Luceafărul, iulie-decembrie 1982 (Anul 25, nr. 27-53)

1982-07-03 / nr. 27

DEMOCRATISMUL CULTURII P­ rin definiţie, de­mocratismul cultu­rii înseamnă si o multilateralitate de orizonturi care emană si co­munică între ele, pe fondul general al creaţiei, al locu­lui si rolului acesteia in so­cietate, în consens cu obiec­tivele proprii dezvoltării noastre socialiste. Ceea ce angajează plenar atît­ efor­tul individual cit si pe ace­la colectiv al factorilor, al instituţiilor si mijloacelor ,prin care, odată cu con­strucţia amplă a noii socie­tăţi, se sondează si zonele cele mai adinei ale sensibi­lităţii umane si se descope­ră noi energii creatoare, se prefigurează o nouă conşti­inţă, se formează un nou om. Această multilateralitate de orizonturi constituie azi un act de o evidenţă mai mult decit socială, ea tine în primul rînd de baza ma­terială a­ culturii şi educa­ţiei, dar, nu în ultimă in­stanţă, ţine si de lărgirea permanentă a cadrului de afirmare a personalităţii u­­mane, de programul politic şi ideologic prin care parti­dul nostru urmăreşte cu consecvenţă construcţia a­­cestei personalităţi si, în consecinţă, amplitudinea vo­caţiei sale, manifestarea in­tr-un plan superior, după criteriile unei noi calităţi, a aptitudinilor creatoare. O sursă inepuizabilă în a­­ceastă­ privinţă şi un perma­nent univers de referinţă avem în tezele, orientările şi indicaţiile tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Plena­ra lărgită a C.C. al P.C.R. şi la cel de-al II-lea Con­gres al educaţiei politice si culturii socialiste. Prin lu­crările recentului forum cul­tura­l si arta românească s-au definit la dimensiunea tra­diţiei si la tensiunea, pro­blematicii actualei etape, in spiritul cit se poate de fer­til al marilor sale angaja­mente si răspunderi, in sco­pul aprofundării mesajului revoluţionar, patriotic, al creaţiei, ca unul din mijloa­cele specifice, deosebit de complexe ale formării omu­lui nou. Solidar, si respon­sabil totodată, pasionant si profund, demersul individual respiră în acest fel un patos naţional. Criteriile creaţiei au un făgaş unic, de valoa­re, care porneşte de la om, de la realităţile si aspira­ţiile sale şi se întoarce la lumina propriei sale edifi­cări de conştiinţă, într-un spaţiu în care intră deopo­trivă si ştiinta si arta, si munca pentru înfăptuirea condiţiei sale de progres si civilizaţie. Democratismul însuşi al culturii implică toate acestea si are ca punct de referinţă suita tuturor valorilor materiale si spiri­tuale de care este legată e­­xistenta socială. In aceasta ordine, deosebit de impor­tantă este precizarea secre­tarului general al partidului conform căreia limba şi li­teratura română, istoria uni­că a poporului nu reprezin­tă doar obiecte de studiu sau de exerciţiu al memoriei,­­ci fondul însuşi, inestricabil, al identităţii noastre , materiale şi spirituale, permanenta şi­ milenara noastră biografie, actul nostru, de naştere­, sup . prem, prin care ne cuprin­dem de fiorul şi realitatea tuturor generaţiilor, de mai înaintea şi din urma noastră, tot astfel cum ele, la rindul lor, se cuprind în istorie de mărturia propriei noastre realităţi şi a propriului nos­tru timp. Viziunea de" aici atinge si dezvoltă însusi spe­cificul national al culturii si ne încarcă de nobletea unei covîrsitoare răspunderi. ■ Literatura, cultura si ■ arta au intrat totdeauna în