Luceafărul, iulie-decembrie 1982 (Anul 25, nr. 27-53)

1982-07-10 / nr. 28

03 -. 10 IULIE 19 t r florin mugur Zece poeme pentru Nichita Stânescu Şi ce rămine din opera poetului ? Citeva pisici speriate trăgindu-se in gurile burlanelor. Şi ce rămine ? La colţul străzii fostul imperiu vinde vesel seminţe. Şi geniul, şi geniul, el da, el rămine­­ geniul, acest cutremur această bitu­ală sacră a popoarelor care spun nu, care spun da, care tac, începi descrierea : o ezitare, un fum gingaş nobleţea unei bătrîne revoluţii care-şi şopteşte ei înseşi , poate mestecînd meditativă petalele unei fresii. 2 Adolescentul. Jucătorul de cărţi. Demonul. Prinţul Mişkin cu dinţi ascuţiţi de rechin sfişiind pielea unei lacrimi. Să-ţi distrugi sistematic viaţa de amorul artei de amorul poeziei. O, dogme. O, furori. Luminiscenţe. Să tragi cu undiţa cu scripetele, cu macaraua electrică smulgind cu un geamăt prelung din adîncuri mirifice nervul de aur al mării. 3 Haimana de Ploieşti aţîţind cu genele lungi sinii damicelelor tu te-ai născut în Caragiale eu mor in Caragiale sub cerul violent ca violenţele de cimp sub cerul de vitrion, bătrîne Nini bătrine fante de Ploieşti cu vodca stinsă. 4 El se naşte poet el trăieşte impiegat clasa II cu mîinile pline de cerneală violetă el moare pensionar. El e fragil el are o mie de griji şi necazuri el se reazimă vesel de vitrinele primăverii cu un bilet de amor la butonieră. El e o rană mică a primăverii. O lingi puţin şi trece. 1 lilie Mitică. El este auriu şi amar şi rib­oros şi înţepător el e făcut din ovăz înnobilat el e un ţăran venit de mult la oraş el e, domnule, intru totul asemănător cu un ţap de bere la gheaţă. Nu se pot pune mari speranţe în el. Noi doi ne punem speranţele-n el ! In tine, Mitică, auzi ? Dar un rind ? 5 Singur, poete şi pasărea ingheţata lingă geam greutatea ei cind o duci cu palmele goale Formă şi moarte, gerul istoriei. Singur şi colecţia ta de ornice din care lipseşte numai ceasul de buzunar al lui Dumnezeu.­ ­ Ce-a mai rămas din mine ? Mă scuturi încet mă iei de umeri şi mă scuturi încet -mă băiatule ce-a mai rămas ce mai e şi mai e ? Şi se mai aude numai un zăngănit uşor. Ca mărunţişul in buzunarul unui mort. 7 Se face seară in Grecia ta fără zei, fără fulgere. O briză agită frunzele deasupra unei ceşti de cafea neagră. Ironia, Grecia ta cu buzele uscate. Ce te faci dacă soarele ei nu mai ajunge pină la tine ? Ironia, mica noastră Grecie. A urlat cineva, un mort bestial. Mi-e frig, ţi-e frig. Ne părăseşte incet Grecia. 8 Fals prinţ Mişkin cu vodca falsă inhoţind pe după şolduri fetişcanele care se gidilă. O, şi euforia ! Cu-o clipă înainte de-a cădea prinţul Mişkin are viziunea poemelor tale. 9 Serile cind Mitică e subţire ca timpla unei vrăbii serile cind Mitică tremură intr-un bătrin Bucureşti vulnerabil şi pur, cu clădirile noi aburind serile cind rănile lungi şi melodioase ale lui Mitică sunt pline de miros de liliac. Stelele de aprilie au un fel de înţelegere pentru Mitică o înţelegere tandră şi enervată de domnişoare. Serile cind iubitele lui parfumează străzile Bucureştiului cu vaporizatorul serile cind Mitică e fragil şi rătăcit ca timpla unei vrăbii din Piaţa Amzei - stenahorie sub stelele de aprilie. Am patruzeci şi opt de ani. Aici sintem­, Mitică, dincolo de geamul vitrinei. Primăvara scobește gropi mici in caldarim. In gropi se adună parfum. 10 ............ O, voioasele sinucideri primavâratice. Fericirea ? Da, fericirea există. Cerul tremură excitat de picioarele goale ale florilor. Dogmele tale, Nichita, au gust de zmeură. Cineva cîntă bolile de inimă ale Europei. Un şoarece mic de tot ne priveşte ţintă cu ochii albaştri. Mai trăim. Vom trăi. Talent literar şi cultură Urmare din pag. 1 centrul vital al civilizaţiei noastre spirituale, trebuie să facem numaidecit o remarcă funda­mentală. Anume, avem in vedere climatul de excepţională deschidere spre toate formele şi mijloacele posibile de educare şi autoeducare estetică a tinerelor generaţii de creatori instituit in patria noastră cu deosebire in fertila perioadă de timp ce a trecut de la istoricul Congres al IX-lea al Partidului Comunist Român si pină in prezent. In ceea ce priveşte revista Luceafărul“ — pu­blicaţie ce are in centrul atenţiei promovarea ti­nerilor scriitori şi unde autorul acestor însemnări activează în dubla calitate de critic literar şi de redactori, trebuie spus că acest adevăr intrinsec poate fi argumentat cu fapte palpabile­. De exem­plu, ni se pare absolut pilduitoare împrejurarea că cele mai de seamă nume de scriitori tineri descoperiţi şi lansaţi de revista „Luceafărul“, in ultimii opt-zece ani întrunesc, în acelaşi timp, atributele unor remarcabile însuşiri de autentici oameni de cultură. In afara condiţiei liminare a vocaţiei creatoare, ceea ce incintă la aceşti scrii­tori tineri este efortul lor susţinut de a do­­bîndi un revelator statut de, cum ar spune Camil Petrescu, oameni ai muncii intelectuale. Fie că­­ este vorba de tineri poeţi precum, între alţii, Gri­gore Georgiu, Doina Uricariu, Dan David, Marin Lupşanu, Domniţa Petri, Mircea Bărsilă, Daniel Corbu, de prozatori precum Gabriela Adameş­­teanu, Constantin Stan, Mircea Nedelciu, Cornel Nistorescu, Sorin Preda, ori de critici deja cu­noscuţi şi deosebit de apreciaţi precum Paul Dugneanu, Artur Silvestri, Valentin F. Mihăes­­cu, Sultana Craia, Costin Tuchilă, Alexandru Condeescu, aşadar, la oricare dintre aceşti tineri asiduu prezenţi în revista „Luceafărul“ ne-am opri, sesizăm numaidecit că esenţialul element constitutiv al personalităţii lor îl formează di­mensiunea intelectuală edificată in climatul ge­neros al vieţii spirituale de azi. In acelaşi timp, tot atit de semnificative ni se par constatările ce se degajă în urma deselor contacte avute cu cenaclurile literare din ţară. Putem spune, ast­fel, că, la Reşiţa si la Piatra Neamţ, la Braşov si la Constanţa, la Focşani si la Craiova, la Bu­zău şi Galaţi, locuri în care am fost prezent ca invitat la cenaclurile literare, nu numai că se nasc, dar se şi formează prin educaţie cultural­­artistică adevăraţii scriitori români de miine. Pe unii dintre ei, deja începem să-i cunoaştem din paginile publicaţiilor şi chiar de pe coperţile căr­ţilor de debut. Cititorii, ei înşişi personalităţi in­telectuale veritabile, ii aşteaptă cu solicitudine şi înţelegerea cultural-estetică firească. t în viziunea lui Mihai Măniuţiu, Macbeth de W. Shakespeare se defi­neşte prin stilizare, ironie şi o anume autonomie stilistică îngăduită inter­pretării actoriceşti, incit spectacolul devine o succesiune de recitative cu rarefieri şi condensări neaşteptate ale semnificării şi ritmului. Marcat de clasicitatea elenă în conceperea dramei, regizorul a suprimat ramifi­caţiile textului shakesperean (oricum cel mai sistematic organizat pe prin­cipiul antagonic), amplificînd mon­tarea pe linie spectaculară. Probabil în virtutea aceleiaşi con­cepţii aristoteliene, Macbeth nu e bruta sîngeroasă pe care o sugerează textul (prin stilul violent şi abrupt al dialogului, prin reacţiile îngrozitoare, prin situaţiile extreme) — ipostază în care îl vedea Ion Sava. El e con­struit ca egalul oricăruia dintre spec­tatori, nici mai păcătos, nici mai fio­ros, cu momente de îndoială, tandreţe, pasiune. Toată drama lui devine con­secinţa aceluiaşi miraj pentru care a comis