Luceafărul, ianuarie-iunie 1983 (Anul 26, nr. 1-25)

1983-01-15 / nr. 2

* L­ a Planeta România iau rezemat cu sufletul în ierburi de cristal atunci cînd scriu despre Casa Copilăriei, şi-mi dăruiesc, pe bani număraţi, un Soare de Portocală cules din colţul sărbătoresc al unei uliţe urbane, care o co­­teşte „pe negînditelea“ către Cîmpia Jocurilor fără Sfîrşit. Am rămas, după vaccinări de tot felul, vrute şi nevrute, după dorinţe neîmplinite şi scăpărări obligatorii, după vic­torii mărunte şi mari renunţări un Copil Incurabil care mai crede în Stele şi-n Colinde. Am rămas un Pui de Ţăran, aşa cum au fost bunii şi străbunii mei . Păzitorii de păduri şi de dragoste, de datini înzăpezite şi de căldură trupească — şi-mi place să scriu despre Copilărie ca despre o poveste din care n-aş avea îndrăzneala să ies vreodată. Ca unul care m-am născut la anul păcii dintre continente şi noroafle şi ca unul care şi-a clădit copiii într-o Patrie clădită dintru înce­put pe temeliile păcii, îmi aşez iubirea pentru ţară intr-un leagăn aşternut cu fin mirositor, cum doar pe tîmplele me­leagurilor mele natale ştie să crească, şi vorbesc despre toţi copiii acestei Românii, înnoită an de an ca despre soarta copiilor mei. Egoist, dar sincer, cred că nu se află o altă bucată de pă­­mînt cu nume de ţară, lingvistic, deci, cu nume de planetă, să aibă decantată în fîntinile fiinţei sale seva fierbinte a „Tinereţii fără Bătrîneţe şi a Vieţii fără de Moarte“ deve­nită, prin truda şi rîvna comuniştilor acestei patrii, singura strategie în stare să răstoarne munţi şi să întoarcă ape, de dragul şi de grija celor care ne urmează. Planeta România este locuită de copii mai mari şi de copii mai mici, de copii cu harul înţelepciunii şi de copii cu dorul înţelepciunii. Prin tradiţie, acest pămînt românesc s-a păstrat şi se va păstra nu în numele celor care-l sprijină, şi-l muncesc, şi-l apără, şi-l împodobesc, ci în numele copiilor care vor veni Mîine. Planeta aceasta cu stemă de Republică şi cu suflet de Mamă este un tărîm din care Copilăria îşi ridică aripi vultureşti pentru rotirea viitoare peste culmile vremii, în leagănele lor de acasă copiii acestei ţări învaţă să viseze soarele de a doua zi de peste creştetele lor senine. Şi chiar dacă norii furtuni­lor se întîmplă să le întunece vremelnic fruntea visului, ei deprind pe îndelete dintr-un cîntec străvechi marea încre­dere în apa vie a iubirii unui popor. Locuind într-o casă a păcii, neştiind şi nevrînd să înţeleagă cum poate arăta faţa războiului, copiii acestei planete numită România sînt co­moara cea mai de preţ în numele cărora Republica îşi toarce prin vremuri vîrsta mereu tînără de maică iubitoare şi spri­jină cu palmele sale bolta unui cer albastru, aşa incit nicio­dată spre sufletul copiilor săi să nu se poată abate Noaptea Uitării. George Ţărnea ANUL XXVI 2 (1 080) Simbata 15 ianuarie 1983 8 pagini 4 lei Fascinanta construcţie intem exact la mij-­ locul unei perioade configurate de Con­gresul al XII-lea al P.C.R. şi reconfirmate în datele sale de fond, sub raportul multiplelor probleme care se pun în societate, de către recenta Conferinţă Naţională a parti­dului. Acest an este decisiv pentru înfăptuirea obiective­lor şi programelor stabilite. Este convingerea unanimă aceasta, este şi sentimentul plenar ce se întemeiază pe însăşi logica realităţii. în raportul prezentat conferin­ţei, tovarăşul N­i­c­o­l­a­e Ceauşescu