Luceafărul, iulie-decembrie 1985 (Anul 28, nr. 27-52)

1985-11-09 / nr. 45

A Opt artişti din Republica Federală Germania sunt prezenţi pină mîine, 10 noiembrie, într-o expoziţie (Muzeul Colecţiilor de Artă) al cărui interes provine nu doar din faptul că autorii au fost selecţionaţi cu grijă dintre ex­ponenţii generaţiei „mijlocii“ (nici unul nu are mai mult de 50 de ani sau mai puţin de 40) ci, mai ales, din faptul că arta lor este practic barome­trul tendinţelor actuale din ţara res­pectivă. Aproape toţi s-au manifestat in deceniul ’70—’80 prin intermediul unor expoziţii personale realizate in principalele oraşe europene ; aproape toţi au expus în cadrul unor manifes­tări de amploare , precum Bienala tinerilor artişti de la Paris, Documen­ta de la Kassel, Bienala de la Veneţia etc. In faţa lucrărilor unora dintre ei am avut, in acele ocazii, perplexită­ţile de rigoare. Orice mirare în faţa unui fenomen artistic, după trecerea unei perioade se transformă însă in evaluare, întrebările criticului, nega­ţiile sau afirmaţiile sale hazardate, pariurile sale cu prezentul, devine ma­terie pentru o judecată detaşată. Isto­ria artei se poate trasa chiar şi pen­tru perioade scurte, apropiate nouă , ajunge să privim cu seriozitate în­dărăt. Pe­ntru refacerea unor evoluţii ale Istoriei artei din R.F.G. în ultimii 15 Arta şi tehnica imaginativă ani, eşantionul propus criticii şi pu­blicului de la Bucureşti este, cred eu, reprezentativ. El reflectă multitudinea de tendinţe dintr-un moment cind mijloacele de expresie individuală, prin şi datorită tehnologiilor moder­ne, s-au massificat. Reflectă, pe de altă parte, procesul de recuperare al limbajului avangardelor istorice şi re­flectarea lui de către noua avangardă a anilor ’60 în formule al căror carac­ter contestatar transgresează planul formal şi vizează conţinutul. Reflectă, nu în ultimul rînd, tentativa de a face să adere mijloacele expresive la o pro­blematică a realului, capabilă să con­fere artei — în pofida diferenţierilor intre platformele filosofice ale creato­rilor — statutul de participanţi la via­ţa cetăţii. Nu întîmplător, în prima sală a expoziţiei ne întîmpină schele­tul cerbului transformat de Nicolaus Lang, prin recompunere şi cu ajutorul fotografiilor, intr-un vizitator fanto­matic al fostelor domenii ale rătăciri­lor sale. Un ecou al contestaţiei eco-­­ logiste, aflate în R.F.G. intr-un mo­ment de oficializată expansiune, a marcat neîndoielnic demersul acestui artist. Oricum, in cazul său, ca şi în cazul altor expozanţi, rămine valabilă întrebarea dacă şi în ce măsură con­ceptul tradiţional de artă mai poate reuni manifestări unde concreteţea imaginii este mai degrabă fructul unei elaborări tehnologice decit al unei re­­transcrieri imaginative. De un concept tradiţional — pe linia picturii lui Otto Dix din anii ’20 — pare a se lega mai mult Wolfgang Petrik, care metamor­fozează imagini aderente la real în compoziţii terifiante. El exacerbează efecte psihologice evidenţiind înstrăi­narea omului intr-un univers amenin­ţat de spectrul distrugerii. Legat de curentul informat de la mijlocul ani­lor '60 este K. H. Hödicke pentru care, programatic, dinamica gestului şi valorile psihice ale culorii se co­relează dorinţei evidenţierii unui me­saj social penetrant, rămas, totuşi, la nivelul formulării eliptice. Cu un ra­port doar indirect cu realitatea ime­diată, filtrat de o vitalizantă experien­ţă abstractă se prezintă tablourile lui Georg Baselitz, legat, ca şi ceilalţi co­legi amintiţi pină acum, de dramati­­citatea expresionismului german. Bernh. John Blume, Jochen Gerz, Jurgen Klanke, Dorothee vom Wind­heim se