primul omor, prima verigă în­tr-un lanţ criminal avind în capăt autosuprimar­ea. Actor puternic, de mare vibraţie in­telectuală, Anton Tauf l-a realizat pe Macbeth printr-o investiţie excesivă de tensiune. Remarcabile au fost treceri­ V_______________________________ Macbeth LA TEATRUL NATIONAL DIN CLUJ-NAPOCA le de la violenţă la tandreţe, de la te­meritate la groază, disperare, nevoie zadarnică de linişte şi ocrotire. Actorul a mizat în esenţă nu pe fatalitate, cit pe înfrîngerea psihologică treptată a personajului : întîi dezlănţuirea fricii, pierderea somnului, alimentarea tero­rizată­ a superstiţiilor, halucinaţii. To­tul devine fetişizare a semnelor. Mac­beth e hăituit de preziceri, însăşi vic­toria adversarilor se datorează abdică­rii regelui în faţa prevestirilor — de­plasarea codrului Birnam, datele bio­grafice ale lui Macduff (naşterea pre­matură). Totuşi — parcă prea mult efort în evoluţia scenică a actorului. Anumite soluţii de relaxare expresivă ar fi servit benefic aceluiaşi sens al complexităţii psihologice. Melania Ursu a ales pentru Lady Macbeth impozanţa clasică, declamaţia retorică, gestualitatea expresionistă, sugerînd mai ales la prima apariţie (prin respiraţie şi expresivitate corpo­rală), ca sursă a ambiţiei nemăsurate, un temperament erotic nesăţios. Ceea ce a lipsit acestui personaj a fost acu­mularea spre criza de conştiinţă (posi­bilă in scena banchetului). Scena ne­buniei insă, rezolvată inspirat printr-o dublă interpretare, o vrăjitoare urmă­rind şi imitînd sincronic emisia vocală şi comportamentul eroinei, transgre­sează plastic şi emoţional ruperea per­sonalităţii. Dacă dialogul pare să fi fost redus după un tipar clasic, imaginea teatrală a urmărit actualizarea. Scoţia medie­vală a fost înlocuită in concepţia sce­nografică (decor, costume — Octavian Cosman) de un teritoriu de oricînd şi de oriunde, conţinînd plastic însemne ale măreţiei şi mizeriei. Eclectic, deco­rul pare să fi adunat sugestii neacomo­date pe alocuri unele cu altele (stînga­­ce a fost de pildă găzduirea regelui Duncan într-un fel de coteţ, loc pro­priu totuşi ca adăpost al vrăjitoarelor). Organizată pe două centre — cel in­tim, al aspiraţiei nesăţioase şi luptei continue (în jurul emblemei) şi cel public, al exercitării puterii (în jurul tribunei) — mişcarea a fost bine diri­jată. Scena finală, aceea a victoriei lui Malcolm, a coincis cu atingerea emblemei şi exprimarea nudă, expli­cită a conţinutului tiraniei. Rind pe rind, burlesc, bizar, fantasmagoric, a­­meninţător, Malcolm al lui Tudorel Filimon — cel mai lipsit de calităţi şi de scrupule dintre toţi — face apologia abuzului, depunînd un jurămînt abe­rant de nedreptate şi opresiune. Ironia rece a viziunii regizorale culminează astfel în sarcasm şi grotesc. Antrenînd o distribuţie numeroasă, mare parte din forţele actoriceşti ale Teatrului Naţional clujean, spectaco­lul oferă cu discreţie şi simplitate o viziune personală asupra luptei pen­tru putere. El are virtuţi ce promit creşterea în timp, structurarea mai netă şi rezolvarea lipsei de aderenţă interpretativă, pe secvenţe, a unor actori. Doina Modola r­ aluca Petrulian se urcă fără tragere de inimă in tramvai. Nici nu ajunsese la serviciu şi se simţea obosită. Se aşeză repede pe scaun... In ultimul timp era mereu obosită, şi mai ales nervoasă. ...Observaseră asta şi copiii. Alexandru o in­­treba­ întruna : „De ce ţipi, ă ? De ce ?