Luceafărul, iulie-decembrie 1982 (Anul 25, nr. 27-53)
1982-07-03 / nr. 27
DEMOCRATISMUL CULTURII P rin definiţie, democratismul culturii înseamnă si o multilateralitate de orizonturi care emană si comunică între ele, pe fondul general al creaţiei, al locului si rolului acesteia in societate, în consens cu obiectivele proprii dezvoltării noastre socialiste. Ceea ce angajează plenar atît efortul individual cit si pe acela colectiv al factorilor, al instituţiilor si mijloacelor ,prin care, odată cu construcţia amplă a noii societăţi, se sondează si zonele cele mai adinei ale sensibilităţii umane si se descoperă noi energii creatoare, se prefigurează o nouă conştiinţă, se formează un nou om. Această multilateralitate de orizonturi constituie azi un act de o evidenţă mai mult decit socială, ea tine în primul rînd de baza materială a culturii şi educaţiei, dar, nu în ultimă instanţă, ţine si de lărgirea permanentă a cadrului de afirmare a personalităţii umane, de programul politic şi ideologic prin care partidul nostru urmăreşte cu consecvenţă construcţia acestei personalităţi si, în consecinţă, amplitudinea vocaţiei sale, manifestarea intr-un plan superior, după criteriile unei noi calităţi, a aptitudinilor creatoare. O sursă inepuizabilă în această privinţă şi un permanent univers de referinţă avem în tezele, orientările şi indicaţiile tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Plenara lărgită a C.C. al P.C.R. şi la cel de-al II-lea Congres al educaţiei politice si culturii socialiste. Prin lucrările recentului forum cultural si arta românească s-au definit la dimensiunea tradiţiei si la tensiunea, problematicii actualei etape, in spiritul cit se poate de fertil al marilor sale angajamente si răspunderi, in scopul aprofundării mesajului revoluţionar, patriotic, al creaţiei, ca unul din mijloacele specifice, deosebit de complexe ale formării omului nou. Solidar, si responsabil totodată, pasionant si profund, demersul individual respiră în acest fel un patos naţional. Criteriile creaţiei au un făgaş unic, de valoare, care porneşte de la om, de la realităţile si aspiraţiile sale şi se întoarce la lumina propriei sale edificări de conştiinţă, într-un spaţiu în care intră deopotrivă si ştiinta si arta, si munca pentru înfăptuirea condiţiei sale de progres si civilizaţie. Democratismul însuşi al culturii implică toate acestea si are ca punct de referinţă suita tuturor valorilor materiale si spirituale de care este legată existenta socială. In aceasta ordine, deosebit de importantă este precizarea secretarului general al partidului conform căreia limba şi literatura română, istoria unică a poporului nu reprezintă doar obiecte de studiu sau de exerciţiu al memoriei,ci fondul însuşi, inestricabil, al identităţii noastre , materiale şi spirituale, permanenta şi milenara noastră biografie, actul nostru, de naştere, sup . prem, prin care ne cuprindem de fiorul şi realitatea tuturor generaţiilor, de mai înaintea şi din urma noastră, tot astfel cum ele, la rindul lor, se cuprind în istorie de mărturia propriei noastre realităţi şi a propriului nostru timp. Viziunea de" aici atinge si dezvoltă însusi specificul national al culturii si ne încarcă de nobletea unei covîrsitoare răspunderi. ■ Literatura, cultura si ■ arta au intrat totdeauna în rezonantă cu actul si evenimentul istoric, puterea de emoţie si de comunicare a uneia a emanat de la tensiunea si vibraţia celeilalte, semnificaţiile si durata istoriei, ale faptului de viată concret si esenţial au intrat in lungimea de undă a rostirii si perpetuării prin cultură si artă astfel incit, din perspectiva timpului, o operă uriaşă, de monolit, ne stă în permanentă la îndemînă si-i putem descifra în actualitate sensurile si implicaţiile. Un astfel de moment viu de confluenţă si de ridicare totodată la cota unei ample deliberări si cu forţa uneia dintre cele mai puternice conştiinţe de sine a fost Congresul al IX-lea al partidului. , eveniment hotăritor de la producerea