Luceafărul, iulie-decembrie 1985 (Anul 28, nr. 27-52)

1985-07-06 / nr. 27

6 IULIE 1985 * Vs. 1 BREVIAR ■ FRAGMENTE DESPRE CARAGIALE, o edi­ţie recentă din teatrul lui I. L. Caragiale, utilă bineînţeles pentru uzul curent (mai ales că nu in­clude decît piesele celebre), conţine şi o intere­santă postfaţă, cu titlul „Fragmente pentru o mi­tologie caragialeană“. Autorul acestei cercetări, alcătuite într-adevăr din fragmente, este un critic tinar, cunoscut prin sporadice intervenţii jurnalis­tice, în general temperate : Constantin Hârlav. Micul lui studiu, care se înfăţişează sub forma unor fişe de lectură, conţine însă destule sugestii pentru o elaboraţie care ar putea să se configu­reze pornind şi de aici. Criticul, documentat, nici vorbă, în privinţa materiei pe care o studiază, porneşte de la tipologia de creator a lui Caragiale şi este de părere că aceasta ar ilustra „un mod exemplar de a fi al scriitorului, dăruit pînă la identificare, ca şi Eminescu şi Creangă, artei sale“. Observaţie nu fără temei, completată şi cu no­­tificaţia „clarificării asupra unui ideal etic şi estetic“ din a cărui altitudine Caragiale s-ar fi exprimat. Apoi, Constantin Hârlav deduce şi cîteva dintre elementele unei biografii interioare, punînd accentul pe condiţia scriitorului a cărui concepţie este de la început matură . O ideolo­gie literară, însoţită de „o tactică şi o strategie“, ar fi fost elaborată de autor înainte chiar de a se înfăţişa (aşa cum s-a înfăţişat) ca dramaturg, prin intervenţiile gazetăreşti, unde omul s-ar fi exprimat prin „fabule“, prin ironizarea unor modele negative şi aşa mai departe. Ipoteza nu e foarte nouă, importantă fiind demonstraţia, aten­tă, pe care Constantin Hârlav o desfăşoară. „Punc­tul de vedere etic“, perspectiva ideală în care s-a aşezat Caragiale ar înm­uri şi creaţia propriu-zisă , de aci derivă şi o analiză a teatrului, mai puţin întinsă totuşi, care se ţine de ideile descifrate în schiţa de portret intelectual. In general, aceste fragmente au interesul lor şi denotă un simţ al observaţiei argumentate care nu se întîlneşte în mod curent între autorii de studii de acest fel ; dacă Constantin Hârlav ar extinde acest studiu, aducîndu-l la o condiţie monografică, ideea nu ar fi fără temei. Criticul are „mină“, cum se zice, şi, cunoscînd bine tema, o poate dezvolta inteli­gent. ■ „LUMEA DIN CARE VENEA EMINESCU“. Acesta este titlul unei admirabile tablete publi­cate de Răzvan Theodorescu în „Contemporanul“ (nr. 25) şi dedicată lui Picu Pătruţ. „Este sigur — zice eseistul — că o parte esenţială a culturii celei mai neobişnuite minţi pe care a iscat-o vreodată pămîntul românesc ţine tocmai de acest orizont al culturii ţărăneşti în care reperul medieval era hotărîtor încă la mijlocul veacului cînd Eminescu se năştea într-un neam de obîrşie răzăşească“. Observaţie profundă,, exprimată neted şi elegant, pe care adevărul istoriei literare o confirmă fără îndoială. Catagraf d­ upă „Natură moartă cu suflet“, noul volum de poezie *) al Doinei Urica­­riu confirmă, dacă mai era nevoie, o voce „lirică“ dintre cele mai origi­nale și viguroase din ultima vreme. Interesant în atitudinea poetei este mai ales faptul că scri­sul ei nu se integrează cu­ exactitate nici în sfera confesiunii, nici în aceea a reflecţiei, nici în zona abstracţiunii nici în aceea a corporalului, ci se iscă într-un teritoriu inefabil, de gra­niţă, fiind produsul unei senzitivităţi care pe măsură ce se exprimă trece în abstract şi al unei confesiuni care începe şi se sfîrşeşte în reflecţie. Este o poezie bogată în referinţe la viaţa şi prezenţa trupului (ochiul, şuviţa de păr, sîngele, mina, pielea obrazului, dinţii, maxila­rul, venele etc.), dar acestea se deplasează, prin semnificaţie, într-un univers metaforic situat dincolo de concretul în care îşi are rădăcinile. Coerenţa poeziei Doinei Uricariu se organi­zează nu prin cursivitate, ci din aparenţa de fragmentarism. Senzaţii, obiecte disparate, im­presii, produc o stare care nu e atît afectivă ci­ cerebrală, dar nu o cerebralitate uscată, artifi­cială şi pedantă, satisfăcută de sine. Principala calitate a acestei poezii vine din foarte subtilele raporturi dintre real şi imaginar, dintre idee şi reverie (sau vis fără euforii), din capacitatea de a asocia concretul cu simbolul. Mai mult decît în volumul anterior se simte gustul amar al miezului de sîmbure, şi acea „strepezeală“ (echivalentă cu „la nousée“) pe care nu o poate şterge nici plenitudinea vitală. Aceasta, de altfel este parcă diminuată de o atingere permanentă cu neantul (Gura de aeri­sire). Coasa, grebla, cîrtiţa care sapă, „picătura de haos“ şi alte simboluri tulbură liniştea exis­tenţei. Şi tot în mai mare măsură decît în „Natură moartă...