Luceafărul, iulie-decembrie 1987 (Anul 30, nr. 27-52)

1987-07-04 / nr. 27

4 IULIE 1987 M) «liMNtti ia «tätig iiWMWwtt mi »«»«ut- me-is j|j „y.v.'oiJi »îo ■ *i EDGAR PAPU: «Despre stiluri» d­ espre stiluri“ (Ed. Eminescu, 1986) a­­dună trei dintre sintezele fundamen­tale aparţinînd lui Edgar Papu („Ba- * * jocul ca tip de existenţă“, „Existenţa romantică“ şi „Apolo sau ontologia clasicismu­lui“) precum şi o scriere inedită, conţinînd „gin­­duri despre manierism“, care completează în chip fericit contribuţiile precedente şi dă sen­timentul unei încheieri admirabile a unor cer­cetări ajunse la o înfăţişare monumentală. De altfel, însemnătatea acestor sinteze (unice, prin anvergură şi prin soliditatea concluziilor, în estetica europeană de azi avînd o însemnătate considerabilă şi prin aceea că documentează un protocronism portughez, germanic şi ro­mânesc) d in afara îndoielii, deşi o imagine mai apropiată de adevăr este posibilă mai degrabă acum, la sfîrşitul unui ciclu vast. „Despre sti­luri“ rămîne, aşadar, una dintre sintezele cele mai de seamă ale vremii noastre, un edificiu monumental care afirmă puterea de creaţie a unei culturi. Intrucît am comentat, în cîteva rînduri, stu­diile reeditate aci, în această „scriere“ comple­tă, nu voi reveni asupra examinărilor pe care autorul le-a făcut în privinţa barocului, roman­tismului şi clasicismului, observînd, totuşi, că intuiţiile lui se confirmă pe deplin acum, la Încheierea lungilor cercetări şi că formulele îşi conservă pregnanţa şi arată o putere de pe­netraţie absolut uimitoare, deşi nu atît de rară intr-o literatură cu geniul expresiei memorabile şi cu eseişti extraordinari, cum este literatura română. Inedite fiind „gindurile despre manie­rism“, mă opresc un moment asupra lor. Examinarea mahierismului nu e, în opera lui Edgar Papu, recentă şi esteticianul a dezvoltat aci, valorificînd ceea ce se putea valorifica, o seamă de observaţii împrăştiate ici şi colo, uşor de adunat totuşi, dacă ar fi fost cazul şi dacă ideea lui, de a se exprima şi asupra aces­tui stil, nu s-ar fi concretizat. „Arta şi uma­nul“, „De la Alpi la Marea Nordului“ conţineau cîteva analize remarcabile şi care au trecut, în bună măsură, şi aci contribuind la solidificarea unei idei aflate, în acele contribuţii, într-o sta­re încă virtuală. Acest proces de adăugiri succe­sive, urmate de o configurare finală, arată că opera însăşi are unitate şi ascunde o excepţio­nală omogenitate pe care exegeza de mîine trebuie să o studieze mai atent decît s-a făcut pînă azi. E, mai întîi, o unitate de metodă, pe care Edgar Papu o semnalează într-o „preludiu" foarte necesar la aceste „gînduri despre manie­rism“ : „Aş dori — zice el — să privesc arta manieristă după criteriile ce m-au călăuzit în efortul de a desluşi şi celelalte stiluri. O vom lega, adică la rădăcinile trăirii care i-au dat naştere in atmosfera psiho-socială a unui anu­mit tip de momente istorice“. Imaginea asupra genezei stilurilor ar fi, aşadar, o chestiune de ontologie şi o completare, pe care autorul o face numaidecit, confirmă această observaţie, altfel aflată la îndemînă : „Străduinţa noastră s-a dirijat să descopere în diferitele conţinuturi stilistice analizate nu simple convenţii, istoric­­conjuncturale, ci realităţi organic înrădăcinate în unul sau altul din elementele şi regnurile na­turii (pag. 493). Clasicismul ar exemplifica, din­tre stiluri, absolutul ideii de „formă“, accep­tată în plina sa integritate“ ; totuşi, nici barocul şi nici romantismul nu îi „lezează" acesteia integritatea, aceasta fiind „esenţiala trăsătură comună între stilurile