raportează mai ales la o in­terpretare psihologică, în­cheie ades suprarealistă, a evenimentului coti­dian, considerat pe rînd ca proiecţie a efectelor familiare, dificultăţii co­municării, imaginaţiei controlate sau memoriei ca depozitar al efemerului, în faţa acestor lucrări, mai ales, se pot exprima perplexităţile publicului. Oricum, arta este intr-un continuu proces de căutare şi este probabil că asaltul mijloacelor de reproducere ale imaginii vor tinde să se substituie mijloacelor artizanale de interpretare. Ceea ce numim artă actualmente tin­de probabil să devină o tehnică ima­ginativă. Expoziţia artiştilor din R.F.G. lasă şi ea deschisă îndoiala noastră. Grigore Arbore­ ­;plastică \=1 tudor stancu Poem „E adevărat - spunea ea, fgitind a batistă roz ţi două codiţe bălaie - că uneori mai vedem ţi faţa neplăcută a lucrurilor", dar in seara aceea stelele din oglinzi tăiau aerul ca nişte iatagane insingerate de sentimente exotice, cite un vis multicolor iţi lua zborul din arterele ei incă deschise iar eu nu găseam momentul potrivit sâ-i spun că s-ar putea să răcească umblind in picioarele goale pe asfaltul rece printre maşini ţi peşti cu ochi bulbucaţi, neştiind, vai, neştiind, că in seara aceea lumea se distra. Şi, deţi eram amindoi numai două lămpi fluorescente puteam vedea oasele prin haine, puteam simţi prin fiecare fibră a aerului din plămini cum urcă apa... Dar singele ei curgea Continuu din artere poate spre mare, poate spre ocean, in timp ce inima mea tranzistorizată imi repeta in fiecare zi, la aceeaşi oră : „Sulina, spixante­ six centimetres. Stationaire" Un strigăt cu seara în spinare In seara asta riurile varsă linişte in mări. Mai singur decit un sentiment, mai gol decit năvodul unui pescar sărac şi totuşi mai abil decit un iaht alb, trupul meu, etajul său de sus, plăteşte pentru toate cite au fost. / Joc simplu, copilăresc —­alica pătrunsă împiedică iepurele să fugă / In seara asta aerul varsă linişte in casa Ţimuitul greierilor care anunţă o toamnă norii răcoroşi care, din cind in cind, mai dau cite o palmă stelelor, şi multe alte banalităţi fac singurătatea să nu mai fie banală. In seara asta m­urile varsa linişte in mări. Tu­­ care nu eşti aici şi acum, cine oare se mai împiedică de visul tău ! Poem albastru Vulturii albaştrii imi mănincă ficatul ca nişte interminabile pahare cu alcool... Corbii albaştri imi ciugulesc ochii ca nişte ochelari cu lentile groase, cilindrice ţi translucide. Această respiraţie albastră a nopţii mă plesneşte peste ceafă şi îmi ordonă : „Vopseşte-ţi văzul ţi auzul, părul şi hainele. Organele interne şi mai ales vocea, vocea cu care te lauzi că ai singe albastru". Singurătatea albastră imi mănincă pina şi urechile, pină şi timpanele in care se scurg secundele topite de căldura ochilor pătrunzători ai unui peşte albastru. Această respiraţie a nopţii nedormite mă aruncă întotdeauna spre toţi acei necunoscuţi care se reped hulpavi spre albastrul meu inutil— Trezire Te văd : furtuna a risipit frunzele ce te acopereau şi cred că toate gindurile mele sint apele unor riuri de munte deasupra cărora chipul tău se apleacă să se spele. Patul Patul in care imi aştern gindurile, aşternutul in care urmele gindurilor mele nu poate fi decit pămintul cu bulgării săi uscaţi, care s-au sfârîmat ţi s-au topit in cearceafuri Urma trupului meu va rămine in pat iar capetele voastre se vor odihni in urmele moi şi calde lăsate de gindurile mele pe pernă. in picior prematură, par nişte gropi line, tot patul acesta in care trupul meu şi-a lăsat o parte din căldura lui. d­ in asfalt sar pietricele ; topită, smoala dintre ele se revarsă în şuvoaie