeţi, prin exagerare şi cabotinism chiar, o frînâ şi nu un cataliza­tor al energiilor poetic, în principiu ne bucură manifestarea pe orizontală a unei virtualităţi creatoare ipostaziată într-un număr foarte mare de tineri poeţi, debutanţi în anii ’80—’81. Sub­liniind încă o dată importanţa actului in sine, nu putem să nu observăm şi reversul pe care­­ l-aş numi, cu un termen preluat din Ortega y Gasset, de masificare a artei lor poetice. Indi­vidualităţile se estompează într-o mulţime (un sens matematic) de poeţi care vehiculează ace­leaşi procedee literare, aceleaşi categorii stilis­tice, psihologice şi sentimentale, pînă la iden­tificare. Cu excepţiile de rigoare (Traian X. Co­­şovei, Ion Mureşan, Lucian Vasiliu), am putea lesne sch­mba între ele numele autorilor sau titlurile cărţilor fără a prejudicia ansamblul, după principiul poeziei cibernetice și combina­torii. Este, orice s-ar spune, din unghi sociopsi­­hologic un proces interesant... Dar afirmarea în „grup“ are și un alt „avantaj“ : atît de puter­nică a devenit obsesia acestei pătrunderi masive incit sintagma „poezie tînără“ s-a transformat intr-un „concept estetic“ valorizant, și este sufi­cient să fii declarat tinăr poet, pentru ca mag­netic să atragi adjectivele euforizante ale cri­ticii. ARTUR SILVESTRI : „Masificarea“ poeziei tinere este mai curînd un fenomen editorial ; dacă vom confrunta cărţile apărute cu poezia din reviste vom constata că există poeţi de în­zestrare şi talent care nu fac din ironie şi in­geniozitate ţelul lor estetic exclusiv. Bilanţul cărţilor nu este totuna cu bilanţul literar com­plet, real. VALENTIN F. MIHAESCU : Cred că este vorba deja de o foarte serioasă „înregimentare“ la acelaşi canon poetic. Există însă şi poeţi ti­neri, la debut sau chiar la a doua carte (Ion Mureşanu şi Andrei­­Bot­an) care nu se lasă în­regimentaţi, care scriu poezie fără să tragă cu ochiul la un model sau altul, la o grupare sau alta. PAUL DUGNEANU : Vreau să spun că, dacă este Îmbucurătoare această ecloziune poetică sub raport cantitativ, este bine să ne păstrăm simţul critic şi să o receptăm la nivelul ei valoric, fără exagerări encomiastice aşa cum procedează în prezent o parte a criticii mature care după ce a abandonat, „infidel“, generaţia ’80, şi-a găsit un excelent debuşeu în noul val. Îmi permit să amintesc însă că adopţiunea protectoare şi protecţionistă s-a produs după ce criticii tineri de la Luceafărul au discutat pentru prima dată, despre „generaţia în blugi“, su­­portînd o reacţie de respingere aproa­­pe în bloc, atît a foiletonisticii „oficiale“, (alura reconvertită) cit şi a celei de origir­e echinoxistă, şi sintagmistă cu indicibilul ei umor ardelenesc. Ca efect secundar mai puţin plăcut însă, con­semnăm ignorarea sau minimalizarea unor autori şi cărţi remarcabile, ce nu aparţin neapărat unei anume grupări sau mişcări literare. VALENTIN F. MIHAESCU: Este momentul să revenim la ceea ce înseamnă valori, mai ales ale poeziei publicate în anul care se încheie. Şi tre­buie să citez aici, în primul rînd, volumul Ele­gii politice de Ion Gheorghe, care pare a fi cartea cea mai valoroasă a anului. Desigur că riscăm făcînd clasificări, însă Elegii politice este o carte foarte importantă iar Ion Gheorghe este un poet important prin întreaga sa creaţie. Există în poezia sa o abordare in trepte a unor zone ale condiţiei umane, iar Elegiile politice sunt ceea ce trebuia, in chip firesc, să vină după celelalte volume. Adică, o epuizare a unui anume domeniu, a unui tip de eticism, exprimat de Ion Gheorghe intr-un limbaj absolut inconfunda­­bil. Mă voi delimita din nou de Sultana Craia, căci ea spune că „în pofida limbajului“, Ion Gheorghe rămine un poet de valoare. Eu aș zice că lucrurile stau cu totul altfel, că Ion Gheor­ghe este tocmai un creator de limbaj poetic.­­SULTANA CRAIA : La Ion Gheorghe nivelul subtextului mi se pare incomparabil mai impor­tant decit acela al limbajului, ca şi la loan Alexandru de altfel. Stilul bolovănos şi masiv are ritmul acelei lave din adîncuri cu a cărei curgere se acordă simţirea acestor stihinici, din care se naşte o poezie mare, copleşitoare şi im­presionantă. VALENTIN F. MIHAESCU : Valoarea nu stă mai puţin în formă decit in subtextul respectiv, decit în conţinutul ei. Ea nu are aparenta de antipoezie ci este un limbaj de tip apodictic si arhaic, care are o perfectă justificare nu numai in planul poeziei sale, ci şi în poezia care s-a scris dintotdeauna in lume. „Masivitatea si stilul bolovănos“ reprezintă o prejudecată a criticii li­terare. PAUL DUGNEANU : S-a amintit faptul că autori însemnaţi ai acestui an nu au beneficiat colocţîile «luceafărului» CE ESTE NOU ÎN PEISAJUL LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE ? cronicarii revistei despre * • • . -•; , anul literar 1981 âDBI&H PMWES60 mmwmi PEiTElf „ 1 (©mănwmnEMu PAMiNmm EUGEN SAfiBt? săptAm NEBUNILOR

Next