Luceafărul, iulie-decembrie 1982 (Anul 25, nr. 27-53)

1982-07-03 / nr. 27

COLOCVIILE M. UNGHEANU : A intrat în obiceiul revistei „Luceafărul“ să convoace în jurul mesei rotun­de un număr de scriitori pentru a dezbate teme de mare actualitate. Ne-am oprit de această dată asupra Spiritului civic in literatura română de astăzi. Tema deschide un cîmp vast discuţiei noastre. Ea s-ar fi putut împărţi in nenumărate subteme, dar ceea ce dorim este formularea unui punct de vedere cit mai propriu al fiecărui par­ticipant asupra spiritului civic în literatura ro­mână de astăzi. Spiritul civic presupune spiritul patriotic, spiritul revoluţionar presupune o clară conştiinţă a misiunii scriitorului. El poate fi for­mulat în nenumărate feluri, poate fi abordat plecînd de la aspecte concrete foarte diferite. Intenţia noastră nu este a unei discuţii polemice ci a unei formulări de credinţe literare şi cetă­ţeneşti. Realizată după Plenara C.C. al P.C.R. din 1­2 iunie, eveniment marcat de expunerea tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU, după Con­gresul educaţiei politice şi culturii socialiste, întilnirea noastră are desigur în vedere invitaţia la realism pe care această plenară a făcut-o tu­turor membrilor de partid, tuturor cetăţenilor ţării, scriitorilor şi artiştilor. Sensul cel mai pre­ţios al acestui eveniment politic pentru scriitori crede că vine tocmai din apropierea de realităţi, din recapitularea vieţii noastre sociale. A avea astăzi spirit civic înseamnă­ a invita la realism şi a vorbi despre principii confruntindu-le cu faptele. PAUL ANGHEL : A discuta despre ţinuta ci­vică a literaturii, fiindcă despre aceasta e vorba, este oricînd şi oriunde destul de greu. Aceasta implică funcţia socială a adevărului, adică rela­ţia unei societăţi cu realul, şi mai puţin relaţia aceleiaşi societăţi cu frumosul. în ultimă instan­ţă, punem în discuţie dreptul literaturii de a judeca frumos societatea, de a mijloci relaţia societăţii cu realul, prin imagini superioare. Lite­ratura descoperă, revelează, nu incintă sau nu numai incintă. A discuta despre funcţia civică a literaturii înseamnă a lua in considerare şi ca­racterul ei radical. Nu numai aprobativ, dar şi negativ, revoluţionar, pătruns de patosul schim­bării şi al înnoirilor. Deci o literatură neîmpă­cată cu sine însăşi şi nici cu stările proaste din juru-i. Sînt convins că aceasta e literatura de care avem nevoie, de care au nevoie cititorii. Ca să mai creadă în cuvînt. Dar noi şi avem o asemenea literatură. Ea şi-a lărgit aria de investigaţie din trecutul apropiat spre prezent, din prezent în trecutul îndepărtat sau foarte îndepărtat. Ce sunt Elegiile politice ale lui Ion Gheorghe decit nişte poeme ale re­voltei în faţa unor realităţi ? Ce altceva sunt Drumul câinelui şi Caloisnul de Ion Lăncrănjan decit nişte radiografii ale existen­ţei noastre tragice de prin anii '50 ? Ce altceva este Răceala lui Marin Sorescu sau A treia ţeapă, tot de el, decit o scoatere din mit a istoriei şi o restaurare a ei sub semnul unei lucidităţi tragice ? Exemplele s-ar putea înmulţi. Săptămîna nebunilor de Eugen Barbu sau Frumoşii nebuni ai marilor oraşe de Fănuş Neagu sînt tot cărţi ale tragediei, chiar dacă îm­bălsămată intr-un metaforism ameţitor. Din păcate, literatura care spune lucrurilor pe nume întîmpină încă dificultăţi. Dificultăţi au avut de înfruntat, la apariţie, toate cărţile la care m-am referit, şi nu numai acestea. Ce e de făcut ? Pentru editori e mai avantajos să tipărească lucrări care nu le­ dau bătaie de cap. O carte care nu spune nimic e mai uşor de tipărit, chiar dacă zace în librării. în chip con­solator, ea poate avea succes de critică. Şi atunci ? Literatura fără miză diversifică în chip fals peisajul literar şi d­ă şansa unui joc proba­bilistic cu valorile in care e mistificat doar citi­torul. Nu numai el, desigur. E mistificat şi pei­sajul literar. Apar reliefuri false, se pun semne greşite de orientare, se declară sterile anume teme, se exaltă vidul altora. Şi se naşte astfel un conformism confortabil, in care o critică mi­noră parazitează pe o literatură minoră, ocupînd ambele prim-planul vieţii literare. S-a discutat oare in ultimii ani despre realism în roman ? Poate, dar formal, în afara cotelor pe care le-a cucerit romanul românesc contemporan. S-a discutat despre romanul politic ? Desigur, dar formula s-a lărgit