închise şi cele deschise“. Manierismul e animat, dimpotrivă, de un „im­puls antiformal“, deosebindu-se astfel de ro­mantism şi baroc ; el „creează, faţă de ele, o identică prăpastie ca şi faţă de clasicism“. Spre a ruina forma, manierismul „deformează atit proporţiile cit şi liniamentele existente la mo­delele sale, am spune normale in stare natu­rală“ ; apoi „selectează cu predilecţie figuri anormale, uneori chiar monstruoase, pe care le reproduce fidel“. Sînt de observat aci cîteva disociaţii foarte subtile, care împiedică o con­fuzie curentă (aceea dintre manierism şi baroc) să se producă. Barocul ar „dinamiza“ formele însă „ruinarea“ acestora aparţine manierismu­lui ; barocul nu deformează, spre deosebire de manierism unde cultul deformării e hotăritor. Originea acestei anormalităţi programatice ar fi, în spiritul ontologiei stilurilor (practicate de Edgar Papu), spiritul tulburat de epocile fără certitudini, „cînd omenirea pare a merge în derivă“. De aci provin „nevoia de libertate ab­solută în artă“, „individualismul excesiv“, „exas­perarea“ înaintea ideii de epigonism, „atitudi­nea decepţionată“ şi „caracterul ludic“. Sunt tră­sături ale spiritului manierist pe care le putem accepta fără dificultăţi după cum indiscutabilă este şi ideea unui manierism nu permanent ci periodic. Aci, Edgar Papu introduce un corectiv, precizînd că începuturile manierismului şi apo­geul acestui stil nu sunt de stabilit în Florenţa cinquecentescă ; manierismul, zice el, şi are dreptate, e un fenomen cu origine barbară şi cu dezvoltare germanică, anterioară epocii manie­riste florentine (acest protocronism, al artelor germanice, confirmă încă o dată valabilitatea unei teorii). E contribuţia cea mai de seamă pe care Edgar Papu o aduce aci, sugerînd o in­terpretare în termen antropologic a istoriei civi­lizaţiilor care ar merita citată integral căci este memorabilă. Obirşiile manierismului stau în „lumea migratoare germanică“ ajunsă în mediul clasic, într-o Europă a monumentelor, esenţial romanică şi interpretată de aceşti ve­netici ca o fortăreaţă inexpugnabilă, amenin­­ţînd să civilizeze şi să romanizeze spirituali­ceşte pe aceşti cuceritori de pămînturi. De aci ar proveni acea negaţie absolută, acea nelinişte şi acel refuz aprioric al „stabilităţii“ şi al „ma­sivităţii“, al formei care însemnează tradiţie, adică „substrat“. Acest „nex formativ al manie­rismului“ este explicat în chip excepţional de Edgar Papu, care trage încheierile evidente şi ajunge cu desfăşurările istorice pină la Marea Negaţie care este Reforma (ideea că Reforma e manieristă merită o examinare separată). •Aşadar, manierismul ar desemna, sub raport, antropologic, o revoltă a migratorului in fata'' civilizaţiei p'roduse de sedentar, ar fi 'ur­­ritit justificativ şi apariţia periodică în istorie a nă­zuinţei de a face tabula rasa din tradiţie arată că astfel de accese „barbare“ ilustrează nu doar o epocă de fluctuaţie demografică şi de schim­bare de ev istoric ci şi o psihologie de cuceri­tori care universalizează spaima. ..Smnima“ e, de altfel, la originea creaţiei manieriste şi tot ceea ce e considerat aci drept manierist (..sensul prăbuşirii“, „labirintul“, „viziunea catastrofei“) provine din acest sentiment al dezastrelor imi­nente. „Gînduri despre manierism“ deschide un dosar (acela al componentei antropologice a „sti­lurilor“ şi raporturilor ,,stilistice“ dintre civili­zaţii) pe care Edgar Papu nu l-a examinat si ii lasă aci doar în sugestie : e însă o schiţă cu pasionante dezvoltări posibile, completînd, in chin fericit, ideea de „protocronism“, care e de regăsit, adeseori, in