negre, lipicioase. Geamurile s-au bombat, seamănă cu nişte bivoli cu piepturile bulbucate de apă, bivoli înecaţi, murind pe lingă ziduri cu burţile sparte , ţepeni, fierb în smoala care curge spre gurile canalelor. Tram­vaiele au înţeperiat la capătul străzii : pe şine au călcat elefanţii, morfolindu-le. Se retrag sub pruni. In crăpăturile scoarţei zac maldăre­­de furnici par nişte pumni de copil vopsiţi cu zgură şi amorţiţi în coşciugele crengilor. Prunele au pleznit, se scurg. Ca nişte ochi de broască, picăturile lipicioase le putre­zesc pe braţele goale şi arse din care se ridică aburi printre băşicile transpiraţiei. Cleioase, grele, în cerul gurii limbile plescăie, parcă sunt şopiile rănite printre dinţii deveniţi bolovani încinşi, dilataţi în gingiile dureroase, usturînd. Ca din gumă, nervii li s-au întins. Deodată se contractă, se aude un ţipăt, cineva a putut să ţipe ! „Apă !...“ Ursu ridică virful unei urechi. O clipă, apoi urechea iar se blegi. Mai are trei măsele şi cîţiva colţi în faţă ; limba îi atîrnă măturînd ţărîna ; cinci şi cind, dulăul oftează, atunci lim­ba i se trage năuntru permiţînd botului, coa­mei, urechilor să mai amintească de semeţia apusă ; apoi iar îi alunecă limba, de cîrpă şi singe, lucitoare de la distanţă. Privindu-i-o cu atenţie... „Soa-soare-rele !“ ...i se pot distinge crestăturile adinei ca o rană unde colcăie bale de sidef. Moţăie mai departe. Lingă animal, o farfurie din tablă, îndoită ; pe fundul acesteia, muştele înecate devreme, dimineaţă, acum se descompun. Prăbuşiţi în aşteptare, toţi trei copiii, pe iarba gălbejită, de iască. Unu-doi-trei covrigi. Nu se pot minca unul pe celălalt. Nici nu mai pot minca ceva. „Sărea... sărea coarda, unde-o fi acum ?... La ea e răcoare şi poate dormi, uaahh ! Nu-mi mai simt braţul. Furnici — de unde ? Doar muriseră, negricioasele. Pielea... mă gîdilă... hihihi! Priviţi, s-a înroşit pielea, aci, aci, unde te uiţi !“ Cu încetul umbră se mută. Cum să se ridice 7 Cel mic parcă doarme... Şi ce să mănînce, acum ceasul dacă o fi două... O să vină ea, sigur, şi vor minca şi vor bea ! Numai de nu s-ar trezi Silviu. Ela rezistă, nu doarme, Ela e mai mare decit Silviu. „Acum mă priveşte... Ei, aşa fiind­că vreau umblu în chiloţi. Şi pe stradă, ce­r ! Rîzi ca o fleaţă. Maimuţo !“ îşi ia coarda. Foarte bine. „Pleacă, maimuţo !“ Se strîmbă de durere, încercase să scoată limba la Ela dar foamea, sau limba însăşi, umflată şi băşicată, au săgetat-o pînă-n creieri ! N-o mai vede pe Ela. „Na, na ! Altă dată să nu mai vă urcaţi pe mine...“ Strivește furnicile, magiunul măsli­niu îi pătează buricul degetelor. „Ce-o fi visînd Silvu ? Se scutură întruna.“ „Pi-ti-ticu... vis-sează-sează... urit.“ Dacă n-ar putea să viseze, ar fi mai rău pentru el. Pentru toţi. Aşa socoteşte Gigea, refuzînd să se ridice in capul oaselor. Primul­­ cuvînt pronunţat a fost gigea. De-atunci, ni­meni n-a mai chemat-o altfel. Doarme şi Ursu. „Mama, auzi, Ursule ?... Cind vine mama ai să mănînci şi tu. Nu va întîrzia, să ştii trece întîi prin piaţă şi de la piaţă vine direct acasă, aşa, să ştii, blegule !... Il ciupesc muştele, săracul ! Pe Ursu şi pe Silviu umblă muştele berechet ! Imi pare rău că nu-mi amintesc nici o rugă­ciune, nenea Trică spunea că-i bine să te uităm, dar acu, acu... ca să nu-i mai muşte afurisitele pe Silviu, că-i mic şi...“ „Frat­tele meu e... em-mic...“ „Daa“, face Ela, „şi tu eşti grozaaav de maaare ! Uită-te la ea, îngenunchează ! Cui te­­ rogi !“ mircea comstantinescu „Lasă-mă, lasă-mă, nenea Trică, cel care le-a arătat primele portocale, n-avea dreptate, uite,­ fug muştele, fug muştele... Precum iii cer, aşa şi pre pămînt... Fug, fug !... Amin.