atît de mult incit cuprinde orice, orice în afară de literatura angajată, de literatura care explorează punctele de congestie ale conştiinţei sociale. In asemenea condiţii, îndemnul de a resuscita funcţia civică a literaturii, nu poate să aibă prea mare ecou. Cei care scriu o asemenea li­teratură o vor scrie mai departe, oricît de puţini ar fi. Dar către o asemenea direcţie se vor an­gaja puţini, fiindcă o asemenea literatură im­plică şi curajul, şi riscul. E mai uşor să publici uşor. EDGAR PAPU­s Această masă rotundă mi se pare foarte necesară in momentul de faţă pen­tru a ne lămuri răspunderea nu numai faţă de literatură, ci şi faţă de societatea noastră. Noi avem soarta oricărei ţări mici din sud-estul Eu­ropei­­ şi, desigur, din orice regiune mult încer­cată a globului. Vreau să spun că am avut o se­rie întreagă de morţi şi de învieri. Nu ne-am bucurat, cu alte cuvinte, de acea neîntreruptă continuitate culturală a ţărilor mari, in special din occident. Poate, însă, că tocmai din acest motiv am avut o intermitentă creştere organică, asemănătoare cu aceea a naturii. Am avut atitea pustiitoare toamne istorice şi tot atitea reînvieri de primăvară în cultura noastră. în acest sincopat curs cultural, ramura de cre­aţie cea mai lovită a fost literatura. Celelalte arte au supravieţuit, mai mult sau mai puţin, şi în momentele „negre“. De curind a apărut, bunăoară, o istorie a arhitecturii româneşti. Poate oricine constata că aceasta nu a fost nici pe departe lovită în unele nopţi ale istoriei noastre, aşa cum s-a văzut lezată literatura, care implică şi spiritul limbii, precum şi al conştiinţei directe pe care o poartă în sine cuvîntul, în momentul de faţă, cînd trăim un moment de împrimăvărare culturală, să nu uităm că pentru noi aceasta înseamnă şi un moment de încordare a forţelor noastre. Să evităm minima rezistenţă a simplelor manifestări declarative, verbale, lipsite de un suport real. Civismul pa­triotic înseamnă, în primul rînd, luciditate şi simţ de răspundere. Să nu se confunde patrio­tismul cu ignoranţa şi comoditatea. Efortul primordial este acela de a ne pătrunde in adine, de a şti cine sintem­, ce putem, ce am făcut. Numai astfel ne­ putem fixa locul pe care îl ocupăm sau pe care ar trebui să-l ocupăm și în universalitate. Nu este, însă, de ajuns pentru aceasta, a combate doar vorbele goale, lipsite de suport real, ci și neajunsul invers, adică scepti­cismul, neîncrederea, complexul de inferioritate, care mai dăinuie încă anacronic la noi. Nu pu­tem realiza un mesaj al nostru pe lume decit printr-o încredere lucidă, bine cumpănită, însă, în definitiv, încredere în spiritul românesc şi in virtuţile, sale reale. Pentru a ne preciza ideea civismului — cu bunăcredinţă, aşa cum o vede fiecare din noi — imi exprim din nou toată gra­titudinea pentru revista care a deschis această discuţie. M. UNGHEANU : Dezbaterea noastră propune cîteva mize majore asupra cărora se vor opri, nu mă îndoiesc, şi ceilalţi scriitori prezenţi. Mi-aş îngădui să vorbesc aici despre tabuurile care au stinjenit actul de creaţie. Ele au însemnat mai ales ocolirea unor teme, direcţionarea inspiraţiei scriitorului, uniformizarea mişcării literare şi, oricit ar părea de ciudat pentru unii, multe din aceste tabuuri, desfiinţate teoretic, mai funcţio­nează şi astăzi. Am să exemplific cu ajutorul unui aspect al vieţii culturale care n-a fost încă adus în discuţie : reeditarea unor scriitori ro­mâni. Cine va lua ediţiile de astăzi, mai multe şi mai bune decât cele de ieri, va constata totuşi o identitate neaşteptată între ediţiile de acum şi cele dinainte. Este vorba de folosirea croşete­lor, destul de insistentă uneori, care coincide ca sens cu utilizarea lor mai veche. Textul reeditat este corijat prin eliminări care dezvăluie existen­ţa unor tabuuri. Pentru că de vom face un bilanţ al textelor eliminate, vom constata existenţa unor teme tabu. Nu intenţionez să dezvolt aici tema extrem de importantă a manierei reeditărilor de astăzi. Excepţiile fericite există : Istoria literatu­rii române contemporane de la origini pina in prezent de G. Călinescu, Tradiţiile istorice de Gh. Brătianu, etc, dar ceea ce ne interesa aici era ilustrarea ideii de tabu. Interdicţiile anilor ’50 care pentru mulţi sunt de domeniul trecutului funcţionează. Ele au devenit tabuuri fără a mai fi trăite ca atare. N-a făcut nimeni lista de