a făcut dese re­feriri în acest sens şi, mai mult decit atît, a definit atît priorităţile cit şi direcţiile şi modalităţile principale de acţiune astfel incit acel ter­men al unei noi calităţi a muncii şi vieţii din toate domeniile de activitate să devină practic unul dintre criteriile esenţiale ale reali­tăţii, o măsură fidelă a efor­tului şi a rezultatelor aces­tuia. Se înţelege că, în tot acest proces, factorul timp are o deosebită importanţă dar — aşa cum s-a subliniat — fac­torul om rămîne decisiv. Ar­gumentele aduse nu mai ne­cesită explicaţii, ele au la bază însăşi experienţa socie­tăţii noastre de pînă acum, istoria ultimilor ani care a acumulat energii şi valori în toate sferele existenţei, des­­chizînd conştiinţei orizonturi noi, şi construind ca nici­odată în om, în imaginea lui despre sine, despre lume şi societate. Astfel incit, un e­­dificiu lăuntric, de mare fi­neţe şi sensibilitate intră în rezonanţă mereu cu edificiul însuşi al ţării, pe relieful lor sunt puncte comune de re­ferinţă, ceea ce le uneşte le face să-şi reziste, durează prin creaţie, prosperă prin efort, prin voinţă şi putere de împlinire, prin abnegaţie, prin capacitatea de a-şi des­coperi încontinuu noi resur­se şi a apela cu inventivita­te la noi mijloace care să fertilizeze timpul, gindirea şi vocaţia şi nu in cele din urmă speranţa prin care se legitimează de fapt oricare act autentic şi responsabil faţă de viaţă. Acest edificiu lăuntric este tot atît de real ca şi reali­tatea însăşi, ceea ce ne aju­tă să-l vedem nu este numai literatura, nu este numai arta, ci şi ştiinţa, şi econo­mia şi politica, studiul rela­ţiilor sociale, democratismul propriu orînduirii noastre. Starea muncii şi a vieţii de fapt sînt caracteristice pen­tru această atît de invizibilă şi tulburătoare construcţie interioară. Criteriul calităţii, aici, înseamnă vigoare şi profunzime intelectuală şi morală, investigarea realită­ţii şi asumarea ei, cunoaş­terea şi asumarea istoriei, patriotismul ale cărui rădă­cini străbat prin toate actele de muncă şi de creaţie şi ajung către opera de artă, grele, încărcate de inspiraţia şi truda tuturor făuritorilor de bunuri materiale şi spiri­tuale. Criteriul calităţii, aici, este angajarea, este opera angajată, în sensul cel mai exact şi mai liber cu putin­ţă pe care îl degajă acest cuvînt, în mari etape ale istoriei ţării, conştiinţa culturii, a creaţiei a numit sensuri şi aspiraţii de luptă fundamen­tale, astfel incit angajarea prin cultură, prin creaţie este în bună măsură una din tradiţiile cu cel mai preţios filon şi cu cea mai pronun­ţată valoare care nu şi-au epuizat încă forţa şi nici prospeţimea, după cum nu şi le vor epuiza niciodată, între termenii şi semnificaţia tradiţiei şi realitatea proprie perioadei pe care o străba­tem, intre angajarea cultu­rii ca spaţiu în care ne miş­căm şi trăim şi cultură, ope­ra de artă pe care suntem­ chemaţi să o creăm, slujim deopotrivă factorul om şi factorul timp, aici stă măr­turia noastră despre acel e­­dificiu lăuntric pe care ţara şi istoria acestor ani îl da­tează în evenimente, în pro­grame economice şi sociale de cea mai mare anvergură. Pe un astfel de teren, în ini­ma lui, se află şi sunetul a­­celui unic şi nesecat izvor către care ne îndeamnă me­reu secretarul general al partidului şi dinspre care se aud tenace munca şi crea­ţia poporului, se aud fapte bărbăteşti, de vitejie şi is­torie şi