rezo­nantă cu actul si evenimen­tul istoric, puterea de emo­ţie si de comunicare a uneia a emanat de la tensiunea si vibraţia celeilalte, semnifi­caţiile si durata istoriei, ale faptului de viată concret si esenţial au intrat in lungi­mea de undă a rostirii si perpetuării prin cultură si artă astfel­ incit, din per­spectiva timpului, o operă uriaşă, de monolit, ne stă în permanentă la îndemînă si-i putem descifra în actualita­te sensurile si implicaţiile. Un astfel de moment viu de confluenţă si de ridicare tot­odată la cota unei ample deliberări si cu forţa uneia dintre cele mai puternice conştiinţe de sine a fost Congresul al IX-lea al parti­dului. , eveniment hotăritor de la producerea căruia se vor împlini în curînd şapte­sprezece ani. Vedem acum cu toată claritatea că a în­ceput o epocă atunci şi că pe traiectul atîtor ample deschideri şi concretizări de esenţă pe care le-a cunos­cut în toate domeniile so­cietatea românească se în­scriu şi literatura şi arta, cultura care s-a caracterizat printr-o evidentă stare de emulaţie şi ascensiune, în­­cepînd cu creaţia propriu­­zisă, cu afirmarea spiritului creator şi aşezarea în circu­laţie a valorilor celor mai înaintate ale trecutului, ale tradiţiei, şi pină la zi, cu a­­ceastă revelatoare manifes­tare naţională care este „Cîntarea României“, un festival al muncii si al crea­ţiei care poartă pe genericul său gindirea si inspiraţia celui care a dat si un nume acestei epoci si care, aşa cum cunoaştem, se identi­fică în cel mai inart grad cu interesele şi aspiraţiile supreme ale poporului său. Epoca Ceauşescu — în for­mularea gîndurilor şi simţi­rii întregii ţări — o epocă de proporţii economice, poli­tice şi sociale uriaşe care a început în urmă cu şapte­sprezece ani şi care, în ca­zul nostru, sub raportul cul­turii, al democratismului, al trăsăturilor fundamentale ale acesteia înseamnă şi acea multilateralitate frecventă de orizonturi care emană şi comunică între ele, şi acel suflu patriotic şi revoluţio­nar nou, umanist, prin care faptul de cultură şi artă, ca expresie a propriei noastre realităţi, se angajează în­­tr-una dintre cele mai fasci­nante opere de construcţie. Luceafărul „Maternitate" - sculptură de Justin Năstase COLOCVIILE «LUCEAFĂRULUI» Spiritul civic în literatura română de astăzi 9 Participă : Paul Angliel 9 Nicolae Ciobanu © Ion Coja ® Dumitru M. Ion © Cezar Ivănescu 6 Edgar Papu • Francisc Păcurariu © Artur Silvestri © Pop Simion © Constantin Stan © Gheorghe Suciu 9 M. Ungheanu In paginile 4—5 Arcul de triumf al griului n­e-a intrat în obiş­nuinţă ca vara să ne intimpine cu ar­cul de triumf al griului şi de aceea toate gîn­­durile , şi clipele şi zilele noastre de-acum se desfă­şoară­­ sub­­semnul solar al aromelor de spice — încunu­nare a împlinirii şi muncii tuturor celorlalte anotimpuri. Ne-a intrat în obişnuinţă să trecem cu toţii pe sub parcul de triumf al griului — rod şi­ lumină şi vis al pli­nii de, miine şi de aceea nontile noastre — fie că trăim la margine de lanuri, în sate, ori sub aproape de cupolele fabricilor din oraşe, bat în ritmul combinelor şi-al soarelui surîzător lin­gă sacii grei si plini de ro­dul zămislit de pămînt în­tru masa si bucuria noas­tră. Metaforic vorbind, în a­­ceastă vară fierbinte, omul de condei, poetul (si cine Florentin Popescu Continuare în pag. a 7-a tímár In agora ■■■■■■■BBU In lumina limbii