ta­buuri care funcţionează în proză ca moştenire a unor tabuuri şi a reactivării lor pe diverse căi astăzi. Mă voi referi la cel mai important poate pentru proza românească de astăzi. Este vorba de tema ultimului război mondial, experienţă decisivă pentru, viaţa românească postbelică ca fenomen originar al situaţiei actuale, de tema integrală a acestui război niciodată tratată la adevărata ei anvergură şi semnificaţie, aproape niciodată ajunsă la o realizare artistică memo­rabilă. De ce ne oprim la această temă care pare astăzi atît de îndepărtată ? Pentru că orice lite­ratură are orizontul ei de aşteptare, fiecare­ lite­­ratură are cititorii săi cu orizontul lor de aştep­tare. Este cazul să ne întrebăm dacă literatura care se scrie astăzi la noi răspunde intr-adevăr orizontului de aşteptare al cititorului român şi, dacă nu răspunde, de ce n-o face. Este şi aceasta o problemă a spiritului civic în literatura ro­mână contemporană. Că acest orizont de aştep­tare există, că el funcţionează o vădesc succese fără precedent cum sunt cele ale unor romane ca Delirul de Marin Preda şi Labirintul de Francisc Păcurariu. Ele sunt inspirate de tema în bună parte tabuizată a ultimului război mondial şi se disting tocmai prin refuzul tabuurilor care îngrădesc înfăţişarea completă a acestei mari teme. Existenţa tabuurilor nu se exprimă doar prin ocolirea unor aspecte ale vieţii sociale, is­torice a poporului român ci şi prin consacrarea unor adevărate reţete privind tratarea lor. Din acest punct de vedere, romanul obsedantului de­ceniu, care a ajuns canonic, pentru a nu-i spune altfel, merită o privire mai critică. Iar apropierea prozatorilor de realităţile contemporane suferă şi ea de funcţionarea unor tabuuri şi inhibiţii moştenite. Spiritul civic presupune renunţarea la aceste tabuuri şi reţete, înlăturarea lor, o mai mare atenţie faţă de orizontul de aşteptare al cititorului, promovarea unui alt spirit creator şi a unei literaturi care să invite la realism por­nind de la mizele fundamentale ale vieţii noas­tre sociale şi politice din ultimele patru decenii. Iată o posibilă pistă a discuţiei noastre. CEZAR IVANESCU : Pornind de la enunţurile prozatorului Paul,Anghel ,şi fiind de acord cu domnia-sa în ceea ce priveşte caracterul specific, determinat istoric al angajării, cred totuşi că nu putem vorbi de o evoluţie, de o progresie spre complex ; natura şi adîncimea talentului decid în ultimă instanţă calitatea angajării unui scri­itor ; în 1952, în plină epocă de dezanga­jare a literaturii române, apariţia lui Nico­­lae Labiş probează că un mare talent îşi asumă totul, destinul naţional şi propriu-i destin, vitre­gia eonului în care i-a fost dat să apară, mărtu­risind în acelaşi timp prin poezia sa drama eternă a omului universal, aşa cum astăzi apar nenumărate cărţi minore, care nu spun nimic probind o totală dezangajare — şi a autorilor şi a factorilor de răspundere culturali. Poate că la scara umanităţii întregi, la nivelul chiar al unei naţiuni putem vorbi de un spor de conştiinţă (în sensul unui Teilhard de Chardin), ceea ce nu înseamnă totuşi că apatridul imbecil şi bovaric Petru Popescu e mai angajat decât Mihai Emi­­nescu în destinul lumii numai pentru că „a ales“ limba engleză şi spurcă limba română... Dar părăsind terenul acestei scurte polemici, aş dori, dată fiind prezenţa profesorului Edgar Papu printre noi, teoreticianul proto­­cronismului, să amintesc un cuvînt, eucronie (eucronism), pe care-l avansam cu ani în urmă intr-un articol publicat în „Luceafărul“, termen foarte apropiat ca accepţiune de prilejul lui Ma­chiavelli, concept care după opinia noastră dă seamă mai exact de modul în care s-a edificat literatura română in general. Cred că acest „mo­ment de renaştere“ a literaturii române este un moment de encronie, o vreme prielnică (aşa cum „vremea neprielnică“ a fost intuită de Labiş în Liliacul timpuriu), de la editarea clasicilor în ediţii critice, pînă la apariţia unor talente extra­ordinare în poezie, în proză, în critica literară, putem vorbi de un moment unic al literaturii române în care spiritul civic al persoanei umane se manifestă prin această generozitate creatoare de valoare... Părerea mea nezdruncinată este că, în general, în literatură, stăm bine, şi aş spune că ar trebui să ne ferim de a gindi printr-un determinism vulgar, mecanic, care deduce o criză şi în dome­niul