“ Se închină. Ela o imită, stăpînindu-şi greu rîsul. „Ela ! Să-ţi fie ruşine !“ „O să vină mama, din clipă-n clipă, lasă în­chinatul ! Doar eşti fată maaaree !“ Deodată soarele, sfîşiat de crengi, de ziduri, de uluci, se face nevăzut. Ii vine să strige, Gigei : „Portocala, cerul a înghițit portocala. Ce bine, ce bine ! Uite, Ela, privește... De ce plîngi ?“ Ela — îngenuncheată ea acum. Părul i s-a desfășurat pe jos, își freacă ochii, plînge mă­runt. Parcă abia în clipa asta a auzit ce-a spus Gigea. Se întoarce spre ea ştergîndu-şi ultimile lacrimi. O priveşte, aproape ca pe-o necunos­cută. E frumoasă Ela. „A fugit soarele, vine şi mama, eşti frumoasă Ela !“ întoarce capul, brusc, de parcă Gigea ar fi ridicat mina s-o pleznească. „Da, piticul doarme încă. Să-l lăsăm. Mai bine hai la poartă s-o vedem pe mama cind dă colţul, hai. Ela ! Suus !“ Amîndouă se ridică. Ar vrea să zboare pină acolo, însă le-au amorţit picioarele. Gigea o ia pe Ela de mijloc şi fac, înlănţuite, cîţiva paşi. Tramvaiele uruie iar. Cineva a pus la loc geamurile... Acum Ela poate merge şi fără sprijin. O ia înaintea Gigei, saltă cu amîndouă mîinile ivărul porţii. Ce de lume ! Aşteaptă. „Hai, păpuşo, zi !“ „Mama... cind ?“ „Da, pe ea o aşteptăm.“ „O să-l aducă iar pe nenea Trică ?“ Nu s-a mai bîlbîit ! De bucurie. Gigea o ridică in braţe şi o sărută. „Sigur, vine şi nenea Trică, sigur, ca de obicei. Bravo, Ela !“ Şi-o ţine strîns, se roteşte cu ea, trecătorii se opresc şi se rotesc odată cu ele, uiu-iu-iuu ! „Ei, ce v-a apucat­­ !“ „Mama ! Mama ! Ce bine ! Şi-n spatele tău e... Auzi, mamă, Ela vorbeşte bine, nu se mai bilb...“ „Lasă asta acum. Uite, dînsul va fi tatăl vostru. Dar unde-i Silviu .“ „Doarme“, se grăbi Ela să spună ceva. Apoi, ridicîndu-se pe vîrfuri, radioasă, zise străinu­lui : „îl cunoşti pe nenea Trică “... El spunea că unii oameni mari n-au gustat niciodată por­tocale. Şi mai spunea că rugăciunile nu ajută la nimic. Nici la război, nici acu. Noi tot ne-am rugat să ne-aducă mama un tată și­ uite Ibmatitul vine cecilia bucur In nopţile albe sub iarna îngheţată In nopţile albe sub iarna îngheţată deasupra lumii mă aplecai cu tine­ odată. Aprindeai lumini prin ceţurile goale ca să uităm de zei străini de întuneric şi de frig. Stăteau cu noi îngeri cuminţi privind fără scăpare spre hărţi lumeşti -plingeau din cap pină-n picioare. De dragoste Am venit la tine să-ţi spun verzi şi uscate, despre ce vreau şi nu se poate, despre dulcele ce stă pe limbă despre degetele toate. Bat şi nu­ răspunde nimeni — pe deasupra miinii mele aburul cu care semeni. La colţul ochilor La colţul ochilor ploile sărate au săpat mici canioane. Pentru eternitate nimic nu voi ascunde aici și nimic nu va muri. Doar ploile sărate vor curge pinâ ce vor albi. Pulberi In umbra pînzelor albe trăiește o vietate cristalină. Ghemuită, ascult cum roade pietricele-n gol. Nu am văzut-o niciodată -în ochiul plin de sare ard pulberi de aer. ­­l­l Viola este un instrument ingrat. Surghiunit, parcă, a media între gra­vele violoncelului şi jerbele luminoa­se ale viorii, viola este destinată ar­tiştilor cu har autentic. Cred în afir­maţia lui Gide, după care, pe măsura trecerii timpului, teritoriile sortite ex­presiei ingustîndu-se tot mai mult, for­ţa individuală fiind solicitată tot mai intens, doar puţini sunt cei care stră­bat cărările esenţiale ale expresiei discrete. Ştefan Gheorghiu este, după cunoş­tinţa mea, unul din rarii artişti pentru care opţiunea faţă de o anumită ex­presie instrumentală este mai mult decit un joc al corectitudinii, cit mai ales o dimensiune fundamentală a a­­titudinii faţă de muzică. De