“ Şi ea nu găsea nici un răspuns, nici o explicaţie, cit de cit raţională, pentru faptul că ajunsese să ţipe la ei... O enerva însă oboseala, sfirşeala, care i se instalase de la o vreme în tot trupul şi care îi anula uneori iniţiativele sau chiar ac­ţiunile... Sfirşeala, cum o numea ea, ii între­ţinea o stare de încordare, de teamă, de aştep­tare... . „Un complex de inferioritate ! Căci neputinţa, boala, o resimţi pină la urmă tot ca pe o infe­rioritate“, işi explica singură, încercind o con­ciliere cu sine însăşi. Realitatea însă îi biruia încercările, o supu­nea cu indiferenţă zi de zi. Ceea ce o exaspera... Ioana înţelesese probabil acest lucru, pentru că nu o mai întreba nimic, nu se mai mira de ni­mic, accepta — fără să observe parcă — schim­barea ce intervenise în felul de a fi a­ mamei sale... O certase o dată — numai o dată, cu vreo patru-cinci luni în urmă — că nu îşi gă­seşte pic de odihnă, că de ani de zile, de­ la­­plecarea-Dobitocului-ăla, se culcă tot după mie­zul nopţii şi se scoală în zori, că îşi omoară ochii cu tîmpitul-ala-de-tricotat-care-ar-înne­­buni-şi-pe-cel-mai-echilibrat-om, şi că dacă vroia să ajungă ştia-ea-unde putea să conti­­nuie, numai că ea, Ioana, o povăţuia să se ab­ţină ! O surprinsese atunci izbucnirea fetei, era prima oară cind discutau aşa, de la egal la egal, cind i se dădeau sfaturi prieteneşti de pe înăl­ţimea celor şaisprezece ani neîmpliniţi încă, o enervaseră şi tonul, şi francheţea cu care copi­lul ăsta ii scuturase viaţa, ca pe-o treanţă i se păruse, dar tocmai supărarea prea mare o îm­piedicase să spună ceva şi rămăsese înmărmu­rită, cu ochii pironiţi pe chipul Ioanei, dintr-o dată îmbătrinit, um­ţit de uşurinţa cu care o certa... îşi revenise repede, dar continuase să tacă, să nu comenteze în nici un fel evenimen­tul, avea dreptate la urma-urmei fata, prea işi bătea joc de viaţă, şi Bătrîna i-ar fi spus aşa, ba ar fi certat-o şi mai abitir dacă ar fi ştiut toate cele, şi îşi reluase tricotatul. Tăcuse atunci şi Ioana, speriată parcă de propriile-i cuvinte, dar chiar de a doua zi începuse să o ajute la treburi, ştergea praful, spăla vasele, mai cumpăra „o pîine“ cînd vedea că cea luată dimineaţa de Raluca nu ajungea, încerca ore în şir la telefon să prindă o comandă la „Mercur“, în ziuă ei de practică în producţie, cînd pleca de acasă la ora zece, sau mergea în piaţă după unele tîrguieli mărunte, sau făcea curăţenie... Raluca o certase cînd descoperise prima oară că îşi irosise timpul cu asemenea treburi, care-numai-de-nasul-ei-nu-ernu, îi re­amintise că avea datoria mai întîi să înveţe, dar Ioana îi dovedise că nu îşi neglijase lec­ţiile („Ascultă-mă ! Poftim ! Ascultă-mă la ce materie vrei şi pe urmă să mă cerţi !“), şi lu­crurile se potoliseră... Cit îl privea pe Alexandru, Ioana ajunsese să nu îl mai aducă de la grădiniţă înainte de ora şase, pentru a-şi putea folosi ea la maxim timpul liber. Raluca înregistrase cu emoţie ajutorul Ioa­nei, îi făcea bine grija pe care i-o purta, iar faptul că ar fi avut pe cine să se bazeze la nevoie îi dădea o anume siguranţă. Dar în adine tot o rănise schimbarea fetei, întrucît în­ţelegea că Ioana se maturizase sub ochii săi, fără să-şi dea seama, că nu mai era un copil, şi că trebuia să o trateze ca atare, să renunţe treptat la statutul pe care i-1 acordase pină nu demult. Ii venea greu ! Se lupta cu ea însăşi, cea obişnuită să işi asume toate drepturile şi datoriile gospodăriei ! Drepturile de a hotărî de unul singur ca pentru doi... Datoriile de a face totul de unul singur astfel incit să nu se simtă că nu sunt doi... încerca, voia să o protejeze pe Ioana, să nu abuzeze de ajutorul, de timpul ei liber, ştiind cit de mult avea de învăţat, cit de puţină vreme îi răminea pentru a simţi că era totuşi încă un copil... Ii era milă de Ioana şi ar fi vrut să poată ţine casa pe mai departe tot singură, cum ar fi fost de fapt şi de drept datoare. Dar, convinsă pe