literaturii pe fondul unei crize economice generale care a cuprins planeta şi se resimte şi-n economia noastră, cum cu realism a observat preşedintele ţării noastre, NICOLAE CEAUŞESCU, în atitea rînduri. Exemplul clasic invocat în asemenea circumstanţe rămîne Ger­mania sfirşitului celui de-al XVIII-lea veac şi a primei jumătăţi a veacului al XIX-Iea care în acea epocă a dat lumii, după două milenii (după greci), al doilea mare eon filosofic... Dacă va fi în sfirşit înţeles rolul iniţiativei, dacă forurile culturale vor fi in permanenţă un factor impulsiv al dezvoltării, dacă creatorii de valori vor fi lăsaţi să investească tot ei aşa cum cred in ceea ce cred, putem spera că lucrurile vor merge înspre bine. In acest context aş dori să-mi exprim părerea strict personală în privinţa spiritului civic. Eu cred că scriitorul trebuie să rămînă o conştiinţă trează, spiritul său civic se poate afirma şi de pe o poziţie care să judece viaţa unei naţiuni în totalitate. Fireşte, legitimitatea acestei poziţii este dată numai de partici­parea scriitorului din interiorul naţiunii sale la condiţia de simplu cetăţean, membru al cetăţii. Nu vreau, prin cele afirmate mai sus, să neg justeţea unor alte poziţii, mulţi colegi de-ai noş­tri sunt şi oameni politici sau au importante funcţii de conducere, cred însă că e bine ca scri­itorul român să experieze şi această poziţiune extremă (dar nu extra muros) spre a măsura în acest veac adevărata putere a cuvîntului, fără mazochism sau secretă speranţă de răsplată... Martirajul e posibil oricînd, aş zice răspunzin­­du-i prozatorului Paul Anghel... ARTUR SILVESTRI : De oriunde am lua-o în literatura română ne izbim de istorie, omul lite­raturii române este omul istoric şi de-ar fi nu­mai acel lung şir de martiraje, decapitări şi surghiunuri care dădeau semnul precarităţii existenţei fizice şi tot am înţelege că această literatură s-a înălţat pe un teren istoric in miş­care şi care nu favorizează marile înfăptuiri altfel decit cu riscul propriei biografii, întrucît este „sentimentul civic“ condiţia întregii litera­turi române ? Intrucit fără acest simţ al solidari­tăţii şi al curajului care stinge mica ancilaritate conjuncturală, fără această obsesie a adevăruri­lor majore şi fără acest instinct ofensiv care dă spiritului conştiinţa naţională de sine n-ar mai fi fost prea mult de făcut. „Spiritul civic“ e un to­pos al viitorului, omul „civic“ nu trăieşte în prezent decit în măsura în care realul nemijlocit trebuie îndreptat către un sens moral conform cu o reprezentare ideală despre colectivitate. „Civism“ — iată o idee de ordin metodologic şi nu descriptiv. Insă ce este astăzi obligatoriu sub raport „civic“, ce elemente specifice culturii sunt necesare spre a dezvolta, cum zicea foarte bine Cezar Ivănescu, literatura română în chip „eu­­cronic“ ? Pentru o minte lucidă este limpede că trebuie să pornim de la noţiunea de valoare şi, mai întîi, de la conştiinţa valorilor proprii. Avem o literatură cu numeroase momente „protocro­­nice“ şi absolut originale, izvorîtă mai dinainte decit o fac încă istoriile literare curente, dintr-o epocă „protoromână“ pe care încă nu am des­­cris-o. O literatură aparent „întîrziată“ şi care nu respectă concatenarea convenţională de cu­­­­rente, asimilînd adeseori simultan ceea ce la alţii era succesiv, nu poate fi decit o literatură „sin­tetică“, un „hibrid“, dar care însă germinează producţii originale cu greu de văzut în serii. Is­toria literaturii române trebuie revăzută cu tot ceea ce rămîne „actual“ din aceasta : „actuali“ sînt şi Miron Costin şi Nichita Stănescu, in ac­tualitate vieţuiesc, printr-o curioasă condiţionare care este a „cărţii“, şi Eminescu şi Marin Pre­da. Alţii au pierdut acest instinct al „actualiză­rii“ istoriei, cultura occidentală îşi rememorează arareori elementele care se află, istoriceşte, mai jos de 1850. Cultura română a păstrat acest in­stinct al istoriei, ea nu trebuie „ajutată“ să-l ■piardă, în conformitate cu absurde nostalgii „sincroniste“. ION CO­JA : Spiritul civic al unei literaturi ‘se manifestă, cred eu, şi în actele neliterare ale­ scriitorilor, adică nu numai în scrisul aces­tora, în literatura propriu-zisă, ci şi in alte ac­ţiuni : culturale, sociale, politice etc. Cit pri­veşte literatura noastră, acest mod de a fi civică este una din tradiţiile ei cele mai nobile. Şi nu am în vedere numai