“ poezia este o meditaţie des­pre fiinţa pîndită de nefiinţă, şi despre „triste­ţea ca o trufie“. Harta sufletului n-a avut nici­odată contururi rigide, dar acum ele sînt vizibil tulburate. Poezia devine mai ales „o formă de întristare“ dar nu vrea sau nu poate să renunţe la speranţă : „Un nor înalt se scurge­­ acum la vale, / munţii sunt dealuri, dealul e cîmpie, / învaţă-mă să mor. Coboară-n mine / închipui­rea c-aş rămine vie“. Corpul este un mecanism fragil şi vulnerabil, între bucuria senzaţiilor simple şi neliniştea emoţiilor complicate. Faptul că există este un miracol şi o luptă : „gîndeşte-te la obscuritatea ce ne va şterge obrazul / la moartea uscîndu-ne potrivit propriei naturi, / ea urăşte mai ales lucrarea apei în noi, / sîngele lărmuind în sus şi în jos“, şi prin aceasta fiziologic este con­vertit în element cosmic, primordial. Poezia Doinei Uricariu nu dă, în aceste două volume, impresia de inventivitate căutată, deşi poeta foloseşte un limbaj metaforic de o re­marcabilă varietate. Există în aceste versuri un foarte bine menţinut echilibru între compo­nentele de la toate nivelurile, atît în îngemăna­rea ideii cu imaginea, cit şi expresivitatea lim­bajului la suprafaţă ca şi în adîncime ; se reali­zează sinteza între gîndire şi simţire, fără a înclina excesiv nici intr-o parte, nici în cea­laltă. Sultana Craia *) Doina Uricariu : „Mina pe față“, Editura Cartea Românească, 1984. «O FORMĂ DE TRISTEȚE» CRONICA LITERARĂ M. UNGHEANU: ^[Exactitatea admiraţiei^ iii U­ nul dintre semnele distinctive ale literaturii române — zice M. Un­gheanu la începutul eseului asu­pra „bibliotecii proiectelor eşuate“ — este marele ei număr de proiecte eşuate. Nu există aproape scriitor important la care să nu găsim vaste proiecte părăsite, şantiere în care lucrul n-a fost dus pînă la­­ capăt“. Această observaţie, rezultată dintr-un examen îndeajuns de atent, e în bună măsură adevă­rată (deşi, prin Călinescu şi Blaga, ipoteza nu se confirmă) şi criticul aduce, spre a o sus­ţine, şi citeva exemple dintre cele mai ilus­tre. Stolnicul Cantacuzino, Budai Deleanu, Heliade Rădulescu, Hasdeu, Eminescu, Re­­breanu, Bălcescu ar fi schiţat numeroase pro­iecte care nu s-au concretizat ; înşiruirea poa­te să fie cu mult mai lungă şi ar verifica, dacă într-o zi cineva o va face cu minuţio­zitate, adevărul acestei idei. Ca şi „protocro­­nismul“ lui Edgar Papu, pe care esteticianul îl comunicase fără a-l înconjura şi de substruc­­ţia teoretică trebuitoare, această ipoteză, a „proiectelor eşuate“, rămîne aci numai ca un „proiect“ şi ar putea să iasă în chip nemeritat din domeniul ideilor active. Ea are, de aceea, nevoie de o întărire doctrinară, detectabilă în cîteva dintre eseurile mai vechi ale lui M. Ungheanu. Ideea nu este la el nouă și apăruse încă din „Campanii“, atunci cînd re­prezentările asupra istoriei literaturii române mergeau către „ritmul galopant de dezvoltare“, către „acumulările brusce“ ; „compendiul“ că­­linescian, unde ar fi fost revelaţi „nu scrii­torii ci posibilităţile­ lor“ nu avea o altă sem­nificaţie. „Pădurea de simboluri“ aducea, în sensul operaţiunii călinesciene, şi alte adău­giri , G. Călinescu ar fi aşezat în locurile goale de valori „predispoziţii artistice“, „vir­tualităţi“. Mai departe, „viziunea filiaţiilor in­terne“, iniţiată în istoria literaturii române de Ibrăileanu şi exemplificată sclipitor de G. Că­linescu, ar fi avut a face şi cu schiţele necon­sumate. în sfîrşit, imaginea lui B.P. Hasdeu valorificată de Mircea Eliade în 1937 (pe care M. Ungheanu a invocat-o foarte nimerit) este o cheie. Hasdeismul ar însemna acea compo­ziţie creatoare care se „străduie să deschidă cu­ mai multe drumuri fără să uite a se situa pe sine ca întemeietor“. Propriu lui Hasdeu, zicea M. Eliade şi odată cu el şi M. Ungheanu, ar fi enciclopedismul, aşezat într-o serie cu Gh. Lazăr, Heliade, apoi cu Tocilescu şi Ni­­colae Densuşianu. („Pădurea de simboluri“). Nici monografia despre Marin Preda nu lasă această idee, pe atunci încă fără carnaţie, deo­parte. M. Ungheanu se întreba dacă Marin Preda este un „scriitor bovaric“ şi, spre a răs­punde, desfăşura tabloul unui laborator plin de prudenţe, de pipăiri, de mici eşecuri, îna­inte de a fi „operă“, tema acestei monografii (care s-a făcut înainte de „Delirul“, de „Viaţa ca o pradă“ şi de „Cel mai iubit dintre pămîn­­teni“) este tipologia de creaţie şi puterea scrii­torului de a crea. Ceea ce reiese de aci nu e fără însemnătate : Marin Preda ar fi fost un romancier cu doctrină şi acest fapt ar fi de­ductibil atunci când se pun alături revizuirile făcute unor producţii, care ar fi rezultat din­­tr-o deliberare intelectuală. Această funda­mentare complexuală, „între vocaţie şi aspi­raţie“, ar indica, în concepţia criticului, nece­sitatea doctrinei unui creator, care să-l împie­dice pe acesta să o consume în ceţuri artifi­ciale. în sfîrşit, „Arhipelag de semne“ venea, în­­tr-un comentariu asupra lui , G. Călinescu, cu imaginea istoriei literaturii ca o revelaţie a „repetabilităţii unei structuri“ şi în chipul „descoperirilor unor personanţe ale unui su­flet creator“. Ipoteza „proiectelor eşuate“ pare a spune, din această perspectivă, mai mult decit inventarul pur al­­ unor schiţe fără via­ţă, ea este atingătoare de teme care sunt, în literatura română, obsedante. Mai întîi, incoerenţa fără de canon a perioadelor , scrii­torul român e obligat să Vieţuiască simultan în clasicismul întîrziat şi în romantismul pa­şoptist şi să se sforţeze încă şi mai mult a crea original. „Simultaneitatea acţiunii litera­re“ (descrisă de M. Ungheanu în „Pădurea de simboluri“) conduce, de altfel, la necesitatea opţiunilor ferme între extremele contempora­ne istoriceşte, care altfel ar fi fost succesive şi care au fiecare o justificare în absolut. Ima­ginea de „război civil“ (formula e a lui) a li­teraturii române conduce la „prejudecăţi“ şi mai apoi la obligaţia „revizuirilor“ colective. Eşecurile se explică, din acest punct de vede­re, de îndată ce observăm că scriitorul trebuie să facă, în scurtă vreme, ceea ce alţii făceau de-a lungul unui secol. Realitatea proiectelor eşuate e un simptom şi nicidecum o infirmi­tate : ea presupune, spre a stinge acest ade­văr, o doctrină şi criticul e doctrinar din sen­timentul că ora literaturii române e aceea de acum, cînd recapitularea istoriografică trebuie să aducă şi revolta fondului neconsu­mat. în sfîrşit, „biblioteca proiectelor eşuate“ interpretată din perspectiva tipologiei creatoare a lui Haşdeu (aceea a schiţelor monumentale, făcute cu sentimentul de întemeietor) e un in­diciu al trăsăturilor protocronice ale acestei li­teraturi, destinată să­­se exprime în universalul pur şi să presimtă ceea ce alţii vor face altă­dată mai bine şi mai clarificat, în nebuloasa proiectelor eşuate stă ceva din imaginea cul­turii spaniole, aşa cum o vedeau Ortega y Gas­set, eseistica spaniolă a etnicului, generaţia de la 1898. Nu întimplător, M. Ungheanu a asociat la „Exactitatea admiraţiei“ şi două dezbateri luce­­feriste asupra protocronismului, din 1977 şi 1978, care numără mai mulţi participanţi, însă teoria protocronismului completează de minune aceas­tă colecţie doctrinară care s-a configurat cu acest volum şi indică pe de altă parte, şi pe unii dintre autorii a căror operă e atingă­toare de aceea comentată aci. Criticul a valori­zat, de la „Campanii“ pînă azi, pe G. Călinescu în perspectiva antropologică a „Istoriei“ lui ; protocronismul lui Edgar Papu nu pleacă din alt punct. „Arhivele sentimentale“ ale lui Paul Anghel, prezent și el în dezbaterea privitoare la protocronism, au o răsfrîngere adîncă în critica lui M. Ungheanu şi, prin ideea „geografiei spi­rituale“, pe care criticul o urmărea (în „Pă­durea de simboluri“) şi la Ibrăileanu, merge în acelaşi sens. „Mitul faurului aburit“, al lui Al. Oprea, e o