altminteri, personalităţi de pri­mă mărime ale vieţii muzicale inter­naţionale, ascultîndu-l pe violistul Ştefan Gheorghiu sau colaborînd cu el, au exclamat, într-o spontană recu­noaştere a valenţelor de care dispune, privilegiul şi bucuria de a fi fost ală­turi de un autentic artist. Iată, de pildă, marele dirijor Sergiu Celibidache, clamîndu-şi admiraţia faţă de subtilitatea jocului lui Ştefan Gheorghiu. Or,“ călduroasele cuvinte ale celebrului Menuhin, după ce a ascultat cvartetul Orfeu, din care fă­cea parte şi Ştefan Gheorghiu, la con­ Portret de artist tînăr cursul de la Portsmouth : „A fost mi­nunat să pot asculta o atit de dăruită interpretare. E o cinste pentru muzi­ca românească“. Tot astfel, celebrul dirijor Roberto Renzi, lucrînd cu Filarmonica bucu­­reşteană, a avut frumoase cuvinte pentru acelaşi artist al cărui portret îl încerc aici. O dimensiune esenţială a adevăra­tului muzician contemporan este parti­ciparea la arta camerală. Individuali­tatea lucidă a unui artist devine cu atît mai preţioasă atunci cind este în­crustată în taina făuririi colective a muzicii. Cum spuneam, Ştefan Gheor­ghiu este partenerul ideal pentru dia­logul cameral. Mărturie, între altele, stă o afirmaţie — pe care îmi permit să o citez integral — a celebrului compozitor francez Henri Dutilleux, după ce a ascultat interpretarea com­poziţiei sale pentru cvartet de coarde: „Spiritul operei, în întregul său, a fost tradus în mod fidel şi am admirat in­terpretarea dumneavoastră, apropiin­­du-se foarte mult de gîndirea mea“. Anul trecut, Ştefan Gheorghiu a de­monstrat — la un festival important precum cel de muzică nouă de la Darmstadt — că este unul dintre cei mai autorizaţi tălmăcitori ai ideilor contemporaneităţii. Premiul ce l-a ob­ţinut acolo, în primul rînd ca fervent , propagator a muzicii româneşti, de­monstrează elocvent acest lucru. Un artist de clasa internaţională a lui Ştefan Gheorghiu există, in primul rind, pentru că are o cuprindere imen­să asupra muzicii tuturor timpurilor. Am in faţă un excelent disc, rod al extraordinarei iubiri faţă de muzică ce o dovedeşte, încă o dată, „Electre­­cord“-ul, disc conţinind „Simfonia concertantă pentru vioară, violă şi or­chestră“ de Mozart. O colaborare de excepţie asigură viabilitatea acestei gravări : dirijorul Mircea Cristescu conduce orchestra de cameră a Filarmonicii „G. Enescu“ (cu care realizează şi versiunea de calitate a unei alte compoziţii mozar­­tiene, „O glumă muzicală“), solişti fi­ind violonistul George Dima şi violis­tul Ştefan Gheorghiu. Comparînd această interpretare ro­mânească, cu oricare din înregistră­rile existente in cataloagele interna­ţionale, imi pare evident faptul că la artiştii noştri aflăm un miracol al sunetului greu de egalat, de maximă eficienţă afectivă. Sunt absolut convins că Ştefan Gheorghiu este un om de excepţie ; un astfel de artist are nevoie de foar­te multe prezenţe în viaţa muzicală naţională şi internaţională. Beneficiul ar fi al nostru, al tuturora. Intr-un moment în care recunoaştem, pe bună dreptate, virtuţile maxime ale muzi­cienilor români, contribuţia unui vir­tuoz de valoarea lui Ştefan Gheorghiu trebuie să stea în atenţia celor care vor şi pot să facă din muzica româ­nească o prezenţă majoră a contem­poraneităţii. 