generaţia de la 1848, deşi o diminuare progresivă de atunci încoace a gra­­dului­ de implicare a scriitorilor in acţiunea civică se poate remarca uşor. Această progresie nedorită a fost în parte suplinită printr-o ac­ţiune publicistică intensă, practicată de mai toţi marii scriitori care au urmat generaţiei amintite. Din păcate, azi, scriitorii fac mai puţină pu­blicistică. Acţiunea civică propriu-zisă şi publi­cistica oferă scriitorului ocazia de a fi în chip mai nemijlocit şi mai prompt solidar cu citi­torii săi, cu concetăţenii săi, această solidari­tate fiind una din definiţiile spiritului civic în literatură. Din păcate, observ la unii colegi un fel foarte ciudat de-a privi în jurul lor la ce se întîmplă în „cetate“. Ca-n orice cetate, şi bune, şi rele. Dintotdeauna, scriitorul e mai atent la sufe­rinţa semenilor, la ravagiile injustiţiei, ale ab­surdului instituţionalizat etc. Dar îi văd pe unii scriitori curioşi şi doritori să afle intîmplări cit mai şocante din această zonă, a „răului“, bucu­roşi să le poată cîndva băga într-o carte. I-am văzut pe unii chiar asistînd la producerea răului cu un ochi estetizant, scrutînd ce din ce se petrecea în jurul lor va putea să „meargă“ într-o viitoare carte, deşi le era mai la înde­­mînă nu să scrie, ci să facă ceva, să intervină şi să curme acel moment al răului. Iată, printr-o întâmplare, am aflat despre ce a fost viaţa unui profesor din Tîrgu-Mureş, de origine ceangău din Moldova, veritabil­­ roman care aşteaptă să fie vreodată scris de cineva. Dar nu m-am gîndit o clipă să-l scriu eu, acum, pentru că de pe urma lui D. Mărtinaş a rămas un interesant şi preţios manuscris cuprinzînd rezultatele cercetărilor sale asupra originii ceangăilor, manuscris care, în chip nejustificat, nu-şi află editorul meritat. In felurite chipuri încerc, de vreo doi ani de zile să sprijin apari­ţia acestei cărţi. între timp „romanul“ s-a com­plicat în chip... fericit, cu apariţia unui nou personaj : filologul clujean V.M. Ungureanu, tot ceangăui de felul său, care a completat în chip strălucit cercetările lui Mărtinaş, amîndoi susţinînd aceeaşi teză : ceangăii din Moldova sînt români din Transilvania de unde au fugit la începutul procesului de secuizare sistematică a românilor. Amănunt „literar“ foarte impor­tant : prin anii ’50, V.M. Ungureanu a plătit cu libertatea susţinerea sa fermă că este român, atunci cînd în fruntea satului a protestat pen­tru introducerea în şcoala satului a altei limbi materne in locul românei pe care o vorbeau cu toţii de când se ştiau... Şi romanul continuă: directorul editurii unde se depune lucrarea, scriitor cunoscut, e de părere că publicarea cărţii ar însufleţi resentimente incomode. Fi­reşte că de publicarea acestei cărţi unii se vor bu­cura în mod deosebit — probabil ceangăii înşişi, Artur Sevestri căci aceasta e prima carte despre ceangăi scrisă de un ceangău, şi se vor bucura pe bună drep­tate, pentru că li se face dreptate. In mod nedrept altora nu le va conveni această carte, aşa cum nu i-a convenit în 1943 lui von Killin­­ger o carte despre acelaşi subiect, a doctorului Rîmneanţu, pe care diplomatul fascist a dat-o la topit pentru a-i face plăcere lui Horthy... Nu-i oare acesta un excelent subiect de roman politic şi istoric ? Dar nu e oare păcat să-l scrii înainte de a face, cetăţeneşte, ceva pentru ca finalul real al acestui roman să fie pe gustul publicului ? Eu cred că da ! E mare păcatul ! De ce, aici şi acum, această poveste ? Nu ca să mă dau pe mine însumi de exemplu, ci toc­mai din spirit civic, căci mă simt obligat să nu scap nici o ocazie — şi discuţia de azi îmi oferă o nouă ocazie de a spune că lingă noi, la doi paşi, o mare nedreptate se face unui om, unor oameni, unor concetăţeni de-ai mei prin nepu­­blicarea cărţii lui D. Mărtinaş. îndepărtarea scriitorului de la spiritul civic al literaturii a fost urmărită sistematic in anii ’50, cînd li se oferea scriitorilor condiţii de exis­tenţă în mod artificial îmbunătăţite în raport cu cititorii, cu concetăţenii. Practica acestor privilegii, care i-a îndepărtat pe scriitori de realitate, de public, a fost una dintre cele mai primejdioase pentru literatura noastră de azi. Unii o regretă... Măsură care se mai practică de către unii dintre noi, acceptarea acestei si­tuaţii, deşi pe cale de a fi desfiinţată, este mă­sura în care literatura noastră se mai abate de