descriere de laborator de creaţie aplicată pe cîţiva autori de întiia mînă , „bi­blioteca proiectelor eşuate“ nu putea să facă abstracţie de aceste sforţări în a stabili tipolo­giile creatoare la români , de asemenea, şi „Marin Preda între vocaţie şi aspiraţie“. For­mula dezbaterilor privitoare la protocronism e, în linii mari, formula doctrinarilor direcţiei or­ganiciste (cu numai o absenţă, aceea a lui Dan Zamfirescu) pe care, prin „Exactitatea admira­ţiei“ M. Ungheanu o întruchipează deocamdată cel mai articulat. Această perspectivă e aceea a generaţiilor post-călinesciene şi a valorificat de altfel căli­­nescianismul ca un program al despărţirii de dogmatism, ca o doctrină emanată împotriva dogmatismului, însă călinescianismul ei este unul de dinainte de G. Călinescu, origina isto­rică a unei astfel de viziuni este G. Ibrăileanu. Cine ar căuta în istoria criticii româneşti un pandant pentru acţiunea de acum a lui M. Un­gheanu nu poate să nu observe că punctul ini­ţial este în „Spiritul critic în cultura româ­nească“. Ibrăilenismul lui este în afara discu­ţiei şi invocarea lui G. Călinescu, care pornea şi el tot de acolo, s-a făcut din raţiuni care ţin de sociologia momentului literar postbelic, unde G. Călinescu şi nu G. Ibrăileanu este activ. Acest imperativ sociologic e încă o probă a spiritului critic cu sorgintea în G. Ibrăileanu, a cărui optică era mnai degrabă sociologică decît aceea a lui G. Călinescu, nu însă reducţionistă în această direcţie. De altfel, imaginea pe care M. Ungheanu a dat-o asupra lui Ibrăileanu (în „Pădurea de simboluri“, mai cu seamă) e de tot clarifica­toare în ce priveşte izvoarele originare ale aces­tei critici. „Viziunea integratoare“, „perspectiva devenirii interioare“ a unei culturi, constanţa fenomenului desfăşurat pusă alăturea de con­stanţa unei structuri identice, „ambiţia de a defini indirect evoluţia unei culturi dintr-o perspectivă organică“ „determinaţiile interne“, antropologia aplicată în studiul literaturii — sunt formule pe care M. Ungheanu le aplicase, în mare parte, şi lui G. Călinescu şi care stau la fundamentele doctrinei pe care o schiţează aci. Să observ că aşa cum făcuse cu G. Căli­­nnescu, invocînd adică pe Lucian Blaga, criticul procedează şi cu Ibrăileanu stabilind un con­tact între acesta şi „Trilogia culturii“. Ibrăilenişte sunt în această critică şi năzuinţa ei către „ştiinţific“ şi obsesia adevărului, însă pe deasupra acestor elemente mai cu seamă ideea de a fi în curent cu o mişcare contem­porană de idei, aplicabilă literaturii române. Cine examinează atent aceste eseuri din „Exac­titatea admiraţiei“, observă că în destule puncte temele atingătoare de studiul interdisciplinar sunt la lumina zilei. Valorizarea epocii bizantine, periodizările inedite în istoriografia literară, „culturile critice“ şi soarta lor istorică, alături de eterna idee a „specificului“, care e în gîn­­direa de azi reformulată în termeni noi, nu scapă criticului, care e, ca şi Ibrăileanu, o „in­teligenţă în acţiune“. „Exactitatea admiraţiei“, care e un moment crucial în creaţia lui M. Un­gheanu, e fără îndoială şi un moment în con­solidarea unei ideologii literare ferme. A. Silvestri în spiritul colaborării • în cadrul protocolului de schimburi pe anul 1985, dintre Uniunile de scriitori din Repu­blica Socialistă România şi Republica Populară Ungară în perioada 25—29 iunie a.c. s-a aflat în ţara noastră, într-o vizită de lucru, o dele­gaţie oficială de scriitori din ţara vecină şi prietenă, condusă de Hubay Miclos, preşedin­tele Uniunii scriitorilor din Republica Populară Ungară. Din delegaţie au făcut parte : Barnassin Anna, Bögel József, Czimer József, Hubay Irén, Mészöly Dezső şi Szárazpataky István. Oaspeţii au avut convorbiri fructuoase cu Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii scriitorilor din Republica Socialistă România, Alexandru Bălăci, George Bălăiţă, Domokos Géza, vicepreşedinţi, Ion Hobana, secretar. La dezbaterile pe problemele actuale ale drama­turgiei din Republica Socialistă România şi Republica Populară Ungară au mai participat alături de oaspeţi Paul Cornel Chitic, Paul Everac, Galf­al­vi Zsolt, Hajdú Győző, Mircea Radu