române intre numeroasele şi importantele, propuneri­­formulate de participanţii la dez­baterile celui de al doilea Congres al educaţiei politice şi culturii socialiste, se­cretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a subliniat in mod deo­sebit importanţa uneia din ele — „anume, aceea de a acorda mai multă atenţie limbii, literaturii şi istoriei României. Nu se poate vorbi de educaţie politică, de cultură revoluţionară, fără cunoaşterea limbii, a literaturii, a istoriei glorioase a poporului nostru“. Am subliniat ultima parte a citatului din Expunerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu pentru că nu există scriitor român căruia să nu-i fie scumpă această cunoaştere, cu atît mai mult cu cit ea este mai apropiată de activitatea creatorilor de literatură. Dar LIMBA ROMÂNA este importantă nu numai pentru scrviitor şi suprastructura socie­tăţii, ci în primul rînd pentru poporul nostru — făuritorul ei, cel ce a depozitat — de-a lungul şi de-a latul acestei păduri divine — înţelegerea lumii, armonia comunicării de pe întreg teritoriul ce-i aparţine, întreg tezaurul de gindire şi sentimente ale fiinţei noastre naţionale din toate vremurile. Atunci cînd ne-am bucurat de rarele momente de fericire naţională, tumultul fiinţei noastre a apelat la limba străbunilor, din ale căror cuvinte s-a zămislit sintaxa unor cîntece nemuritoare cu care ne-am mingîiat sufletul prin veacuri. Dacă ar fi să­ socotim secole de-a rindul ce avem noi ,mai de preţ pe acest pămînt, este absolut sigur că zestrea cea mai de seamă ce ne-a lăsat-o viaţa milenară a strămoşilor noştri este LIMBA ROMANĂ. Atunci cînd ne-a fost mai greu am locuit, ca într-un co­dru ceresc, în fiinţa limbii noastre şi ne-am îngînat sufletul cu umbra unor cuvinte blinde. Gheorghe Pituţ Continuare în pag. a 7-a d Alegor­em e pentru planeta inocenţei 4. ACCIDENTUL Marta­ Mică avea darul să se împrietenească repede cu toată lumea. Cind pleca dimineaţa spre Grădiniţă avea cite o întrebare frumoasă pentru fiecare fereastră deschisă, pentru fiecare casă şi pentru fiecare poartă nezăvorită de pe strada ei. Dincolo de fiecare zid mai înalt sau mai scund, mai coșcovit sau mai nou Marta-Mică putea să-și imagineze cîte-o poveste fermecă­toare. Vorbea cu cei mari despre cele mari și cu cei mici despre cele mici. Din această pricină rareori se intimpla să nu intime la micul dejun. Se prinsese în jocul „de-a vorba“ şi-i plăceau toate cuvintele prinse din zbor, descoperind că se poate înţelege cu lumea. într-una din zile, in faţa unei porţi, o femeie jumulea de zor un porumbel. Fulgii pluteau o vreme, după care se -aşterneau obosiţi pe calda­­rim, la picioarele femeii, ca o­ ninsoare nemai­văzută, întrebarea copilului de lingă mine a să­getat liniştea dimineţii. „De ce faci asta ?“ Fe­meia nedumerită a ridicat din umeri şi­ a răspuns cu graba celui aflat in mare încurcătură : „Păi, pentru ciulama ! Bunica s-a mai inzdrăvenit după boala ei lungă şi vrea ciulama de porum­bel“. Am simţit-o Ungă mine pe Marta­ Mică strîngindu-se toată şi, in jocul ei „de-a vorba“, amintindu-şi că e şi un pic peltică a rostit mai departe cuvintele sale, cit­re poate de rar: „Dar, porumbeii ,nu sint pentru mîncare. Porumbeii sint pentru cer şi pentru zbor şi pentru copii !“ „Ce ştii tu... ?