aceste eseuri despre sti­luri. Fiind „barbar“ şi germanic, manierismul tră­ieşte istoriceşte ori de cite ori se produc „epui­zări“ ale „resurselor potenţiale“ şi cînd „forma artistică reconstituită" nu mai e capabilă să se regenereze în termenii proprii, înţelegem că autorul consideră drept manieristă arta modernă şi, mai cu osebire, avangardismele, rezumin­­du-se doar la o atitudine descriptivă, de unde răzbate uneori neîncrederea în aceste formule de creaţie. Sint nişte „orizonturi la sfîrşit de veac“ (pe care, poate, esteticianul le va dezvolta vreodată) arătînd mai degrabă puterea „antien­­tropică“, regulatoare, a creaţiei, orînduindu-se in măsuri ancestrale şi recurgînd adeseori la o tradiţie care scoboară în folclor şi, prin aceasta, în arhaic spre a regenera o artă primejduită de marasm. Sînt „germenii revitalizanţi“ pe care Edgar Papu îi semnalează un chip de agenţi ai „reapariţiei pe noi baze, a formei integrale in artă“. Două cuvinte, ca şi în opusculul lui Edgar Papu, asupra „statutului unui manierism româ­nesc“. El ar fi ..împlîntat la noi în rădăcini mai vechi, poate originare“ şi chiar dacă e pre­zent, către 1880 şi mai tirziu, la Haşdeu, Emi­nescu, Creangă şi Caragiale, arătînd ..inflexiuni din ceea ce mai tirziu va deveni antiliteratură“, nu evoluează în formula cunoscută din culturile occidentale ; „procesul de aclimatizare“ a fost întirziat de componenta folclorică, de un spirit poporan neîncrezător in ideea catastrofelor universale. Sunt aci, ca de altfel pretutindeni în această extraordinară sinteză, propoziţiuni care abreviază ceea ce ar pretinde demonstra­ţii de volume întregi. Aci, ca şi în celelalte studii (unde „anticipaţia“ portugheză, cu stilul manuelin, şi românească, în opera lui Neagoe Bararab, însemnează nu doar un corectiv la periodizarea curentă a barocului „istoric“), no­ţiunea de protocronism este prezentă şi verifică o imagine a creativităţii unor culturi a căror putere de a întruchipa valori se află la o parte de reprezentările reducţioniste, de felul „mode­lului unic". „Despre stiluri“ confirmă, şi prin intermediul genezei formelor culturii, ideea di­versităţii, care e fundamentală in optica pro­tocronistă asupra creaţiei. Artur Silvestri CRONICA LITERARĂ VISTIAN GOI­A: «B. P. Haşdeu şi discipolii săi» a­ titudinea faţă de scriitorii de raftul doi este la fel de importantă şi carac­­terizantă ca şi aceea faţă de scrii­­­torii raftului unu. Fără aceşti autori o epocă culturală şi o literatură nu va fi re­constituită pe deplin. Acţiunea reevaluării şi restituirii scriitorilor de plan secund este de-abia la început. Dar puţinul realizat nu este o piedică în calea con­cluziei că ea este binefăcătoare pentru litera­tura română şi plină de surprize binevenite. Vislian Goia a tipărit, de pildă, o carte despre V. A. Urechia. După cei care se rezumă privi­tor la V. A. Urechia la consideraţiile pe care Titu Maiorescu le făcuse în jurul acestui scrii­tor, ideea unei monografii V. A. Urechia pare o curiozitate, un lux. Cine parcurge monogra­fia ajunge insă la alte concluzii, întotdeauna este necesar să ascultăm şi cealaltă parte. „Partea“ V. A. Urechia este la rindu-i foarte­­interesantă, are îndreptăţirile ei, iar cartea lui Vistian Goia semnalează injustiţia care s-a făcut unui mare animator cultural şi unui foarte înzestrat literat. Vistian Goia n-a avut doar meritul că l-a „dezgropat“ pe V. A. Urechia semnalîndu-i valoarea si durabilitatea, ci si prudenta de a nu se transforma in apologet al autorului stu­diat. De aici şi credibilitatea întreprinderii sale, de neînţeles pentru cei ce absolutizează