la spiritul ei tutelar: spiritul civic. Căci, aşa cum spunea un mare cetăţean al culturii şi istoriei noastre, dacă vrem să nu greşim, trebuie să ţinem cu poporul, cu cetatea. Cu Ţara, în primul rînd împărtăşindu-i soarta, so­lidari cu ea şi la bine, şi la rău. GHEORGHE SUCIU : Ar fi bine în acest con­text să ne aducem aminte de o propoziţie (cap. IV, LXXXIII) din Etica lui Spinoza : „Omul care este condus de raţiune este mai liber în stat, unde trăieşte după legile comune, decit în singurătate, unde nu ascultă decit de el însuşi“. Dacă fiecare cetăţean se conduce după un cod de legi şi norme specific unei colectivităţi, cu atît mai mult artistul trebuie să ţină seamă de acest cod. El trebuie să-l respecte şi ca cetăţean şi ca autor de opere artistice. Dacă gesturile, raporturile diurne se încadrează oarecum de la sine — prin educaţie şi practică — în contextul moral de convieţuire al colectivităţii (altfel aceasta îşi exercită măsurile ei coercitive), ar­tistul are o datorie în plus. Opera lui reverbe­rează în conştiinţe şi nu poate să nu-l intere­seze cum şi cu ce spor de umanitate. Ne putem închipui un artist care în societate, la locul de muncă (dacă are unul şi dincolo de masa de scris), in familie este de o desăvîrşită corecti­tudine, dar în operă — printr-o ciudată dedu­blare­ — promovează disoluţia morală, egoismul, defetismul etc. Un asemenea artist de bună seamă că nu are spirit civic. Pentru că opera are o­ răspîndire şi o influenţă mult mai mare şi de durată decit modelul individual pe care-l poate oferi un om cadrului în care trăieşte, fatalmente totuşi limitat. Este de dorit ca între ceea ce propune individul şi ceea ce propune opera să fie o concordanţă, o armonie, dar în ultima instanţă interesează eficienţa morală şi estetică a celei din urmă. Goethe spune că nimic din ceea ce este frumos nu poate fi imoral. Literatura română ne oferă, în istoria ei mult mai bogată şi mai diversă decât ar putea crede unii, o implicită şi explicită participare civică, morală a autorilor ei la problemele neamului, la dezbaterile şi limpezirile Cetăţii. De pildă, cel mai obiectiv prozator al nostru, Rebreanu, implică în romanele sale o preocupare faţă de destinul naţiunii şi al omului de o desăvîrşită responsabilitate, preocupare pe care o dezvăluie, explicit, publicistica şi Jurnalul său. Oricît de obiectiv ar fi romanul Răscoala este neîndoiel­nic cu cine merg simpatiile autorului şi mai ales ale cititorului, spre Petre Petre bunăoară şi nu spre Ilie Rogojinaru... Cred că spiritul civic al artistului se mă­soară în­ gradul de frumuseţe pe de o parte şi înălţimea etică pe de altă parte cu care îşi în­vesteşte, în finalitatea ei, opera. Ca oricărui om (poate mai ales lui !) nu trebuie să-i fie nimic străin de tot ceea ce este omenesc, dar opera pe care o creează trebuie să ţintească şi să atingă umanizarea omului. NICOLAE CIOBANU ! Alegînd o asemenea temă de dezbatere precum spiritul civic în lite­ratura română contemporană, implicit, ne anga­jăm în tentativa de a dezidealiza şi dezabstrac­­tiza o seamă de noţiuni şi concepte care prin uzură cotidiană, ca simplu vehicul de comuni­care stereotipă, riscă a-şi pierde coeficientul de încărcătură etică originară şi, la urma urmei, adevăratele sensuri practice, dacă vrem, de comportament intelectual şi, de ce nu, estetic. Vorbim, astfel, de responsabilitate în faţa tim­pului istoric, de sentimentul patriotic, de res­pectul faţă de tradiţie, de ataşamentul la dinamica vieţii social-politice actuale, dar este de făcut imediat precizarea că toate aceste elemente, omeneşte şi artisticeşte vor­bind, reprezintă o realitate indubitabilă în mă­sura in care se înscriu ca fapte vii în albia fenomenală a existenţei noastre. Ceea ce pre­supune, necondiţionat, un anumit tip de com­portament autentificat de fapte, de acele fapte care, din unghiul exigenţelor, civilizaţiei actu­lui cultural în general şi a celui de creaţie în particular, dau conţinut palpabil spiritului civic. Se cere, prin urmare, supunerea sintag­mei in cauză, spiritul civic, unei discuţii lu­cide, ferită de criticismul îngust dar şi de toate acele poncife sofisticate, egoist-belfereşti care o înstrăinează complet de adevărata ei esenţă, transformind-o în prestigioasă literă moartă. POP SIMION : Cred că folositor pentru noi toţi este nu numai să constatăm strimbătăţile. Se spune, iată, pe