zi ce trecea că nu tr­ai făcea faţă, că trebuie să accepte de acum noua realitate, se bucurase in sinea sa că Ioa­na preluase din proprie iniţiativă o parte din acest efort... „.Oboseala era de vină, fireşte, pentru slăbi­ciunea asta a ei. Un concediu petrecut într-un sanatoriu, la munte, fără griji, i-ar fi făcut bine, ştia, dar acest lucru constituia o utopie cel puţin acum, in toiul anului şcolar. Nu avea cu cine să-şi lase copiii... Dacă ar fi fost­ vară, i-ar fi dus la Tărlungeni — satul din preajma Braşovului, in care se născuse şi in care con­tinua să trăiască Bătrina, mama ei, Suzana Pe­­trulian, fostă peste patruzeci de ani învăţătoare aici, îşi păstrase gospodăria aşa cum apucase să şi-o înjghebeze in tinereţe — casa, ograda cu păsări şi livada. Nu ar fi plecat Bătrîna din Tărlungeni nici in ruptul capului, deşi Raluca insistase, o rugase de nenumărate ori să vină să stea cu ea, în Bucureşti, mai ales după ce i se destrămase şi cea de-a doua căsnicie şi se hotărise să-şi crească singură copiii, să nu mai facă pe viitor experienţe. Nu ceda Bătrina nicicum însă dorinţei sale de a-şi păstra cuibul pină la moarte, cu toate că la cei peste optzeci de ani ai ei ştia că aceasta nu mai putea fi doar o simplă figură de stil, iar pe Raluca o iubea nespus. Fusese ultimul său copil, făcut­­mai-mare-rușinea-la-bătrinețe, într-o permisie a bărbatului, însetat de dragoste ca și ea, căci fusese trimis pe front încă de la începutul răz­­boiului...Nu se mai întorsese niciodată acasă după aceea, nici nu apucase să afle că urma să aibă încă un copil... Bătrîna o crescuse sin­gură pe Raluca, din greu, dar mulțumită că-i-o­­lăsase-Dumnezeu-cel-puţin-pe-ea, că avea, cum se spune, pentru-ce-să-mai-facă-umbră-pămîn­­tului... ...De cind rămăsese singură, Raluca se des­curca greu şi cu banii, nu mai putea merge acasă la fel de des ca înainte și Bătrina ii ducea dorul. Pentru a fi mai mult timp împre­ună — chit că ele nu apucau să se sature vreo­dată de vorbă ! — Raluca hotărise să-și pe­treacă în fiecare an concediul de odihnă cu ea. Venea în sat împreună cu copiii, și bătrina se punea îndată pe lăcrimat, neştiind nici ea singu­ră de ce, dacă de bucuria revederii sau de du­rere că o afla tot singură pe Raluca, sortită ca şi ea, pe vremuri, să-şi crească fără om copiii. „Mărită-te, tu, fată ! Eşti încă tînâră !“, o bos­corodea întruna, fără insă de nici o nădejde... Şi o lăsau la plecare cu obrazul tot neuscat de lacrimi, cum o şi găsiseră, deşi Raluca o ame­ninţa de fiecare dacă că la-anu-nu-vor-mai-ve­­ni dacă ea avea de gînd să plîngă aşa, în neştire, bătrîna îşi ştergea ochii, vinovată, cu dosul pal­mei, o asigura că numai de fericire plingea, cum altfel cind îi vedea doar pe toţi sănătoşi, şi îi amintea un lucru pe care şi ea, Raluca, ii cunoştea prea bine, că pină la anu era mult, că nu putea nimeni şti dacă vor m­ai apuca să se vadă vreodată, că ea trebuia să fie tare orice s-ar intimpla, că, fiind aşa bătrină,... deh !... ce­ să-aştepţi-de-la-omu-bătrin ?! zilele-i sunt doar numărate... „Bine cel puţin că este sănătoasă... Că tră­ieşte !... gindi Raluca Petrulian, alungîndu-şi amintirile şi aşezindu-se mai bine pe scaun... Am şi eu un sprijin !... Deşi dacă ar şti câ sunt atit de aproape de...