jude­căţile maioresciene. O carte dedicată tot autorilor de rîndul doi este B. P. Hasdeu și discipolii săi, lucrarea mai interesantă ca formulă și orizont decît prima, pentru că studiază fenomene literare ignorate. A alege un asemenea titlu înseamnă a examina materia activ pe cîteva coordonate care asigură apoi o configurare. Este vorba mai întîi de pre­cizarea figurii lui Haşdeu, a viziunii lui înnoi­toare şi apoi de stabilirea corespondenţelor cu literaţii epocii care-l urmează. Acesta e drumul cărţii lui Vistian Goia, uşurat mult de vizibili­tatea discipolilor, grupaţi declarat in jurul maestrului si a unor publicaţii, fie scoase de Haşdeu, fie însufleţite de ideile, lui. Rezultatele se văd rapid şi sunt pline de consecinţe pentru resuscitarea dintr-un unghi mai dinamic a pro­priei noastre istorii literare. Asemenea cercetări evidenţiază existenţa familiilor de spirite, a alianţelor de idei literare, care, amindouă, ne introduc intr-un mod mult mai fin si mai efi­cient în intimitatea unei epoci literare. Cerce­tarea lui Vistian Goia semnalează existenţa unui cerc de haşdeieni care premerge Junimea şi activează în paralel cu aceasta, făcindu-și din combaterea junimismului unul din obiectivele polemice de căpătii. In afară de Hasdeu, gruparea mai cuprinde pe G. I. Ionescu-Gion, pe Lazăr Șăineanu, pe Grigore Tocilescu, pe Anghel Demetriescu, pe N. I. Apostolescu, pe N. Scurtescu, Gh. Dem Teodoresscu, Ilie Bărbulescu, Mózes Gaster, S. FI. Marian, încadraţi unui fascicol de idei unic, unei mişcări culturale şi literare, fie­care dintre ei semnifică mai mult împreună, decît separat. Junimea, ne lămureşte Vistian Goia, îşi zicea „direcţia nouă“ pe lingă direcţia lui Haşdeu, care era „direcţia veche“. Haşdeienii admirau pe paşoptişti, junimiştii nu. Este aici una din principalele explicaţii ale conflictului atît de pronunţat consemnat de istoria literară. Dar nu singura şi nici cea mai satisfăcătoare. Constituită în jurul publicaţiilor haşdeiene, ca şi în jurul profesorului universitar Haşdeu, seria de discipoli şi şcoala lor dispare odată cu ieşi­rea lui Haşdeu din marele circuit al vieţii noas­tre gazetăreşti şi universitare. Vistian Goia insistă asupra societăţii „Româ­nismul“ şi a foii care-i poartă numele, care este după părerea autorului, pivotul întregii şcoli hasdeiene. I se stabilesc acesteia constantele ideologice şi se trec în revistă, apoi pe categorii de discipline, contribuţiile reprezentative ale discipolilor. Rezultatul este că acolo unde harta părea săracă apare o formă de relief. Contri­buţia fiecărui discipol hasdeian în parte poate să nu impresioneze, dar aşezate laolaltă, ca ie­şire din acelaşi izvor comun de gîndire, ea este cu totul impresionantă. In filologie şcoala haş­­deiană a dat pe Haşdeu, pe Lazăr Şăineanu, pe­ Mózes Gaster, în folcloristică pe Haşdeu, pe G. Dem Teodorescu, pe D. Stănescu, pe Petre Ispi­­rescu, pe Simeon Florea Marian, care ca şi maes­trul depăşeşte limitele folcloristicii. In istorie şcoala lui Haşdeu abordează, susţine, impune teme fundamentale, tipăreşte monografii, pro­duce studii parţiale. Numele lui Haşdeu, Grigore Tocilescu, V. A. Urechia, I. Ionescu Gion sunt suficiente pentru a ilustra importanta capitolului istoriografic al şcolii lui Haşdeu în istorie. Sunt avute in vedere si produsele literare ale scolii haşdeiene asupra cărora autorul însă nu insistă suficient, subapreciind nejustificat valoarea li­terară a scrierilor hasdeienilor. In mai multe rînduri, Vistian Goia semnalează filiaţia care trece de la paşoptişti la Haşdeu şi de la acesta la Eminescu, traiect care-şi are im­portanţa