9 NOIEMBRIE 1985 |muzica v m J Fred Popovici. george ţărnea „Copiilor de toate virstele, ca o invitaţie la călătorie prin copilăria celui care va rămine şi primul şi ultimul nostru Nichita Stănescu." Lectică dialectică (I) Patru-I duc, Patru-I aduc Intr-o lectică de nuc Pe grozavul de haiduc­­ Cu scumpeturi pe surtuc, Dar la suflet cam caduc — Pentru braga şi sugiuc, Jos, la Hanul lui Manuc Unde şade singur cuc Pin-ajunge zăbăuc Tot scoţind de sub papuc Oase reci de miel calmuc Perpelit la foc uituc. Zi de zi acelaşi truc­­ Din ce parte să-l apuc Şi să-l bag la balamuc Pe grozavul de haiduc Care-a spart dintr-un ciubuc Timpla unui sfint de stuc, Dacă-n lectica de nuc Patru-I duc, Patru-I aduc. „Flori de toamnă” — fotografii de Mircea Şoncuteanu Nini la plecare Intr-un oraş concret şi trist S-a petrecut din viaţa-n moarte Cel mai Nichita, de departe,­­ Prea neştiut ca pianist. Nici Nini nu mai ninge-acum, De prin decembrie spre vară Decit cu fiori subţiri de ceară — Că nu-i de glumă, nicidecum­ Adorm o mie de poeţi In celui hărăzit să fie Mai mie lui decit mi-e mie Cind pică lacrimi din pereţi. Şi Nini a zburat de tot Din casa cu tavan de sită Spre moara prea neobosită, Sâ-i dea o palmă peste bot Şi s-o arunce din înalt Aşa de mult şi de la vale Incit să nu-i mai iese-n cale Nici pe tărimul celălalt. Nini la gard Priveşte Nini prin ochean La bobul străveziu de rouă Gindind că dacă mai şi plouă Se face-n curte un ocean. Prilej mai potrivit n-ar fi Să se strecoare prin ulucă Din vina dorului de ducă Şi-n lume să se piard-o zi. Dar şapca lui de marinar Cu hainele de muselină Stau un dulap, la naftalină Şi n-are cheia-n buzunar. Cum să te-ncumeţi s-o porneşti Fără veşminte adecvate Pe nişte ape-nvolburate Ceva mai jos de Bucureşti. Descumpănit, pe gardul său Vecin cu fabrica de ceară, Işi face Nini plan spre seară Să fugâ-n vis către Buzău. Lectică dialectică (XVIII) In calea relelor - Lectica stelelor. In miezul cerului — Lectica gerului. In carnea humelor - Lectica numelor. In vama focului — Lectica focului. In jurul crinilor - Lectica spinilor. In cartea lupului - Lectica trupului. In visul norului - Lectica zborului. In umbra regilor - Lectica regilor. In bezna scrumului - Lectica drumului. In strînsul mîinilor - Lectica pîinilor. In fructul frunţilor - Lectica nunţilor. In ceaţa toamnelor — Lectica doamnelor. In somnul somnului - Lectica domnului. In faţa porţilor - Lectica morţilor. Lectică dialectică (XXVI) Scriu intii şi-abia pe urmă . Gheara visurilor scurmă Dureros, printre cuvinte, ‘ Cu ce ştiu mai dinainte — Scufundindu-mă in teama Că prea ţin de vorbe seama Şi prea-mi lasâ-n urmă visul Lectica de tras cu scrisul. Lectică dialectică (XXV) De mi-e una, de mi-e alta, Raza soarelui - inalta — Imi abate din cărare Lectica de-ngindurare. Se-nverzeşte şi păleşte Iarba care-n ginduri creşte Şi la fel răsare luna, De mi-e alta, de mi-e una. Lectică dialectică (XIX) Se pot îndepărta, se pot intoarce, Se pot razni­­ lovite de deochi — Aceste lectici reci ca nişte Parce Pe care zeii le-au legat la ochi. Doar în afara lor se poate şterge Deosebirea dintre iis şi plins Ştiut fiind că lectica nu merge Decit pe umeri, inchingată strins. Cind eşti şi cel purtat şi cel ce poartă, Rămine să cuprindă ce mai poţi Doar lectica din cer numită soartă — La fel de aşezată peste toţi. Lectică dialectică (XVIII) Să fim atenţi, să fim cuminţi. Să ascultăm ce spune sfintul Abis de legănat pămintul - Cit va mai vrea să-l ţină-n dinţi. Să fim copii, să fim frumoşi,­­Să inventăm zăpezi albastre De dragul găzduirii noastre In lectici cu pereţii groşi. Să fim curaţi, să fim convinşi, Să desluşim ce vrea sâ-nsemne Cel mai simbolic dintre semne. In care ne găsim cuprinşi. Lectică dialectică (XVI) Cind se uită-n paradis Ochiul cerului deschis. Aş zbura - uşor de zis — Dar prin care vers ucis Pot afla descris precis Paradisul propriu-zis, Cel cu ziduri de abis Şi accesul interzis Păminteanului proscris Pentru vina de-a fi scris Lectici care zboară-n vis.

Next