Iacoban, Theodor Mănescu, Dinu Săraru, Valentin Silvestru, Dumitru Solomon, Marin Sorescu, Sütő András, în ziua de joi, 27 iunie a.c. Hubay Micloş, preşedintele Uniunii Scriitorilor din R.P. Un­gară a fost primit de tovarăşa Suzana Gâdea, preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste din R.S. România. în perioada vizitei în ţara noastră oaspeţii s-au întîlnit cu scriitori români, cu reprezen­tanţi ai presei, radioului şi televiziunii, au avut întîlniri de lucru, au vizionat spectacole şi au vizitat cartierele noi, muzee şi alte obiective cultural artistice şi turistice din Capitală şi din judeţul Constanţa. Adevărul vieţii, adevărul literaturii U­rmare din pag. 1 tivă istorică şi socială reală asupra faptelor, a dat literaturii acestor ani un ţel nobil — acea trăsătură umanistă fundamentală, fără care arta nu poate fi concepută şi prin care se jus­tifică raţiunea de a fi a literaturii. Realismul care caracterizează întreaga politică a parti­dului nostru — spirit pe care secretarul gene­ral al partidului l-a imprimat vieţii noastre din ultimii douăzeci de ani — se traduce şi în cli­matul vieţii culturale, printr-o angajare lucidă şi entuziastă, pentru devenirea noastră spiri­tuală, pentru cîştigul suprem pe care şi-l pro­pune acest efort , omul nou, noua lui calitate de constructor al socialismului. Ca martor şi participant la evenimentele po­litice şi sociale ale acestei perioade din istoria de astăzi a României, am sentimentul că se scriu, pentru cronică vremurilor, pagini cărora le-ar fi trebuit altădată înlănţuiri de secole. Atît de densă, de dinamică, de plină de înnoiri este viaţa noastră. Schimbările care se petrec, prefacerile care „ne prefac", nu pot fi lăsate să se consume fără a fi trecute în cronica timpului, fără a fi înţelese în semnificaţia şi consecinţele lor. O literatură care ar privi cu detaşare asemenea fapte s-ar condamna sin­gură la anchilozare, la impopularitate, la inuti­litate. Angajarea literaturii devine, în aseme­nea momente, o condiţie a supravieţuirii sale şi cred că prin operele ei majore, literatura noastră de astăzi a dovedit prezenţa sa vie, permanentă, calitatea de martor al marilor transformări. CUMPĂNA Aşchii S­ intetizez o fabulă auzită sau citită. „Vezi tu cîmpia asta ?“ li spune soarele celui ce vrea ceva de la el. „Cînd răsar eu, porneşti şi mergi şi mergi şi cit vei putea ocoli pînă seara al tău sâ fie. Cu o singură condiţie : să ajungi la punctul de unde ai plecat, măcar cu o clipă înainte de asfinţitul meu. Te poţi mulţumi şi cu cîteva aruncături de băţ, ai destul timp sâ şi dansezi cu sapa după muzica sublimă a pămîntului ce ţi se cuvine". Şi Insul a pornit la drum. li plăcea o colină, încă o poiană şi Încă o pădure. Cind era soarele la zenit şi um­bra insului arăta cu disperare nadirul să se agaţe de el, pămînturi şi mai minunate cîntau in faţa ochilor. Cind soarele se cocoţa spre asfinţit, insul a tresărit a întoarcere. Cuprinsese mult, mult şi-i părea rău de lucrurile necuprinse şi soarele aple­ca cobiliţa cerului cu o găleată gata să se verse în partea cealaltă a Cimpiei. Şi visul nostru, în­grijorat, a început să alerge către locul de unde pornise, îl zărea în depărtare, cum se încăpăţînează să nu vină spre el, ce mult ar fi dorit ca punctul acela să se urnească şi să-i vină aproape, ce mult ar fi dorit să cîştige mai puţin ca să nu piardă totul. Dar, era prea tîrziu. Şi insul a pornit la drum. A zvîrlit de cîteva ori cu băţul. Şi unde pica băţul Înfigea cite un ţăruş. Pînă a înconjurat atita pămint cit i-ar fi trebuit să se culce o sută de ani, în fiecare noapte, ală­turi de culcuşul din noaptea precedentă. Cînd a terminat ocolul, soarele nu se ridicase nici măcar de trei suliţe. A luat sapa şi a-nceput să dan­seze cu ea după muzica lentă a rimelor ce ţeseau de veacuri suprafaţa pămîntului. Un ochi îl ridea — acela care ştia să vadă cum se lumina la fie­care mişcare ceva din întunericul ţărînic ; alt ochi 11 plîngea — acela cu gene ca aripile păsă­rilor, atras de ceea ce rămăsese dincolo. Şi insul a pornit la drum. Nici nu răsărise bine soarele şi insul a pornit la drum. După doi-trei paşi şi-a adus brusc aminte că tot pămîntul este al lui. Şi