lui pentru înţelegerea ideologiei emi­nesciene. Pe scurt, cartea lui Vistian Goia, B.P. Haşdeu şi discipolii săi circumscrie o temă de istorie literară românească a cărei dezvoltare sa impune. In timp ce „direcţia nouă“ critica, in­­ventînd chiar un istoric — pe Gh. Panu — pen­tru a-l opune lui Haşdeu, acesta şi discipolii lui produceau titlurile fundamentale ale bibliogra­fiei româneşti în cîteva discipline umanistice. Văzută astfel, dinspre cantitatea şi calitatea lu­crărilor ştiinţifice ale haşdeienilor, Junimea ne apare puţin cam volubilă prin glasul ei cel mai autorizat si puţin întemeiată in contestaţiile ei Dacă acesta va fi fost unul din scopurile nede­clarate ale cărţii, el a fost atins. Este regretabil că autorul nu face mici fişe monografice ale discipolilor, că nu insistă asu­pra unor scrieri (Ionescu-Gion ca istoric este insuficient urmărit), dar faptul principal a fost făcut : decuparea din tabloul de epocă a unui grup coeziv, reprezentativ si decisiv valo­ric. In ciuda meritelor ei cartea suferă de limitele viziunii strict bibliografice : ni se dau titluri, se comentează o colecţie de revistă, cărţi, dar nu se situează toate acestea în social şi politic, capitolul de „Polemici“ rămînînd, din acest punct de vedere cu totul insuficient. Auto­rul insistă asupra Foii societăţii „Românismul“, fără a vedea ce e cu societatea, de ce a apă­rut, ce scopuri a urmărit. Unul din obiectivele de prim ordin ale societăţii a fost consacrarea, pe urmele paşoptiştilor, a lui Tudor Vladimires­­cu. Mitizarea lui Tudor de aici vine. Manifes­tările societăţii „Românismul“ la 1870 si 1871, intr-un climat de ostilitate anticarlistă, spun mult, iar N. Iorga le atribuia si anume intere­sante dedesubturi. In fond, ne aflăm în faţa unei grupări care face cu sistem politică în forme cărturăreşti, realizînd un militantism su­perior, pe care junimiştii cei dinţii nu l-au priceput, dar l-au preţuit „tinerii junimişti“ ca Eminescu. Pulsaţia socială şi politică atît de prezentă în toată opera haşdeienilor lipseşte din cartea lui Vistian Goia, deşi anume racordări şi explicaţii se impuneau. Haşdeu şi societatea „Românismul“ impun un model de intelectual român, condiţionat şi format de tiparele şi soli­citările societăţii româneşti. Unul din cele mai recente exemplare ale acestui model a fost G. Călinescu. Dar aceasta este altă temă de studiu. Analiza propriu zisă a contribuţiei hasdeienilor este apoi absentă. Ea este înlocuită cu conclu­ziile curente şi nu odată cu etichetări fără aco­perire în textul lui Vistian Goia. De altfel, tre­buie spus că funcţia „etichetelor“ este prea mare în cartea atît de merituoasă despre disci­polii lui Haşdeu, etichetarea înlocuind analiza şi eliminind dubitaţia. Autorul preferă cuvin­tul „exagerare“ şi-l foloseşte des. Pentru el a vorbi de exagerări la haşdeieni este o chestiune fi­rească, după cum şi la Sadoveanu, ale cărui de­claraţii admirative după lectura lui Ion Vodă cel Cumplit sunt considerate „exagerări“. Apare aici o contradicţie între calitatea materiei stu­diate şi direcţia cercetării pe de o parte şi anve­­loparea acesteia Intr-un limbaj lipsit de elastici­tate, cînd nu e uneori inerţial, pe de alta. Vistian Goia vorbeşte chiar de o „panică“ specifică haş­deienilor, pe care nu ne-o explică şi nici n-o s-o poată explica vreodată, pentru că ea n-a existat. Intr-alt loc ni se vorbeşte despre „fra­zeologia patriotardă“ a haşdeienilor, transferind o caracterizare de tip politic în sfera aprecierilor ştiinţifice. încrederea în „etichete“ diminuează intr-o oarecare măsură forţa de şoc a propune­rii pe care ne-o face