se aude eroismul co­tidian, acea sforţare din adine a ţării spre cota de virf a marilor sale înfăp­tuiri. Numim de fapt o epo­că prin împlinirile dintr-un răstimp scurt la scara isto­riei, dar imens prin proble­matică, prin experienţă, prin tot ce s-a durat. Iar in undele acelui izvor, în spaţiul acelei invizibile şi fascinante construcţii se poate vedea şi mai clar a­­portul curat adus edificiului ţării. Luceafărul a­ flîndu-ne la o treime din al doilea veac de la naşterea lui Eminescu, nu mai este cazul să întîmpinăm această dată memorabilă cu o regie festivistă. După atîta amar de vreme ştim şi cine era cel mai mare poet al nostru, şi cit de patriot era, şi tot ceea ce înseamnă el pentru noi, şi locul său adevărat atît în context naţional cit şi universal. Negreşit că este util să repetăm aces­te lucruri pentru a nu aţipi niciodată unele cunoscute vibraţii ale conştiinţei noastre in le­gătură cu Luceafărul poeziei noastre. Şi mai util ar fi, însă, ca o comemorare să devină pri­lej de deschidere al unor noi căi de înţelegere in vasta arie eminesciană, în amintirea poetu­lui ne vine în minte astăzi metamorfoza Lu­ceafărului, şi caracterul ei straniu. Pentru aceasta, insă, trebuie să plecăm mai departe şi să precizăm că una din trăsăturile noastre spe­cifice, atit în poezia populară cit şi în cea cultă, este fabuloasa dragoste dintre un astru şi o fiinţă umană. Se înţelege de la sine că, pentru realizarea unei asemenea iubiri, se cereau anu­mite preliminarii. Era reclamată, mai precis, metamorfoza unuia din cei doi parteneri — astral şi uman — pentru a se omogeniza între ei. Să nu mergem, însă, nici prea departe, pier­­zîndu-ne intr-un labirint de comparaţii, şi să ne oprim la una singură, Legenda ciocirliei a lui Alecsandri. Aici, fata de împărat nu mai este Cătălina, ci Lia, care se îndrăgosteşte de mîndrul soare, în ambele cazuri numirile femi­nine au un sărbătoresc iz folcooric'~~de~d5^7sTn-­ExTsJâ7'7nsa7""între ele o distincţie esenţială. Parcă prin propriul temperament, ce le opune una alteia, fiecare ar fi destinată astrului res­pectiv. Lia ni se prezintă ca o fiinţă intr-ade­văr solară. Este înflăcărată, clocotitoare de pa­siune, hotărîtă, activă, voluntară, perseverentă şi obstinată pînă la obţinerea reuşitei. Cătălina, dimpotrivă, ni se arată, prin temperament, ca o nocturnă şi ca o stelară. Ea este şovăielnică, melancolică, confuză, clar-obscură, inconsec­ventă şi pasivă. Din această distincţie de natură între cele două „fecioare împărătese“ rezultă, în dragostea lor, atît o atitudine cit şi un itinerariu opus. Pe cînd Lia este ea cea care se deplasează, asumindu-şi răspunderea unui drum anevoios, penibil, primejdios, Cătălina se mulţumeşte doar să cheme, rămînînd locului, tristă, vagă, nostalgică. De aici urmează şi caracterul dis­tinct al actului de metamorfoză, săvîrşit în ve­derea omogenizării dintre parteneri. Acela care ia forma celuilalt este călătorul, iar nu stătăto­rul. Astfel, odată ajunsă la destinaţie, Lia, cu voinţa ei fermă se metamorfozează în soare, şi continua acum direct să acţioneze Solar, cu toate atributele astrului ei soţ. Nu tot aşa se întîmplă în cadrul Luceafărului — el de astă dată fiind călătorul — şi care devine om în faţa şovăielnicei şi sperioasei Cătălina. Nu astfel se arată a fi, în fond, nici respectivul astru, aşa cum vom vedea ceva mai departe. Pentru moment, este destul doar să atragem atenţia