i-a spus soarelui : „de cind ai răsărit, pentru că o singură dată ai răsărit, şi pînă cînd vei apune, pentru că o singură dată vei apune, tot ce vei cuprinde al tău să fie. Căută-ţi apusul cit mai tirziu“. George Alboiu viaţa cărţilor STUDIE O CONTRIBUŢIE ŞTIINŢIFICĂ 9­9 DE PRESTIGIU In ultimii ani se poa­te constata o mai preg­nantă revenire în actua­litate a lucrărilor consa­crate problemelor de istorie a culturii. în a­­ceastă linie se înscrie o lucrare cu totul remar­cabilă, apărută la Edi­tura Eminescu, volumul „Carte şi tipar în socie­tatea românească şi sud­­est europeană“ elaborat de două cunoscute cerce­tătoare, Cornelia Papa­­costea-Danielopolu şi Li­dia Demeny. Cartea stu­diază o serie de fenomene culturale complexe de istorie a tiparului şi a culturii cărţii pe parcursul secolelor XVII—XIX şi urmăreşte evoluţia instituţiei editurii, relaţiile dintre cartea românească şi tiparul grecesc, mentali­tatea publicului, schimbările structurale ce se produc în ceea ce priveşte aria de răspîn­­dire a tiparniţelor, diversificarea în arta gra­fică, modificarea raporturilor între cartea re­ligioasă şi cea laică. Cercetătoarele înfăţişează istoria cărţii şi tipa­rului în strînsă legătură cu întreaga viaţă inte­lectuală : curentele de gîndire, învăţămîntul, cir­culaţia manuscriselor. Acest lucru se realizează nu printr-o suită de studii autonome, ci prin­tr-un demers unitar, de sinteză, care urmă­reşte o demonstraţie ştiinţifică pe cit de com­plexă, pe atît de riguroasă. Lucrarea este pro­dusul unei vaste perspective istorice şi cultu­rale şi în acelaşi timp al unei foarte bune spe­cializări, ceea ce o recomandă nu numai unor categorii restrînse de specialişti, dar şi publi­cului mai larg interesat de istoria culturii. Au­toarele propun disocieri interesante şi întreprind comparaţii care relevă ce anume a adus nou in domeniul cărţii tiparul secolului al XVII-lea, acest, mare secol de cultură, faţă de secolul anterior, în domeniul impactului dintre socie­tate şi cartea tipărită, în privinţa limbii, în domeniul creaţiei intelectuale, în privinţa gra­ficii, a tirajelor, a mecenatului. Autoarele ara­tă că „cercetarea cărţii şi tiparului din secolul al XVII-lea ne dezvăluie şi un alt fenomen fundamental nou faţă de veacul precedent, şi anume circulaţia mai intensă a cărţii tipărite româneşti în toate teritoriile locuite de români“. Lucrarea relevă schimbările intervenite în intervalul studiat, în editarea cărţii şi modifi­cările radicale ce survin în coordonatele func­ţiei sociale a cărţii. Cercetarea urmăreşte pro­cesul de laicizare, diversificare tematică, im­plicarea în receptarea, difuzarea şi editarea cărţilor a noi pături sociale. Sunt analizate ra­porturile dintre politic şi cultural, realizîn­­du-se atît o privire de ansamblu, cit şi o mai exactă evaluare a unor fenomene speciale. Astfel, cercetarea importurilor dintre tiparul grec şi Ţările Române se referă nu numai la un capitol al relaţiilor popoarelor român şi grec, ci la un întreg capitol de istorie a cul­turii sud-est europene. Unul dintre cele mai interesante capitole urmăreşte : „Unitatea limbii, a originii şi unitatea de neam a românilor. Romanitatea şi tradiţia istorică“, iar un altul, la fel de valo­ros, se intitulează „Circulaţia cărţii în Ţările Române şi în sud-estul Europei“. Volumul aduce în discuţie numeroase probleme de istoria cul­turii, contribuţii ştiinţifice remarcabile şi o viziune unitară, modernă şi excelent argu­mentată. Este o carte cu o atrăgătoare dina­mică a ideilor, densă, cursivă, cu o riguroasă organizare logică. Vasta informaţie utilizată este selectată şi interpretată cu originalitate şi competenţă, iar faptul că volumul este scris într-un stil deloc pedant, limpede, exact, şi expresiv, îi conferă calitatea unei apariţii edi­toriale deosebite. Gheorghe Buluţă *) Cornelia Papacostea Danielopolu, Lidia Demeny: „Carte si tipar in societatea româ­nească şi sud-est europeană“, Editura „Emi­­nescu“, 1985. CARTE SI TIPAR IN SOCIETATEA ROMANEASCA SI SUD EST EUROPEANA­­ : I­­MR­o.u P­OEZIIE SUNETUL IERBII M M.!! ! !