“ . Se opri brusc, incapabilă să-şi continue gîn­­dul... Ii încolţise în urmă cu cîteva luni, cînd constatase că îşi trata zadarnic vechea nevroză — la început pusese slăbiciunea asta pe seama nevrozei sale, apoi se hotărise să meargă la un internist, să-şi facă nişte investigaţii mai serioase, nemulţumită de rezultatele tratamen­tului dat de psihiatru... O speriaseră şi docto­rii, care îi cereau analize, mereu analize... Să repete unele, să facă altele noi, de mai mare fineţe, ca şi cum ea ar fi avut vreme de pier­dut... Internistul la care se dusese prima oară ii ceruse chiar să se interneze ! Ţinea morţiş una şi bună : „Trebuie să lăsaţi totul baltă şi să vă internaţi ! In spital puteţi fi investigată mai bine şi mai repede ! Aveţi nevoie de un diagnostic precis şi de tratamentul oportun. Bijbtiţi de prea mult timp în jurul asteniei... Lucrurile sint cred ceva mai complicate... Nu mai intirziaţi !“ Zadarnic încercase la început Raluca să-i explice, sâ-1 lămurească, să-i vor­bească de copii, de greutăţile ei, căci el parcă era surd : „Nici un argument nu mă poate con­vinge să nu vă internez pe loc !“ Abia reuşise pină in cele din urmă să scape din cabinetul lui. îi trebuise mult tact. Il asigurase că in realitate se simţea mult mai bine decit îl lă­sase pe el să creadă, că nici nu slăbise ea chiar atit in ultimele două luni, că, firește, tot nevroza ei era de vină în descrierea prea su­biectivistă a simptomatologiei, îi promisese că îl va asculta orbeşte, in fine, atîta îşi pledase cauza, incit îl ameţise pe bietul om, care sfîr­­şise prin a-i accepta pentru început ideea, cum că era de preferat să-şi facă totuşi analizele ambulatoriu şi apoi să hotărască pe ce cale avea să pornească... Cum ieşise insă pe uşa ca­binetului, Raluca se oprise o clipă să-şi mai revină din spaima trasă şi işi propusese să­­nu-i-mai-treacă-pragul-alarmistului-ăstuia-nici­­odată... ...Se simţise o vreme chiar bine, e drept nu prea multe zile, suficiente insă pentru a-şi ami­nt — astfel încurajată ! — analizele cerute de alarmist... Apoi oboseala o cuprinsese iar, mai dihai ca înainte, desigur și muncea mult, ci­­teodată trebuia să continue acasă traducerea textelor pe care nu reușea — din diverse mo­tive — să Ie termine in timpul programului, sau a lucrărilor urgente, pentru care nu mai conta norma stabilită... învăţase şi să tricoteze, se purtau fuste de lină sau de melană şi ea mai lucra pentru colege, pentru vecinele din bloc, ascunzîndu-le însă adevărul, spunîndu-le că de fapt o prietenă de-a ei avea asemenea preocupări... Lucra ieftin, dar destul de repede, se perfecţionase aproape şi considera că găsise un prilej onorabil de a scoate un ban în plus, căci cu meditaţiile încercase zadarnic, se plă­teau prost şi o încorsetau într-un alt program, o obligau să respecte anumite ore, ceea ce pentru ea — care îşi făcea tîrguielile după ora cinci, cind pleca de la serviciu, intr-o perma­nentă goană de la un magazin la altul, tortu­rată de teama că nu va mai găsi deschis şi­­colo-şi-colo-şi-oriunde-avea-nevoie — repre­zenta un adevărat coşmar. I se întîmplase une­ori să uite, să nu-şi amintească de meditaţie, decit acasă, seara tîrziu, cind se pregătea de culcare. Tricotatul îi oferea un grad mai mare de libertate, o lăsa să dispună cum dorea de timpul său. Putea să-şi facă nn voie cumpără­turile, să controleze lecţiile Ioanei, să gătească pentru a doua zi, să cineze cu copiii, să-i pre­gătească de culcare, să-şi termine lucrările a­­duse de la serviciu, să-calce-să-spele-să-facă­­ce-voia şi apoi să se apuce de tricotat, chiar dacă trecuse de miezul nopţii... Cînd avea vreo urgenţă nici nu se mai culca, fiindcă tot n-ar fi închis ochii de grijă, aşa era ea făcută, ii semăna Bătrînei... ...Ei, sigur că numai viaţa asta o adusese aici ! Crezuse că omul e aşa, ca burduful cel bun de munte, tragi de el, şi tot tragi, iar el nu se rupe, ci se Întinde întruna... Aşa cred toţi la tinereţe... In copilărie ii plăcea să se joace astfel cu bulzul pe care i-1 făcea Bătrina, o minge de mămăligă mare cu­ pumnul, şi în mijloc cu