căruia se vor împlini în curînd şaptesprezece ani. Vedem acum cu toată claritatea că a început o epocă atunci şi că pe traiectul atîtor ample deschideri şi concretizări de esenţă pe care le-a cunoscut în toate domeniile societatea românească se înscriu şi literatura şi arta, cultura care s-a caracterizat printr-o evidentă stare de emulaţie şi ascensiune, începînd cu creaţia propriuzisă, cu afirmarea spiritului creator şi aşezarea în circulaţie a valorilor celor mai înaintate ale trecutului, ale tradiţiei, şi pină la zi, cu această revelatoare manifestare naţională care este „Cîntarea României“, un festival al muncii si al creaţiei care poartă pe genericul său gindirea si inspiraţia celui care a dat si un nume acestei epoci si care, aşa cum cunoaştem, se identifică în cel mai inart grad cu interesele şi aspiraţiile supreme ale poporului său. Epoca Ceauşescu — în formularea gîndurilor şi simţirii întregii ţări — o epocă de proporţii economice, politice şi sociale uriaşe care a început în urmă cu şaptesprezece ani şi care, în cazul nostru, sub raportul culturii, al democratismului, al trăsăturilor fundamentale ale acesteia înseamnă şi acea multilateralitate frecventă de orizonturi care emană şi comunică între ele, şi acel suflu patriotic şi revoluţionar nou, umanist, prin care faptul de cultură şi artă, ca expresie a propriei noastre realităţi, se angajează într-una dintre cele mai fascinante opere de construcţie. Luceafărul „Maternitate" - sculptură de Justin Năstase COLOCVIILE «LUCEAFĂRULUI» Spiritul civic în literatura română de astăzi 9 Participă : Paul Angliel 9 Nicolae Ciobanu © Ion Coja ® Dumitru M. Ion © Cezar Ivănescu 6 Edgar Papu • Francisc Păcurariu © Artur Silvestri © Pop Simion © Constantin Stan © Gheorghe Suciu 9 M. Ungheanu In paginile 4—5 Arcul de triumf al griului ne-a intrat în obişnuinţă ca vara să ne intimpine cu arcul de triumf al griului şi de aceea toate gîndurile , şi clipele şi zilele noastre de-acum se desfăşoară subsemnul solar al aromelor de spice — încununare a împlinirii şi muncii tuturor celorlalte anotimpuri. Ne-a intrat în obişnuinţă să trecem cu toţii pe sub parcul de triumf al griului — rod şi lumină şi vis al plinii de, miine şi de aceea nontile noastre — fie că trăim la margine de lanuri, în sate, ori sub aproape de cupolele fabricilor din oraşe, bat în ritmul combinelor şi-al soarelui surîzător lingă sacii grei si plini de rodul zămislit de pămînt întru masa si bucuria noastră. Metaforic vorbind, în această vară fierbinte, omul de condei, poetul (si cine Florentin Popescu Continuare în pag. a 7-a tímár In agora ■■■■■■■BBU In lumina limbii române intre numeroasele şi importantele, propuneriformulate de participanţii la dezbaterile celui de al doilea Congres al educaţiei politice şi culturii socialiste, secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a subliniat in mod deosebit importanţa uneia din ele — „anume, aceea de a acorda mai multă atenţie limbii, literaturii şi istoriei României. Nu se poate vorbi de educaţie politică, de cultură revoluţionară, fără cunoaşterea limbii, a literaturii, a istoriei glorioase a poporului nostru“. Am subliniat ultima parte a citatului din Expunerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu pentru că nu există scriitor român căruia să nu-i fie scumpă această cunoaştere, cu atît mai mult cu cit ea este mai apropiată de activitatea creatorilor de literatură. Dar LIMBA ROMÂNA este importantă nu numai pentru scrviitor şi suprastructura societăţii, ci în primul rînd pentru poporul nostru — făuritorul ei, cel ce a depozitat — de-a lungul şi de-a latul acestei păduri divine — înţelegerea lumii, armonia comunicării de pe întreg teritoriul ce-i aparţine, întreg tezaurul de gindire şi sentimente ale fiinţei noastre naţionale din toate vremurile. Atunci cînd ne-am bucurat de rarele momente de fericire naţională, tumultul fiinţei noastre a apelat la limba străbunilor, din ale căror cuvinte s-a zămislit sintaxa unor cîntece nemuritoare