“ a încercat s-o îmbuneze femeia. „Ştiu tot“, a venit sentinţa copilului printre la­­­­crimi. Şi de atunci Marta­ Mică n-a mai intirziat niciodată la micul dejun. 5. UN GIND PE JUMĂTATE Copiii se impart în două tabere, îşi aleg tere­nurile, se aleg între ei, copilăreşte, aleg numele unor ţări imaginare şi numele unor steaguri imaginare după care începe Războiul... Arme din te miri ce : cozi de mătură, clanţe de uşi, tuburi de plastic, bucăţi de ţeavă ruginită, şipci legate în sfori. Şi de-o parte şi de alta, un stoc inepuizabil în Arsenalul închipuirii. După nu­mărătoare, conform înţelegerilor copilăreşti, se lasă pentru o vreme Liniştea. Copiii sîm­t parcă una cu pămîntul. Nu se mai văd, nu se mai aud. Cit de bine, ştiu să se prefacă ei de-a oamenii mari. Apoi , încep luptele. „Pif-paf-urile“ stră­pung din toate părţile aerul şi sparg tăcerea. Cei loviţi cad pe unde se nimereşte, în iarbă, pe cal­­darîm, lingă flori, peste fiori... Din loc în loc, inscripţii : „Nu călcaţi pe iarbă !“, „Nu rupeţi florile !“, „Nu conturbaţi somnul vârstnicilor !“. Cei loviţi cad peste inscripţii, îşi julesc genunchii şi coatele, dar fiind „morţi“ nu pot să zică nici „pis“. Tac şi aşteaptă să fie răzbunaţi. Cind se apropie seara şi învingătorii şi înfrunţii, cu mor­ţii, cu infirmii, cu prizonierii, cu laşii, cu eroii lor cu tot, îşi recapătă identitatea de copii şi se risipesc prin cartier, pe la casele lor. S-a mai terminat un Război, s-a mai lăsat o Pace. A mai trecut o zi, a mai venit o noapte. Dar dacă miine... ? Gînd măcinat de alte ginduri. Gînd nerostit pină la capăt, de teamă ca nu cumva in vis copiii să afle adevăruri prăbu­şitoare. Undeva departe, la marginea orașului, cad stelele în iarbă, să bea un strop de rouă. Netulburată clipă de pace. Dar dacă miine... ? Gîndul se întoarce George Ţărnea Continuare în pag. a 7-a Patrie a păcii n-am semănat vînt, nu vom culege furtună patrie a păcii este limba română în ogor primitor încolţeşte suavă o planetă de spice purtătoare de slavă se aştern preacurate zăpezi peste ţară ca pe-un uric al păcii o pecete de ceară şi iată virtutea faptelor simple - poeţii au căşti de constructori pe tîmpie ei stăpînesc o rază de lună marea şi munţii, piinea cea bună sint laolaltă cînd nouă ne este dulce izbîndă această poveste n-am semănat vint, nu vom culege furtună patrie a păcii este limba română Marele Forum In Marele Forum bărbaţii acestei cetăţi întruniţi află răspuns întrebărilor : cite oraşe noi vom zidi ? cîţi pomi în livezi ? cite fructe pe ramuri ? Şi tot ei hotărăsc noua-nfăţişare a­ munţilor străbătuţi de izvoare de aur, de fier şi aramă ! In Marele Forum bărbaţii, acestei cetăţi întruniţi întocmesc viitoarele hărţi ale cerului, socotesc înţelepciunea bâtrinilor şi cuvenitele daruri, şi aşezarea lucrărilor­­ cu ani înainte. In Marele Forum bărbaţii acestei cetăţi întruniţi chibzuiesc bunul mers -bărbătească insârcinare, despre învăţătura tinerilor cit să deprindă meşteşug cu folos precum aratul ogoarelor, cioplitul pietrei şi ecuaţiile. Cu ani in urmă, la rindu-le tineri fiind, iniţiau sărbătorile şi insurecţiile - era tuturor timpurilor. Nistor Tănăsescu Valorizarea actului de creaţie P­reţiosul te­zaur de idei şi teze cu­prinse în Exp­mnerea secretarului general al partidului a Plenara lărgită a P.C. al P.C.R. îşi află­­ Congresul culturii o vrednică ilustrare. Ni se dă prilejul să gîn­­dim şi să acţionăm în Spiritul acestor idei generoase care