că atît modul deosebit al metamorfozei sale, cit şi corelativa reacţiune a fetei ne în­tâmpină cu o nuanţare, cu o fineţe şi cu o originalitate unică în context universal. Este tot ce poate fi mai opus faţă de simpla şi fireas­ca preschimbare a Liei în soare­­­a Liei, pe care o vom părăsi acum, lăsînd-o în voia apro­piatului ei sfirşit tragic. Spre deosebire de metamorfoza ei clară, pre­facerea Luceafărului în om creează sugestia de ambiguu, extrauman, nenatural, inconsistent, fantomatic, poate chiar de iluzie sau părere. Iată cum apare astrul nocturn în întruchipare umană : Iar umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară... O umbră mai­ mult sau mai puţin „albă“ este aceea proiectată de către un corp înzestrat cu transparenţa apei sau a aerului, un corp poate inexistent ca întocmire materială. Iată, însă, că o excepţie contrastantă se vede dată de expresia neliniştitoare, fascinantă, aproape hipnotică, a ochilor. în prima sa me­tamorfoză, Luceafărul se vede evocat astfel : Un mort frumos cu ochii vii / Ce seînteie-n afară... La a doua apariţie a astrului sub chip de om, versul unde se aminteşte iarăşi de paliditatea feţei apare completat cu următoarea strofă : Dar ochii mari şi minunaţi / Lucesc adine himeric / Ca două patimi fără soţ / Şi pline de-nu­m­eric. La o vedenie ambiguă, palidă, evanescentă, pe care o simţi neadevărată, gata să spulbere, Edgar Papu Metamorfoza Luceafărului Continuare în pag a 2-a Emîn­e­scu Vînătă ploaie, timp spulberat ! Eu îl întrebam întrebarea El nu-mi răspundea răspunsul înfiorătoare fiinţe altfel decit mine ! Eu il întrebam întrebarea El nu-mi răspundea răspunsul Ce de arbori, ce de umbre de arbori ! Eu îl întrebam întrebarea El nu-mi răspundea răspunsul Apoi, ca şi înainte : Vederi, vedenii, lapoviţă, vulturi zăpadă, viscol, urme. Eu îl întrebam întrebarea El nu-mi răspundea răspunsul Nichita Stănescu E­­ REMEMORÂRI a deschis uşa capitonată, îm­prejmuită de luminile multico­lore pătrunzînd pe culoarul unde mai fusesem şi unde, ace­laşi portar galonat şi nespus de îndato­ri­­tor rămase cîteva clipe, în poziţie de drepţi, apoi se aplecă în faţă rndicînd drumul şi rostind într-o germană saca­dată : „Bitte, bitte, fraulein Helen“. Apoi începu să lunece pe covorul albas-Mircea Micu Continuare in pag. a 7-a a Adio, Europa!... OD Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Sâptâmînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România înaintarea prin tinereţe Despre viaţa prin revoluţie grăiesc toate datele şi clasele sociale toate gîndurile de piatră ale munţilor şi chipurile oamenilor; înaintarea prin tinereţe se face de la izvor prin albia fără moarte a bărbatului ce sporeşte istoria Carpaţilor cu lumina bătrinelor comori, înaintarea prin tinereţe se face istorie; îi învăţăm pe marii bărbaţi adevăraţii bărbaţi de care-i legată patria: arta politică de a conduce intr-un secol al militarilor bătăioşi; de-a şti cum să ajuţi ridicarea sceptrului pâcii deasupra naţiei tale şi-a altora: aceasta-i istoria bărbatului cutezător a omului din care lumina naşte zilele fără noapte. A sta în bătaia vînturilor dintr-o mare iubire; înaintarea prin tinereţe ; un drum pînă dincolo de linia orizontului... Valeriu Bârgău CARIILE ANULUI 1982 Călătoria repetată C­a şi Spectacol (1979), ultima carte, foarte recentă, a lui Leonid Dimov, Veşnica reîntoarcere (Editura Cartea Românească, 1982), se deschide