cu care ne-am mingîiat sufletul prin veacuri. Dacă ar fi să socotim secole de-a rindul ce avem noi ,mai de preţ pe acest pămînt, este absolut sigur că zestrea cea mai de seamă ce ne-a lăsat-o viaţa milenară a strămoşilor noştri este LIMBA ROMANĂ. Atunci cînd ne-a fost mai greu am locuit, ca într-un codru ceresc, în fiinţa limbii noastre şi ne-am îngînat sufletul cu umbra unor cuvinte blinde. Gheorghe Pituţ Continuare în pag. a 7-a d Alegorem e pentru planeta inocenţei 4. ACCIDENTUL Marta Mică avea darul să se împrietenească repede cu toată lumea. Cind pleca dimineaţa spre Grădiniţă avea cite o întrebare frumoasă pentru fiecare fereastră deschisă, pentru fiecare casă şi pentru fiecare poartă nezăvorită de pe strada ei. Dincolo de fiecare zid mai înalt sau mai scund, mai coșcovit sau mai nou Marta-Mică putea să-și imagineze cîte-o poveste fermecătoare. Vorbea cu cei mari despre cele mari și cu cei mici despre cele mici. Din această pricină rareori se intimpla să nu intime la micul dejun. Se prinsese în jocul „de-a vorba“ şi-i plăceau toate cuvintele prinse din zbor, descoperind că se poate înţelege cu lumea. într-una din zile, in faţa unei porţi, o femeie jumulea de zor un porumbel. Fulgii pluteau o vreme, după care se -aşterneau obosiţi pe caldarim, la picioarele femeii, ca o ninsoare nemaivăzută, întrebarea copilului de lingă mine a săgetat liniştea dimineţii. „De ce faci asta ?“ Femeia nedumerită a ridicat din umeri şi a răspuns cu graba celui aflat in mare încurcătură : „Păi, pentru ciulama ! Bunica s-a mai inzdrăvenit după boala ei lungă şi vrea ciulama de porumbel“. Am simţit-o Ungă mine pe Marta Mică strîngindu-se toată şi, in jocul ei „de-a vorba“, amintindu-şi că e şi un pic peltică a rostit mai departe cuvintele sale, citre poate de rar: „Dar, porumbeii ,nu sint pentru mîncare. Porumbeii sint pentru cer şi pentru zbor şi pentru copii !“ „Ce ştii tu... ?“ a încercat s-o îmbuneze femeia. „Ştiu tot“, a venit sentinţa copilului printre lacrimi. Şi de atunci Marta Mică n-a mai intirziat niciodată la micul dejun. 5. UN GIND PE JUMĂTATE Copiii se impart în două tabere, îşi aleg terenurile, se aleg între ei, copilăreşte, aleg numele unor ţări imaginare şi numele unor steaguri imaginare după care începe Războiul... Arme din te miri ce : cozi de mătură, clanţe de uşi, tuburi de plastic, bucăţi de ţeavă ruginită, şipci legate în sfori. Şi de-o parte şi de alta, un stoc inepuizabil în Arsenalul închipuirii. După numărătoare, conform înţelegerilor copilăreşti, se lasă pentru o vreme Liniştea. Copiii sîmt parcă una cu pămîntul. Nu se mai văd, nu se mai aud. Cit de bine, ştiu să se prefacă ei de-a oamenii mari. Apoi , încep luptele. „Pif-paf-urile“ străpung din toate părţile aerul şi sparg tăcerea. Cei loviţi cad pe unde se nimereşte, în iarbă, pe caldarîm, lingă flori, peste fiori... Din loc în loc, inscripţii : „Nu călcaţi pe iarbă !“, „Nu rupeţi florile !“, „Nu conturbaţi somnul vârstnicilor !“. Cei loviţi cad peste inscripţii, îşi julesc genunchii şi coatele, dar fiind „morţi“ nu pot să zică nici „pis“. Tac şi aşteaptă să fie răzbunaţi. Cind se apropie seara şi învingătorii şi înfrunţii, cu morţii, cu infirmii, cu prizonierii, cu laşii, cu eroii lor cu tot, îşi recapătă identitatea de copii şi se risipesc prin cartier, pe la casele lor. S-a mai terminat un Război, s-a mai lăsat o Pace. A mai trecut o zi, a mai venit o noapte. Dar dacă miine... ? Gînd măcinat de alte ginduri. Gînd nerostit pină la capăt, de teamă ca nu cumva in vis copiii să afle adevăruri prăbuşitoare. Undeva departe, la marginea orașului, cad stelele în iarbă, să bea un strop de rouă. Netulburată clipă de pace. Dar dacă miine... ? Gîndul se întoarce George Ţărnea Continuare în pag. a 7-a Patrie a păcii n-am semănat vînt, nu vom culege furtună patrie a păcii este limba română în ogor primitor încolţeşte suavă o planetă de spice purtătoare de slavă se aştern preacurate zăpezi peste ţară ca pe-un uric al păcii o pecete de ceară şi iată virtutea