asigu­ră creaţiei literar-ar­­tistice o largă deschi­dere de orizont, con­trastând puternic cu scleroza­ teoretică şi închistarea dogmatică ce a caracterizat, în­tr-un anumit timp, re­laţiile din cîmpul ar­tei şi literaturii româ­ne. Are o deosebită în­semnătate teza potrivit căreia afirmarea unei concepţii unitare des­pre lume şi viaţă nu trebuie înţeleasă în sensul îngust al uni­formizării, al acceptă­rii fără discuţie a unei teze sau alteia. Afir­marea unei concepţii unitare presupune neapărat o luptă per­manentă între diferite teze şi concepţii. In planul creaţiei, a­­ceasta se traduce prin­­tr-o confruntare de­s­chisă a diversităţii va­lorilor, prin stimularea tuturor stilurilor şi particularităţilor artis­tice care-şi pot aduce contribuţia la definirea specificului nostru. Exclusivismul, dorinţa unor personalităţi cul­turale de a imprima preferinţele lor ca unice modele demne de urmat, tendinţa unor scriitori de a răpi altor scriitori ac­cesul la tipar sunt re­probabile şi păgubitoa­re culturii noastre. Faptul că ele rămân de cele mai multe ori simple dorinţe, că nu-şi pot împlini ape­titul destructiv, îl da­torăm măsurilor de democratizare şi de­­metropolizare a cultu­rii. Principiul conform căruia mijloacele de producţie se reparti­zează judicios şi de­mocratic pe întreg te­ritoriul, asigurînd dez­voltarea armonioasă a tuturor zonelor, îşi are echivalentul, pe plan cultural, în crearea de reviste şi edituri, de studiouri de radio, teatre şi biblioteci în mai multe centre ale ţării, aşa incit accesul la mijloacele de valo­rizare a actului de creaţie să se producă în mod cit mai echita­bil cu putinţă, iar handicapul de care are parte scriitorul din provincie pe drumul dintre scrierea operei şi publicarea ei să fie diminuat. Pămîntul ţării noas­tre este la fel de ge­neros în talente pretu­tindeni : în Moldova ca şi în Banat, în Ma­ramureş ca şi în Do­­brogea. Privim harta ţării şi vedem că Emi­­nescu s-a născut la Ipoteşti, Brâncuşi la Hobiţa. Creangă la Humuleşti. Preda la Siliştea. Blaga la Lan­­crăm. Labiş la Mălini. Nici Caragiale, nici Goga, nici Arghezi, nici Sadoveanu. nici Lovinescu nu s-au născut pe Bulevardul Magheru. Dar toţi au fost nevoiţi­ în acele Daniel Drăgan Continuare in pag. a 6-a CONŞTIINŢA LUPTĂTOARE d­in care mare om de cultură să citez ? Din Bu­lcescu, cel incendiat de revolu­­ţie, mistuit de ideal ? Din năvalnicul Iorga, un om atît de puternic fizic şi psihic incit parcă el însuşi semnifica trăinicia is­toriei şi a sentimentelor noastre ? Din Cantemir, cel cu spirit subţiat la marile şcoli ale vremii sale şi care cu întreaga sa ştiinţă a fulgerat generos prin istoria noastră ? Din Radu Rosetti, Vasiie Pîrvan, Gherea sau Giurescu ? Sau din cronicari. Ei sunt şi mai la îndemînă. Iată, Necul­­ce : „Şi au început a să bate pre vrăjmaş, cu­ întunecasă lumea de nu se vede omu cu om, şi să vede numai para cum ieşie din puşci“. Sau A. D. Xenopol cu a sa Istoria Românilor : „Acest popor a năzuit totdeauna spre un trai vrednic şi neatimat“. Sadoveanu : „Ci ca un fulger a scăpărat paloşul lui in patru părţi a zării, pe duşmani i-a îngenunchiat în tină, spre veşnică a lor ruşine, sus înălţînd neamul şi legea strămoşească“. Dar Eminescu : „Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mină, / Iar in urma lor se-ntinde falnic armia română“. Sau lingă noi, Nichita Stănescu : „Insă pentru cei ce sintem­ aici / in viaţă, întregi şi în lucrare, / cuvintele au lamă de brici / intrind un miracol, cu tandră mirare“. Conştiinţa luptătoare e tot­una cu poporul român. Fibra din sufletul lui care l-a făcut să reziste în istorie, să se afirme în istorie, să străbată mii de ani de istorie şi civilizaţie. Mereu, mereu m-aş întoarce la scrie­rile lui Bălcescu. Să aflu din ele atita suflet. Şi atita forţă şi bogăţie de conştiinţă luptătoare. Un om simbol pentru poporul român scriind despre alt om simbol — Mi­nai Viteazul. Şi cartea lui nepieritoare ca faptele şi oamenii pa care-i prezintă: Românii sunt Mihai Voevod- Eugen Mihăescu Continuare in pag. a 7-a în pagina a 3-a: Arhiva „Luceafărul­"# Un moment de istorie literară: Cenaclul „Nicolae Labiș* 9 Semnează 9 Ion Dodu Bălan © Niculae Stoian © Grigore Arbore ­ SE ISCĂLEA Z. S. A . anul dinaintea săvîrsirii sale pămîn­­testi, după intervenţia medicală făcută in străinătate, Zaharia Stanca a im­­bătrinit brusc, chipul său frumos si destins, emaciat si uşor măsliniu dobindise o paloare ciudată, bolnăvicioasă. Ochii nu mai aveau vioiciunea de altădată, era posomorit şi o tristeţe sfîşietoare emana dinlăuntrul fiinţei sale parcă împuţinată. L-am văzut de două sau trei ori în holul Uniunii, l-am salutat de fiecare dată cu o voio­şie simulată, fără compasiune, (ştiam că nu-i place să fie compătimit), şi de fiecare dată mă întreba invariabil ce mai face cutare scriitor (plecat si el azi in lumea drepţilor) care lu­crase la Uniunea Scriitorilor si în momentul acela era internat in spital. Era ciudată insistenta cu care preşedintele se interesa despre el cu vocea lui moale, tărăgă­nată, vrînd să ştie ce face si mai ales cum se simte. Intr-o zi, i-am solicitat o întrevedere si i-am dus o carte cu autograf. M-a primit stînd la birou, invitîndu-mă să, iau loc si m-a întrebat ce doresc. I-am spus că nimic. Venisem să-i aduc o carte cu dedicaţie. I-am întins-o. A luat-o, si-a dus ochelarii şi-a început să citească cu atenţie titlul şi apd­ autograful. Făcea acest lucru pentru prima oară. Ii mai dădusem si alte cărţi. Una dintre ele stătea în biblioteca din biroul său, nu ştiu dacă o citise vreodată, probabil că nu. Zic asta fiind­că dacă ar fi citit-o ar fi ripostat într-un fel deoarece autograful era destul de impertinent sau, dacă vreţi, aluziv şi suna cam aşa : „Dom­nului Zaharia Stancu această carte de care, sunt sigur, n-o va citi niciodată“. Preşedintele a terminat de citit autograful care era simplu dar cald, a închis cartea şi m-a întrebat din nou dacă nu doresc nimic. Am repetat că nu vreau nimic special și că venisem doar să-i ofer acea carte. A zîmbit stins, m-a privit cu aceeași curiozitate dar, parcă, prima oară fără ostilitate. Mi-a întins mina, o mină slăbită, fără vlagă, cu degetele reci. M-am ridicat și am ieşit cu un presimtămînt straniu. După cîtva timp, George Macovescu a relatat cum Z.S. a venit la el într-o dimineaţă po­­vestindu-i un vis straniu. Se făcea că era în curtea casei sale de la sosea si că norii înflo­riseră brusc peste noapte, deşi era in pragul iernii sau, oricum, la sfîrşitul toamnei, înflorise parcă un cireş si el. Stancu­ se visase copil si se plimba pe sub cireşul acela desculţ călcînd peste petalele albe... La scurtă vreme s-a dus întru cele eterne să se odihnească. Mircea Micu Continuare in pag. a 7-a

Next