cu un Argument. Şi, tot la fel ca atunci, rîndurile acestea nu vor şi nu pot sintetiza un program poetic dar au darul, deloc neglijabil, de a-i su­gera forţa ocultă, neînduplecarea cu care s-a pus de la sine în practică. Leonid Dimov este, dincolo de rafinamentele împinse la extremă, „developate“ ,într-o uriaşă colcăială de materie (substanţă, formă, obiect, senzaţie, sentiment şi presentiment al întruchipării materiale etc.), o structură acomodată cu o virilitate de principiu : el nu renunţă nici o clină la învestitura de stă­­pîn absolut al regimului autoimpus, lasă per­manent impresia că nu va pierde nimic din ceea ce ochiul visează, nu va ceda un singur pas, va cîştiga etern un pariu încă obscur pen­tru noi. Citită şi recitită, poezia sa îşi acomo­dează cititorul pînă la a-l adăuga ca participant firesc, de care nimeni nu se mai îndoieşte, la orice aventură a spiritului. Noua apariţie e un volum de poeme — de poeme ample, onirice şi permanent întîmpinate de fabulos, unul parcă uşor, îmblînzit de raţiune. Compoziţional, aceste texte se întorc la retorica marilor poeme scrise de Leonid Dimov­o­v, cele 7 poeme (1988), apoi o dimineaţă în curte, Romanţ Şi Baia sau o eternitate iterativă din Dialectica virstelor (199 7), in care se face vizibil efortul de a găsi o structură enică miracolelor hipnagogice, struc­tură rezultînd eventual din adăugarea succesivă a unor scurte viziuni miraculoase, descrise însă cu plăcerea combinării în infinitezimal. Apro­pierea nu e, finalmente, numai structurală . Veşnica reîntoarcere comunică în multe privinţe cu spiritul marilor poeme ale lui Dimov, fără să atingă insă valoarea acelora. Umbra unor fascinante înfăptuiri ca Istoria lui Claus şi a giganticei spălătorese ori ca Vedeniile regelui Pepin şi Povestea acarului şi a miraculoasei călătoare pluteşte pretutindeni, fără a-şi regăsi un posibil suport nicăieri. Puterea lor fabulato­­rie e mult mai scăzută, viziunile şi tensiunea expresivă, de asemenea, cantitatea de absurd, de fapt starea fabuloasă a absurdului (delicioasă, umanizînd, ca mod de apărare în faţa „golu­lui“ metafizic) au mai puţină pregnanţă. Şi to­tuşi, Veşnica reîntoarcere nu pare a fi, măcar Costin Tuchilă Continuare în pag. a 7-a P EMINESCIANA T­ematică fundamentală rezenţa unei­ autorităţi supreme, al­­,.ii,ia şi cea mai înalta in desfasurare a scenariului cosmic, de la care se reclam­a destinele tuturor celorlalte personaje, i umbra căreia se modelează con­ştiinţa de lume şi de fiinţa, constituie teritoriul cel mai auric şi tainic al poematicei emines­ciene, cheia unei posiede cunoaşteri, mai adec­vat a lirismului fundamental: Odin, Adonai sau Zamolxe, Domnul, Părintele sau Sihastrul (Za­­hastrul, cum minunat spune poetul). Preotul şi loiagul, intr-un fel mai aparte, vascalui cmar, sint aceeaşi unica fiinţă, acelaşi arhetip, acelaşi simbol, semn şi cuvint prin care absolutul, integral conţinut, reuşeşte să se şi pronunţe. Ei trebuie sa fie clintiţi din sferele lor, inte­rogaţi şi mai ales rugaţi sa faca explicit ver­dictul,­ retragînd sau impovaind interdicţii, legind şi dezlegind moartea şi viaţa, în favoa­rea ori defavoarea muritorilor şi deopotrivă şi a zeilor. Iubirea ocupă uriaşul prim-plan al obsesiei : cuplul — verigă a nemuririi. Autori­tatea­­ supremă este în cautare de ea însăşi. Pentru a-şi exercita ruga, invocaţia, eroul îndrăgostit, pretendent la nemurire, mai pe deplin