faptelor simple - poeţii au căşti de constructori pe tîmpie ei stăpînesc o rază de lună marea şi munţii, piinea cea bună sint laolaltă cînd nouă ne este dulce izbîndă această poveste n-am semănat vint, nu vom culege furtună patrie a păcii este limba română Marele Forum In Marele Forum bărbaţii acestei cetăţi întruniţi află răspuns întrebărilor : cite oraşe noi vom zidi ? cîţi pomi în livezi ? cite fructe pe ramuri ? Şi tot ei hotărăsc noua-nfăţişare a munţilor străbătuţi de izvoare de aur, de fier şi aramă ! In Marele Forum bărbaţii, acestei cetăţi întruniţi întocmesc viitoarele hărţi ale cerului, socotesc înţelepciunea bâtrinilor şi cuvenitele daruri, şi aşezarea lucrărilor cu ani înainte. In Marele Forum bărbaţii acestei cetăţi întruniţi chibzuiesc bunul mers -bărbătească insârcinare, despre învăţătura tinerilor cit să deprindă meşteşug cu folos precum aratul ogoarelor, cioplitul pietrei şi ecuaţiile. Cu ani in urmă, la rindu-le tineri fiind, iniţiau sărbătorile şi insurecţiile - era tuturor timpurilor. Nistor Tănăsescu Valorizarea actului de creaţie Preţiosul tezaur de idei şi teze cuprinse în Expmnerea secretarului general al partidului a Plenara lărgită a P.C. al P.C.R. îşi află Congresul culturii o vrednică ilustrare. Ni se dă prilejul să gîndim şi să acţionăm în Spiritul acestor idei generoase care asigură creaţiei literar-artistice o largă deschidere de orizont, contrastând puternic cu scleroza teoretică şi închistarea dogmatică ce a caracterizat, într-un anumit timp, relaţiile din cîmpul artei şi literaturii române. Are o deosebită însemnătate teza potrivit căreia afirmarea unei concepţii unitare despre lume şi viaţă nu trebuie înţeleasă în sensul îngust al uniformizării, al acceptării fără discuţie a unei teze sau alteia. Afirmarea unei concepţii unitare presupune neapărat o luptă permanentă între diferite teze şi concepţii. In planul creaţiei, aceasta se traduce printr-o confruntare deschisă a diversităţii valorilor, prin stimularea tuturor stilurilor şi particularităţilor artistice care-şi pot aduce contribuţia la definirea specificului nostru. Exclusivismul, dorinţa unor personalităţi culturale de a imprima preferinţele lor ca unice modele demne de urmat, tendinţa unor scriitori de a răpi altor scriitori accesul la tipar sunt reprobabile şi păgubitoare culturii noastre. Faptul că ele rămân de cele mai multe ori simple dorinţe, că nu-şi pot împlini apetitul destructiv, îl datorăm măsurilor de democratizare şi demetropolizare a culturii. Principiul conform căruia mijloacele de producţie se repartizează judicios şi democratic pe întreg teritoriul, asigurînd dezvoltarea armonioasă a tuturor zonelor, îşi are echivalentul, pe plan cultural, în crearea de reviste şi edituri, de studiouri de radio, teatre şi biblioteci în mai multe centre ale ţării, aşa incit accesul la mijloacele de valorizare a actului de creaţie să se producă în mod cit mai echitabil cu putinţă, iar handicapul de care are parte scriitorul din provincie pe drumul dintre scrierea operei şi publicarea ei să fie diminuat. Pămîntul ţării noastre este la fel de generos în talente pretutindeni : în Moldova ca şi în Banat, în Maramureş ca şi în Dobrogea. Privim harta ţării şi vedem că Eminescu s-a născut la Ipoteşti, Brâncuşi la Hobiţa. Creangă la Humuleşti. Preda la Siliştea. Blaga la Lancrăm. Labiş la Mălini. Nici Caragiale, nici Goga, nici Arghezi, nici Sadoveanu. nici Lovinescu nu s-au născut pe Bulevardul Magheru. Dar toţi au fost nevoiţi în acele Daniel Drăgan Continuare in pag. a 6-a CONŞTIINŢA LUPTĂTOARE din care mare om de cultură să citez ? Din Bulcescu, cel incendiat de revoluţie, mistuit de ideal ? Din năvalnicul Iorga, un om atît de puternic fizic şi psihic incit parcă el însuşi semnifica trăinicia istoriei şi a sentimentelor noastre ? Din Cantemir, cel cu spirit subţiat la marile şcoli ale vremii sale şi care cu întreaga sa ştiinţă a fulgerat generos prin istoria noastră ? Din Radu Rosetti, Vasiie Pîrvan, Gherea sau Giurescu ? Sau din cronicari. Ei sunt şi mai la îndemînă. Iată, Neculce : „Şi au început a să bate pre vrăjmaş, cu întunecasă lumea de nu se vede omu cu om, şi să vede numai para cum ieşie din puşci“. Sau A. D. Xenopol cu a sa Istoria Românilor : „Acest popor a năzuit totdeauna spre un trai vrednic şi neatimat“. Sadoveanu : „Ci ca un fulger a scăpărat paloşul lui in patru părţi a zării, pe duşmani i-a îngenunchiat în tină, spre veşnică a lor ruşine, sus înălţînd neamul şi legea strămoşească“. Dar Eminescu : „Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mină, / Iar in urma lor se-ntinde falnic armia română“. Sau lingă noi, Nichita Stănescu : „Insă pentru cei ce sintem aici / in viaţă, întregi şi în lucrare, / cuvintele au lamă de brici / intrind un miracol, cu tandră mirare“. Conştiinţa luptătoare e totuna cu poporul român. Fibra din sufletul lui care l-a făcut să reziste în istorie, să se afirme în istorie, să străbată mii de ani de istorie şi civilizaţie. Mereu, mereu m-aş întoarce la scrierile lui Bălcescu. Să aflu din ele atita suflet. Şi atita forţă şi bogăţie de conştiinţă luptătoare. Un om simbol pentru poporul român scriind despre alt om simbol — Minai Viteazul. Şi cartea lui nepieritoare ca faptele şi oamenii pa care-i prezintă: Românii sunt Mihai Voevod- Eugen Mihăescu Continuare in pag. a 7-a în pagina a 3-a: Arhiva „Luceafărul"# Un moment de istorie literară: Cenaclul „Nicolae Labiș* 9 Semnează 9 Ion Dodu Bălan © Niculae Stoian © Grigore Arbore SE ISCĂLEA Z. S. A . anul dinaintea săvîrsirii sale pămîntesti, după intervenţia medicală făcută in străinătate, Zaharia Stanca a imbătrinit brusc, chipul său frumos si destins, emaciat si uşor măsliniu dobindise o paloare ciudată, bolnăvicioasă. Ochii nu mai aveau vioiciunea de altădată, era posomorit şi o tristeţe sfîşietoare emana dinlăuntrul fiinţei sale parcă împuţinată. L-am văzut de două sau trei ori în holul Uniunii, l-am salutat de fiecare dată cu o voioşie simulată, fără compasiune, (ştiam că nu-i place să fie compătimit), şi de fiecare dată mă întreba invariabil ce mai face cutare scriitor (plecat si el azi in lumea drepţilor) care lucrase la Uniunea Scriitorilor si în momentul acela era internat in spital. Era ciudată insistenta cu care preşedintele se interesa despre el cu vocea lui moale, tărăgănată, vrînd să ştie ce face si mai ales cum se simte. Intr-o zi, i-am solicitat o întrevedere si i-am dus o carte cu autograf. M-a primit stînd la birou, invitîndu-mă să, iau loc si m-a întrebat ce doresc. I-am spus că nimic. Venisem să-i aduc o carte cu dedicaţie. I-am întins-o. A luat-o, si-a dus ochelarii şi-a început să citească cu atenţie titlul şi apd autograful. Făcea acest lucru pentru prima oară. Ii mai dădusem si alte cărţi. Una dintre ele stătea în biblioteca din biroul său, nu ştiu dacă o citise vreodată, probabil că nu. Zic asta fiindcă dacă ar fi citit-o ar fi ripostat într-un fel deoarece autograful era destul de impertinent sau, dacă vreţi, aluziv şi suna cam aşa : „Domnului Zaharia Stancu această carte de care, sunt sigur, n-o va citi niciodată“. Preşedintele a terminat de citit autograful care era simplu dar cald, a închis cartea şi m-a întrebat din nou dacă nu doresc nimic. Am repetat că nu vreau nimic special și că venisem doar să-i ofer acea carte. A zîmbit stins, m-a privit cu aceeași curiozitate dar, parcă, prima oară fără ostilitate. Mi-a întins mina, o mină slăbită, fără vlagă, cu degetele reci. M-am ridicat și am ieşit cu un presimtămînt straniu. După cîtva timp, George Macovescu a relatat cum Z.S. a venit la el într-o dimineaţă povestindu-i un vis straniu. Se făcea că era în curtea casei sale de la sosea si că norii înfloriseră brusc peste noapte, deşi era in pragul iernii sau, oricum, la sfîrşitul toamnei, înflorise parcă un cireş si el. Stancu se visase copil si se plimba pe sub cireşul acela desculţ călcînd peste petalele albe... La scurtă vreme s-a dus întru cele eterne să se odihnească. Mircea Micu Continuare in pag. a 7-a