bună dreptate, că la radio şi T.V., in sistemul mass-media, aş adăuga eu, nu se exercită întotdeauna cele mai autorizate voci. Oare este de ajuns să constatăm doar existenţa acestui rău foarte rău ? Im­portant mi se pare să ne punem întrebarea : de ce se întîmplă aşa ? Spunea Artur Sil­­vestri mai adineaori, că marii noştri înalții a­­mergâtori au fost constrînşi de împrejură­­turările timpului lor la acele plăţi funda­mentale, plăţi de esenţă tragică, pe care istoria culturii le-a înregistrat astfel. In zilele noastre nu se mai pune problema unor ase­menea plăţi fundamentale plăţi tragice, şi noi toţi sîntem­ de acord cu această idee. Dar întreb, la rîndu-mi : se pune totuşi azi, în timpul nostru, problema unor „plăţi”? Cred că răspunsul este da. Şi cu asta am şi pogorit din cerul teoriilor mari şi generoase pe teri­toriul, adesea alunecos, al civismului cotidian. E bine să se vorbească despre aceste „plăţi pasagere“, concret şi argumentat. Deşi mai mă­runte, deloc tragice, aceste plăţi există. Ele se numesc : lupta cu inerţia, lupta cu viziunile obtuze asupra vieţii literare, lupta cu atitudi­nile dogmatice ori neodogmatice, cu poziţiile estetizante, cu promovatorii elitismului, cu punctele de vedere mimetice, neromâneşti, pri­vind rosturile şi drumul literaturii de azi ş.m. Cu permisiunea dumneavoastră, aş vrea să evoc aci un gest recent al lui Ion Lăncrănjan, care a publicat cartea Cuvînt despre Transilvania. Ne aflăm în faţa unui demers patetic, cu o sub­stanţă zguduitoare prin adevărul pe care îl relevă, un tablou larg cuprinzător al destinului Transilvaniei. Este numita carte doar un gest scriitoricesc, cum s-ar putea crede la o repede privire ? Eu cred că este, deopotrivă, şi un gest politic cu mare încărcătură civică. Un gest pa­triotic semnificativ, rod al răspunderii asu­mate. Dacă reducem faptele cărţii la esenţă, am putea spune că efortul de a prezenta azi, in acest mod, pe deplin argumentat ştiinţificeşte, tabloul întreg al Transilvaniei, autorul pre­­merge munca concretă a unor istorici, care ar fi avut chemarea să facă acest examen mai demult. In acest context al convorbirii noastre este util, cred, să exprim următorul raţiona­ment, care mă stăpîneşte : nu este întîmplător că tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU a crezut de cuviinţă să aducă acum in prim-planul naţiunii ideea atît de valoroasă, de necesară, a tablou­lui întreg al istoriei ţării. Este nevoie, înţeleg eu ca scriitor şi cetăţean, să privim peisajul istoric naţional in întregimea lui, pentru a trage învăţămintele care se impun cu necesitate. Adică, să ne cunoaştem sinele. Adică, să cu­noaştem în profunzime adevărurile despre con­tinuitate şi permanenţă, despre teoria bicisnică a unui aşa-zis „vid istoric“ pe aceste meleaguri ale noastre, despre adevărata fată a celor trei imperii (otoman, ţarist şi austro-ungar), despre cine pe cine a civilizat aici, în bazinul carpato­­dunăreano-pontic etc. Mă gîndesc că Lăncrănjan ar putea spune prin gest reflex : cartea despre Transilvania este o meditaţie a mea, o medi­taţie de scriitor, deoarece eu am de gînd să abordez intr-o posibilă naraţiune viitoare pro­blema foarte complexă şi delicată a istoriei acestei provincii româneşti. Ceea ce am scris acolo premerge, aşadar, munca mea de fic­ţiune. Tot ce se poate ! E firesc să fie aşa. O asemenea constatare nu face decit să întărească raţionamentul meu de ordin mai general, care depăşeşte timpul de lucru al unuia sau altuia dintre noi. De aceea zic : apărută acum. in acest context al gîndirii noastre, numita carte aduce, cred, mari servicii în ordinea exerciţiu­lui civic naţional. Am reţinut nuanţata şi va­loroasa pentru noi distincţie pe care o face pro­fesorul Edgar Papu între valoare şi sentimen­tul valorii, concepte de sine stătătoare. Aş duce mai departe această judecată, spunînd : senti­mentul valorii nu se poate naşte, dezvolta, cul­tiva, exercita în afara spiritului civic. Valoarea poate exista, mă gîndesc, în chip separat şi obiectiv. Din contră, sentimentul valorii se naşte şi acţionează în plenitudine doar în am­bianţa binefăcătoare a spiritului civic. E o in­terdependenţă care trebuie înţeleasă. De aici şi acuta nevoie pe care o resimţim de a con­strui şi reconstrui, de a perfecţiona mereu in­stituţiile noastre dătătoare de sentiment al va­lorii : canalele mass-media, revistele, editurile, cadrul