* VÎÎRG ‘ Deşi sînt peste zece ani de cînd scrie (de fapt, de cînd publică) poezii, Du­mitru Udrea păstrează în textele sale o sfială şi o ceremonie rituală de sur­prinzătoare (? !) sorginte blagiană. Afirmaţia de­licatului, dar atît de „in­surgentului“ poet care a fost şi este Leonid Dimov, de acum nu ştiu cîţi ani — cum că poezia lui Dumitru Udrea s-ar „aşe­za“ în „umbra versului lui Blaga“ — se confirmă, din plin, şi cu acest ultim volum al autorului. Luîndu-şi, ca simbol, „sunetul“ discret al ierbii, Dumitru Udrea îşi toarce în surdină şi într-o topică îndelung cizelată gîndurile şi sentimentele, oriei­t de năvalnice. Şi reuşeşte, adesea, într-un clasicism sui-generis, să le con­fere o aură hermetică, „barbiană“ (fără eufonii şi corespondenţe matematice, fără simboluri pitagoreico-platonice, desigur , totuşi, ezoterică). O obsesie, de pildă, a poetului, o constituie prezenţa năvalnică a cailor. Dar aceştia din urmă nu au, aici, nici insurgenţa nonconfor­­mistă din epoca romanticilor, nici îndrăzneala din versul eseninian, nici maiestoasa şi solida siluetă din picturile lui Uccello, ci un aer de, mai degrabă, descîntec popular : „La cîntatul cocoşilor / Cînd ielele / Adulmecă zorii, / Aud plînsul pădurii / Şi-n suflet / Năvălesc cai de­­ntuneric / Bătînd din copite / Pînă sparg timpul“ (Caii). Aparent, o poezie calmă, fluidă, mătăsoasă, dar cînd te gîndeşti că aceşti cai sunt „de-ntuneric“ şi că, „sparg timpul1, cu copitele... Şi tot astfel cînd, de pildă, murmuri versurile despre Cronos : „în noi, / Piratul Cronos / Şi-ascunde comoara“. Sau cînd medi­tezi la această „pînză“ de inimă albastră: „Des­chidere adîncă şi stranie / Cu fund de can­­delă-ntoarsă / De unde lipseşte Laocoon, / Iar şerpii / îşi veninează cozile / Cu strigăt de dragoste“ (Ochiul). De altfel, într-un scurt poem consacrat con­diţiei artistului, „Visează, poetul / A lumii oglindă“ (Poetul). Pînă şi Cîntec­(ul) surd are un parfum narcotic : „Cînd orbul din vise / îmi ţine noaptea la uşă, / Strig în infernul vocale­lor / Cu limbă otrăvită de şarpe / Nevenita dragoste ce doare / Şi fug în neştire / Spre frumoasa-urîta / Cîmpie ce-adoarme“. Cantabilă, uneori, pînă la a se insinua cu puterea muzicală a romanţei, poezia lui Dumi­tru Udrea, este, cum spuneam, elaborată, lu­crată în nota unui meşteşug de veritabil orfe­­vrier. Ca, de pildă, în poemul Umbra, unde magia macedonskiană a versului, cu simetriile şi căderile lui ritmice, are ceva din lirica „manieristă“ a lui Vasile Nicolescu : „Cînd umbra neiubirii noastre / Confuz atîrnă pe retină, / Sub pleoape ostenite raze / Indică ţărmul de lumină / / Mă doare spaţiul dintre vorbe / Purtînd­­ cuvinte-n devenire, / Cînd umbra neiubirii noastre / Confuz atîrnă pe retină“. Zăbovind la „focul poeziei“, „paznic la ar­monii“ (cum ar spune Nicolae Velea), Dumitru Udrea are curajul ca, într-o vreme a insurgen­ţelor, a căutării „poeziei in zone cit mai peri­ferice, să rămînă „credincios la clasici“ şi sâ mizeze pe jertfa dragostei — de frumos şi de cuvînt : „Coboară din lună un drum de tăcere / Către matca verde înflorită-n timp / Şi-n cîmpii uitate albitele semne / Ne vestesc sosirea altui anotimp, // E deja trecută vremea prin zăbrele, / Buzele iubirii strigă în ursit, / Jertfa din cuvinte curge în uimire / Şi se pierde mută într-un asfinţit“ (Jertfa din cuvinte). Nostalgia casei părinteşti atinge visul „Cu poarta înverzită plecată prin vecini“, iar des­tinul uman este văzut ca o discretă, neosten­tativă vibraţie patriotică : „Exist-un drum anume pe care noi îl facem / Trecînd prin băi de rouă spre rădăcina ierbii /...­/ Dar vine timpul iute cînd vămile ne cheamă / In iarna bîntuită de viscole fierbinţi / Şi uşuraţi ne­­ntoarcem în lutul ţării noastre / Făcînd o haltă scurtă la hanul din părinţi“. (Drum anume). Prevăd o evoluţie plenară a acestei poezii, într-un timbru care să-i devină propriu. Fănuş Băileşteanu *) Dumitru Udrea : „Sunetul ierbii“, Editura Albatros, 1985. HI I C/IRTE/­ IDE DEBUT NAIVITĂŢI TEXTE. Gheorghe Iova este un „naiv“ al tex­­tualismului cu candoarea şi fervoarea pioniera­tului, un „primitiv“ al curentului, care-şi scria cu bună credinţă textele încă de la începutul anilor ’70, alături de Mircea Nedelciu, Constan­tin Stan, Ioan Flora, Gh. Crăciun, pe atunci toţi studenţi