burduf de oi... Trăgea de brînza aceea topită în fierbinţeala mămăligii cum tra­ge astăzi Ioana de chewing-gumm ! Şi nu se ru­pea deloc... Cu viaţa este insă altceva... Uite că trebuise să ajungă aici ca să-și dea seama de un lucru atit de simplu... Ea, femeie în toată firea, un om cu facultate, deh... ! ...Numai oboseala era de vină... Știa... Era convinsă... Sau aproape convinsă, căci uneori... Dar astăzi avea să se ducă după ultimele rezul­tate... Tomografiile nu mai puteau induce în eroare pe nimeni... Se va convinge singură... Da, da, numai oboseala o adusese în starea a­­ceasta... Ajunsese să o enerveze orice... Acum o iritase pină și faptul că tramvaiul era de astă-dată aproape gol. Semn neîndoielnic însă pentru ea că intîrziase cu adevărat şi că șeful avea să le ţină iarăşi o şedinţă-fulger. Aşa o­­bişnuia ori de cite ori se intimpla să intirzie cineva, pentru a da, zicea el, posibilitate- „colec­­tivului-sâ-şi-manifeste-dezacordu­l-cu-asemenea­­obiceiuri-burgheze, să le dezaprobe, să le condam­ne,­­să-le-stirpească-încă-din-faşă, precum şi pen­tru a reaminti întregului personal —în realitate celor şapte oameni ai serviciului de documen­­tare-traduceri ! —, pentru a cita oară ?!, că doreşte să întroneze un spirit nou, un climat de ordine şi disciplină şi că la trei (atit, la nu­mai trei !) întirzieri el va cere desfacerea con­tractului de muncă al tovarăşului sau tovarăşei respective, indiferent de cine ar fi fost vorba şi de ce hram ar fi purtat ! Simţea întotdeauna nevoia acestei ultime precizări, întrucît printre subalternele sale se aflau şi nepoata-unui-tova­­răş-de-sus-de-la-centrală şi chiar două-tovară­­şe-nurori, de care el, oricît de şef ar fi fost, trebuia să ţină seama. Oricum, considera de datoria lui să avertizeze „colectivul“ că inten­ţiona să fie drept, principial, democratic cu toată lumea... Şi era ! Adevărat că nu-i fusese prea greu pină acum să se arate drept-princi­­pial-et-caetera, deoarece de la numirea lui nici nepoata, nici nurorile nu intimaseră niciodată, pe cînd ea, Raluca Petrulian, lipsită de orice protecție, o muritoare-de-rind-cu- dosarul-fă­­cut-harcea-parcea de cel de-al doilea bărbat al ei, tatăl lui Alexandru, sau Dobitocul­ ăla, cum 11 numea Ioana — căci, fiind trimis în străină­tate, după cele şase luni de specializare nu se mai întorsese, uitind de ea, şi de copilul pe care şi-l dorise, chipurile —, săvîrşea pentru a doua oară o asemenea abatere. Şi nu avea nici o scuză pentru asta ! E drept că ea venea la serviciu cu tramvaiul, înghesuită, înghiontită, îngheţînd mai întii bine prin staţii, în aştep­tarea lui, nu ca ele, cu „Lada“ sau „Dacia 1301-L“, că ea ajungea la birou gata obosită, enervată, după cel puţin două-trei ore de aler­gături, de cozi, de griji, de obsesii — îndeosebi aceea că îi vor zbura minutele printre degete, că nu va reuşi să facă toate tîrguielile la timp, să îl ducă pe Alexandru la grădiniţă, că tot va intîrzia pină in cele din urmă, deşi intrase­ în­­priză-încă-de-dimineaţă ! —, iar ele, odihnite, netracasate, avînd doar grija lor și a Ca­­niche-ului sau a motanului lor, se prezentau întotdeauna bine dispuse, impecabil fardate, răspindind în jur mirosuri delicate sau ațîță­­toare, voluptuoase, de Madame Rochas, Fid­­i sau Sikkim-Lancome... Dar nimeni nu putea fi vinovat de faptul că viaţa i se dovedea neprie­tenoasă !... „Eu înţeleg multe ! gindi Raluca Petrulian... Chiar şi pe ele le înţeleg... Sunt ti­nere, şi fericite, şi simt nevoia să-şi strige în gura mare fericirea... Şi eu arătam la fel, cînd eram mulţumită... Acum am învăţat să rabd, să închid uneori ochii, să accept chiar unele formalisme cu care ne mai răsfaţă viaţa... Şi­­atunci, se întrebă nedumerită după un timp, amintindu-şi din nou brusc de şedinţele-fulger, de ce nu reuşesc să clasez o dată pentru tot­deauna şi formalismele de acest gen ? De ce să mă mai las iritată de ele, pentru că, trebuie să recunosc, şedinţele-fulger mă scot pur şi simplu din sărite ? !...