instituţionalizat al educaţiei şi culturii naţionale. Făcînd o tautologie, aş spune : va­loarea acestor instituţii este egală cu valoarea emisiunii lor asupra valorii. Altfel spus, aceste instituţii sunt majore sau minore în raport di­rect proporţional cu chipul pe care izbutesc să-l dea privitor la valoare, alfa şi omega exis­tentei lor. Adevărul sau strîmbătatea lor se evaluează in profunzimea, durata şi efectele în care ştiu aceste instituţii să reverbereze în con­ştiinţe sentimentul valorii. Este mecanismul în care spiritul civic acţionează în timpul culturii şi artelor. După multele idei fertile care au fost emise pînă la acest punct al colocviului nostru, aş reţine (pentru mine, desigur) o primă concluzie, care ar suna astfel : nu cred că putem statua precepte şi legi de civism ; nu cred în necesitatea sau potenţialitatea unui cod al bunului cetăţean român, cum nu cred în ne­cesitatea sau potenţialitatea unui cod al bunului scriitor cetăţean. El, civismul, o atitudine, reac­ţie la mediu, o implicare în tot ce vezi, tră­ieşti, gîndeşti; de la un anumit punct încolo, civismul devine, de ce ne-am feri s-o spunem, o perpetuă imprevizibilitate. S-a spus, bună­oară, că spiritul civic s-a manifestat odinioară, în dese cazuri, doar verbal, fără un suport real. Aşa este. Vă propun să cădem de acord că acest lucru se produce, deloc întîmplător şi ieşit din comun, chiar in zilele noastre. Nu ţine doar de bunacuviinţă a cuiva de a fi animat de spirit civic, în chip real ori numai în vorbe, fără suport. Este demn de crezut acela care vine cu fapte literare, zicem, pe bună drep­tate, noi, scriitorii. Dar scriitorul-cetăţean tre­buie să aibă, dincolo de experienţă, muncă şi har, acea genă cu încărcătură specifică care ţine de fibra noastră cea mai intimă. Numita genă există sau nu există, indiferent că eşti sau nu scriitor. In cazul unui scriitor cu har, gena aceasta devine o forţă benefică, naşte personalitatea şi se prelungeşte în conştiinţa mulţimilor. Tot profesorul Papu spunea, pare-mi-se, că spiritul civic presupune cunoaş­terea sinelui. Ideea mi se pare fertilă, îi găsesc tîlcuri care depăşesc cimpul nostru predilect. Ne aflăm la un ceas de istorie foarte bine con­figurat. Voinţa de bine a preşedintelui ţării tocmai această cunoaştere de sine vizează, pe un plan mai larg. Aici găsesc leit-motivul de a aduce istoria în prim-planul atenţiei, ca temă de meditaţie, de civism. Viaţa românească însăşi este fertilizată în acest mod de templul memoriei. Cultura şi literatura naţională cresc eruptiv şi pur din acest sol, ca flăcările pe comori. Cunoaşterea sinelui cuprinde, la drept vorbind, tot­­ abia din acel punct al tuturor convergenţelor începem să ne împărţim în în­deletnicirile noastre specifice, în mult-puţinul fiecăruia, în cărţile noastre inconfundabile. Iată două teme posibile în care, la acest ceas de istorie naţională, spiritul civic al scriitorului se regăseşte (se poate regăsi) în plenitudine : isto­ria ca temă de literatură şi redescoperirea satu­lui de azi la ora adevărului. Despre prima temă s-a vorbit mult şi se vorbeşte. Despre cea de a doua, însă, abia s-a început. Datori sîntem, cred, să reevaluăm modul ne­­întreg în care a fost şi mai este privit ţă­ranul român. Redescoperire, cum ? Vrem oare readucerea în drepturi a unui sat tradi­ţional, pe care il ştim din pruncia noastră, un sat nostalgic şi sentimental ? Nicidecum. Alt unghi : redescoperirea satului ţinteşte oare numai întoarcerea cu faţa spre agricultură, spre recolte pe măsura ţării, pentru a-l înstă­­pini pe ţăran în structuri agrare noi, eficiente, stabile ? Este doar o parte din adevăr. Această redescoperire a satului trebuie să antreneze absolut toate resorturile, nu numai cele vizînd economicul. Calitatea acestei redescoperiri se va regăsi, negreşit, în efectele economice, în metodologii, soluţii, structuri, forma aşezărilor ţărăneşti ale zilei de mîine ; paralel însă şi poate cu deosebire mai important este să re­descoperim adînca şi marea credinţă care a sălăşluit, milenii de-a rîndul, în ţăranul român, credinţa pentru glie, pentru rod şi ţară, acest fluviu de continuitate al sinelui românesc. Această avuţie neasemeni cere­ imperios să re­descoperim ţăranul român, să-l repunem în condiţia lui de totdeauna, pentru a se rosti şi a dura. M. Ungheanu Cezar Ivănescu Edgar Papu paul Anghel Ion Coja

Next