bucureşteni realmente novatori în jocul cu mecanismele textului. Debutul tîrziu îl deza­­vantajază vădit pe acest autor al unui experi­ment autentic, inclus prin hazardul editorial într-o modă pe care o premersese cu un dece­niu, privîndu-l pe nedrept de originalitatea „avangardei“ sale. Scrisul lui Gheorghe Iova circumscrie o reală criză a identităţii provenită din suferinţa şi spaima rupturii eului cartezian din firescul exis­tenţei, ceea ce-i aşează versurile cele mai izbu­tite sub semnul lirismului ontologic şi abstract al lui Nichita Stănescu : „intelectul numindu-se pe sine eu / m-aruncă în afara lumii întreg / lu­­mea-i în faţa mea sau e deasupra / jos sau in spate-i numai umbra mea /­­ umbresc astfel în deşert ! / între umbra mea şi lume nici nu e loc / şi-acolo sunt doar eu“. Din nefericire, în cea mai mare parte a volumului, sinceritatea gîndi­­­rilor este mare, dar puterile poetice mici şi ma­joritatea textelor lui Gh. Iova alunecă iremedia­bil în prozaism, fie în direcţia unor lungi polilo­ghii despre echiexistent, eu şi existenţă (unde ici colo, cind autorul uită să filosofeze, mai licăreşte cite o metaforă sau cite o imagine izbutită a limbajului figurativ), fie în cea a mult discutatelor „drame“ textualiste : „dorinţă de poem de text ca singură dorinţa / deodată acum numai ea şi copiez un text / mi-l amintesc în dorinţa mea de poem / el este textul acesta / cu certitudine ceea ce este / spun că este un poem / textul meu un poem nu este ceva anu­me / text atît spun in timpul aşteptării / cineva va spune acesta este un poem“ (Autorul poate fi liniştit, în afara unei anume critici nu va spune nimeni acest lucru). La Gh. Iova, din­colo de versurile răzleţe, lirismul trăieşte în citeva scurte fragmente şi poeme în spirit de haiku, cu sugestia unui vag ermetism care e poetic şi autentifică prezenţa autorului în carte. HOLOGRAME. Un versificator naiv, locvace şi sfătos in manieră tradiţională, este George Enache. După scris, autorul pare a fi om în etate şi sensibil exprimîndu-şi în versuri „ideile şi sentimentele“ după canoanele reto­ricii unei şcoli poetice din alte vremi, unde clasici erau Alecsandri şi Vlahuţă, profesor Coşbuc şi modern Minuilescu, iar ucenicii mai citeau Topîrceanu pe sub bancă. In general însă „ideile“ sale sînt păgubitoare pentru poe­zie dînd producţiuni facile, împănate cu neolo­gisme, oscilînd între platitudini („Dragostea mea / ceasul în care te-am întîlnit / nu-1 voi uita. / / Aşezat acolo sus în turn / ne încăpea pe amîndoi / deşi părea de neînchipuit / că veşnicia mea / plus veşnicia ta / aveau să aibă loc / într-un singur ceas / care mai găsea şi putinţa / să se vadă din toată cetatea“.) şi bi­zarerii : „Ireversibil atîrnată de soare / umbra visează să crească mare, mai mare... / ea însăşi ţîşnită unde trebuia să fie o rază, / fiindcă tot există — visează / / Toate umbrele, — de la începuturi încoace — / visează să înghită lu­mina care le face / visează tenace, visează stu­pide, / visează în taină, visează în șoapte / / visează — ignorînd că s-ar sinucide / înecate anonime în noapte“. Altfel, George Enache are îndemînare tehnică şi cîteva mici tururi de forţă prozodice se pot reţine ca atare, dintre ele mai, interesante fiind trei „tablouri“ subiec­tive, bine executate între concret şi abstract (Peste ape line şi adinei, Tăietorul de păduri, Moara de vînt) unde model­e Arghezi în latura sa pictural minoră. Dinspre partea „sentimen­telor“, mai multă vibraţie au Cîmpie fără cai. Ca o zădărnicie de adîncă şi Cocor uituc, ulti­mul un poem aproape frumos prin cîteva ima­gini deosebite de maniera generală a volu­mului : „Doamnă pe la noi s-a întors cocorul uituc / s-a întors cocorul însingurat / ca un vîrf de săgeată / trasă din arcul unor timpuri mai bune / ca un vîrf de săgeată / care alear­gă mai repede ca săgeata sa / doamnă tu nu se poate să fi uitat / cocorul acela din toamnă / care trăgea de o margine norii / peste cerul albastru / albastru ca o năframă care încă mai flutură /­intre noi / cocorul acela cu vîrful înfipt în albastru / ca într-o cerneală de scris Cîntarea Cîntărilor“. Alexandru Condeescu *) „Nouă poeți“, Editura Cartea Românească, 1984.

Next