“ ...Erau, pentru secţia lor de documentare-tra- elena gronov marinescu RALUCA 'S Desene de Dragon Morărescu s Ce ne oferă filmul regizorului fran­cez Jacques Deray ? Un frumos număr de cascadodie — două maşini care se urmăresc în plin trafic parizian —, o pisică şi un cîine care nu sunt numai de rasă ci şi de mare efect cinemato­grafic. o femeie cu aer straniu din a­­ceeaşi categorie cu cîinele şi pisica, care îl depăşeşte puţin în înălţime pe protagonist, dar care rămine un film doar atu­ cit să nu eclipseze si­­statura morală a eroului, vreo zece cadavre şi împuşcături la discreţie. Başca pe în­suşi Alain Delon care, de la sine înţe­les, e protagonistul despre care vor­beam... Cine pe cine împuşcă şi de ce, aproape că nu mai contează de vreme ce eroul scapă cu faţa curată, cele cîte­va lovituri şi zgîrieturi căpătate pe parcurs lăsîndu-i chipul neatins. Lucru important, producătorul fil­mului este însuşi Alain Delon. Deci gustul e al său. Sau acesta crede Alain Delon că este gustul nostru. Nu este însă momentul să­ ne întrebăm cine pe cine jigneşte c­, mai curînd să observăm că, scăpat de tirania unor mari regizori, folosindu-şi numele ca reclamă, Alain Delon nu-şi mai pro­pune să apară în faţa noastră într-o ipostază neaşteptată, ci işi caută o de­finiţie generică, dedusă din personaje- Trei oameni periculoşi“­ le pe care le-a jucat pină acum. „Omul cel mai simplu din lume“ 1 — ţine să se caracterizeze. Ce este cu simplitatea aceasta şi încotro duce ? Este Alain Delon simplu, sau se fandoseşte ? Du­lii, oamenii care aleg întotdeauna dru­mul cel mai scurt între două puncte au, lucru interesant, acelaşi itinerariu cu proştii, sau cu cei care fac pe proş­tii. Să vorbim acum despre cei din a doua categorie, in care intră toţi marii comici ai ecranului : Stan Laurel şi Oliver Hardy declarau chiar că işi da­torează succesul filmelor lor faptului că pină şi ultimul om din sală se cre­de superior lor — eroilor pe care i-au întruchipat. Marii comici ai filmului francez, Fernandel, Bourvil sau de Funés au ales şi ei, pentru gagurile lor, scurtătura şi procedeul a trezit hohote de ris şi complicaţii dintre cele mai cumplite. Cum se face atunci ca, totuşi, nu ridem de Alain Delon ? (Dacă demonul contradicţiei sălăşluies­­­te in noi, nu ne opreşte nimeni să ridem, chiar de Alain Delon, dar asta n-o să-i clintească din scaunele cine­matografelor pe admiratorii şi mai ales admiratoarele sale !)... Şi iarăşi ne în­trebăm­, cum se face că, în avalanşa de anti-eroi lansată de film în ultimele decenii, Alain Delon se ţine încă ţea­păn in şa, ca un „Cavaler al Tristei Fi­guri“ într-o lume care şi-a pierdut idealurile ? Delon­ continuă să fie fru­mos şi simplu ca mărul lui Newton sau ca oul lui Colusnic. Poate că asta a în­văţat să facă şi altceva nu mai ştie ? Ceea ce îl salvează este cu siguranţă insaţiabila nevoie de frumos şi de bine a publicului. Prototipul uman pe care îl propune este, prin comparaţie cu eroii pe care i-a jucat cîndva, nu sim­plu, ci simplist. încercarea de-a se cu­noaşte pe sine însuşi nu este dusă prea departe. îţi vine să crezi că l-au cu­noscut mai bine Visconti sau Anto­nioni. Dacă scapă totuşi cu faţa curată şi dintr-o asemenea fundătură, faptul se datoreşte mai mult celui care a fost decit celui care este Alain Delon, pro­dus de el însuși. Nicolae Mateescu | film .

Next