spus, are de străbătut imense spaţii sa­­crosa­nte, marine, ori, cel mai adesea montane, astrale, el însuşi fiind o întrupare, o creaţie, o convenţie însufleţită a mării şi a pămîntului, a soarelui şi a stelelor, a cerurilor şi a haosului. Poet, fiu de împărat, zmeu, demon, zburători sau luceafăr, el este dator să îndeplinească ritualul, oferindu-se justiţiei transcendente. Trecem peste simpla recuperare zeească a cuplului din „Odin şi poetul“. Un fragment din „Feciorul de împărat fără de stea“ se înfăţi­şează cu mult mai interesant. Este vorba de călătoria astrală a Magului spre propria-i stea, cercetată pentru îmbărbătare, pentru extrage­rea puterii necesară în orînduirea destinelor. Aici, în mod ciudat, Magul însuşi pare să fie eroul doritor de izbăvire, mult mai aproape de Hyperion decât de Domnul. Zbor sinonim în cuvint • „Deasupra vedea stele şi dedesupta-i stele („Un cer de stele dedesupt,­­ Deasupra-i cer de stele“) ; „Cale de mii de zile el cade-n­­tr-o clipită“ („Şi căi de mii de ani treceau / în tot atîtea clipe“) în „Fata-n grădina de aur“ se prefigurează acut „Luceafărul“. Zmeul, demo­nul („un mort frumos cu ochii vii“), prefăcut cînd în stea, cînd în ploaie, dorind să-și aducă aiuritoarea iubită in grădinile soarelui sau în palatele mării, merge la Adonai, („Pentru o clipă de iubire / De­ eternitatea mea să mă dizlege“), cel „pentru care toate sînt de faţă“ şi „al cărui gînd e lumea“. Ştim răspunsul. Cu o forţă extraordinară este zugrăvit Magul, „de zile vecinie“, din „Strigoii“ : „Pe-un jilţ tăiet în stîncă stă ţapăn, palid, drept, / Cu cîrja lui în mină, preotul cel păgîn . De-un veac el şede astfel — de moarte-uitat, bătrîn, / în pleta-i creşte muşchiul şi muşchi pe ale lui sin, / Bar­ba-n pămînt i-ajunge şi genele la piept... // Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb, / Picioa­rele lui vechie cu piatra-mpreunate, / El nu­mără în gîndu-i zile nenumărate, / Şi filfîie deasupra-i, gonindu-se în roate, / Cu aripe­­ostenite, un alb ş-un negru corb“. Descîntecu-i resurecţional , copleşitor : „Din inimă-i pă­­mîntul la morţi să deie viaţă / în ochii-i să se scurgă scîntei din steaua lină, / A păru­lui lucire s-o deie luna plină, / Iar duh dă-i tu Zamolxe, sămînţă de lumină, / Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă. // Stihii a lum­ei patru, supuse lui Araid, / Străbateţi voi pămîntul şi a lui măruntaie. / Faceţi din piatră aur şi din îngheţ văpaie. / Să-nchege apa-n singe, din pietre foc să saie. / Dar iniraa-i fecioară hrăniţi cu singe cald“. Araid şi Maria sunt integraţi în spaţiul fără de viaţă, dar şi fără de moarte, al marelui Preot, care, în urma rugii sale către Zamolxe, pare-s­e, şi-a istovit menirea : „Băt­rînu-şi pleacă geana şi iar rămine orb. / Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună, / El numără in gându-i şi anii îi adună, / Ca o poveste-uitată Araid în minte-i sună. / Si peste capu-i zboară un alb s-un negru corb“. Nim­ic nu poate însă întrece, în prof­unzime si delirantă exactitate, descrierea autorităţii supreme din ,,Luceafărul“, trup şi chin fără de tron si chip. imagine ’■ chiar spa­ţiului pe care il locuieşte, abstracţiune dotată cu snasmul insatietăţii si liniştea totală a uitării : „Nu e nimic si totuşi e / O sete care-l soar­ he, / E un adine asemene / Uitării cele­ oarbe“. Neavînd cui, acestui clocotitor vid om­ Grigore Hagiu Continuare în pag. a 5-a

Next