Vistian Goia in B. P. Haş­deu şi discipolii săi, dar începutul a fost făcut, și el este in linii mari generos. M. Ungheanu Sub semnul lui Orfeu Urmare din pag. 1 grafie ideală a lirismului, locul unde sufletul e consubstanţial cu ritmurile firii într-o perpe­tuă incantaţie, în­ versurile poetului se aud mo­dulaţiile doinei („se şuieră doinele de, primă­vară / doinele mele-izvoarele-ngîne­le“) auto­rul se întoarce la surse, la folclorul ancestral, la ingenuitatea sunetului pur, el îşi aduce me­reu aminte de spaţiul miraculos al copilăriei. Poemele sunt deseori scenarii muzicale în care lumea e percepută ca reverberaţie panteistă, la fel ca în proza sadoveniană : „Suna in­ văi o muzică profundă / O muzică a undelor pe prund / Intre păduri se răsucea rotundă“. Există o înrudire expresivă cu autorul „Nopţilor de sînziene“, de altfel lui Sadoveanu i se dedică un tulburător poem în care sonoritatea imnică trădează evlavioasa iubire pe care tinărul poet o purta marelui prozator : „I1 voi slăvi în cîn­­tec cum pot slăvi doar luna, iubindu-i ca pe munţii, natalii mei, bătrini“. Adolescentul ge­nial mereu inspirat de euforiile cosmice şi-a convertit sufletul intr-o liră ale cărei „clinchete distincte din line strune prind“ invocă realul ca pe o continuă revelaţie sonoră. Ataraxia dina­mică pulsează muzical şi destăinuie patetismul unui suflet extrem de generos şi desigur nu în poezia cu accent declarativ trebuie căutată e­­senţa liricii labisiene ci în acele poeme auten­tice străbătute de trăiri incandescente, forme ale lirismului absolut în sentiment și gîndire. Reactualizînd mitul lui Orfeu autorul s-a me­tamorfozat în propriul său cîntec „Eu nu mai sînt­­ e-un cîntec tot ce sînt“ identificîndu-se pînă la sacrificiu cu Poezia. VIATA CĂRŢILOR P­ROZ 71 „LOCUL“ SIMBOLIC A MUiSflfj Cunoscut mai ales în a­iţi calitate de prestigios om şi al scenei (a condus o vre­ji­me direcţia de sperialita­­■ te din fostul minister al­­ culturii, iar timp înde­­­­lungat a fost regizor la Teatrul Nottara, colabo-­­ rind deasemenea si cu alte scene din tară). Ion Olteanu nu se bucură încă de receptivitatea cuveni­tă ca poet şi prozator. Cele opt povestiri din noul său volum înfăţi­şează un artist al verbu­lui cizelat cu intuiţia exactă a latentelor expresive. Tehnica scriitu­rii este vădit contaminată de profesia autoru­lui , sobrietatea mijloacelor epice, ca şi folo­sirea largă a dialogului eliptic de alte detalii — acestea se decantează vag din context — su­gerează maniera dramaturgică. Intr-adevăr, con­flictele ca şi personajele straniilor schiţe par lungi monoloage, ori scurte drame puternic tensionate psihologic. Factura parabolică a for­mulei, uneori din registrul absurdului, alteori al fantasticului sau mirosului folcloric, valorifi­cate pe un fundal liric conţinut, potenţează epicul dens, devenit astfel cadrul cosmic pen­tru conturarea unor destine tragice ; sensul lor transcende cotidianul printr-un ritual de semne integratoare. Fără a pretinde neapărat o abor­dare tematistă, povestirile lui Ion Olteanu pre­supun totuşi stabilirea de „relaţii critice“ între universul intim al subiectivităţii creatoare — în căutarea identităţii sale inconfundabile — şi o distanţare („supraînălţarea“), menite să ofere privirea înglobantă, capabilă a descoperi ade­vărurile operei ca unitate indestructibilă. Fiind­că piesele componente ale cărţii, care aparţine „noii proze“ (în ciuda virstei biologice şi artis­tice a autorului), sunt încărcate de grave în­ţelesuri morale şi metafizice. Din acest punct de vedere cea mai semnificativă mi se pare prima povestire, intitulată Vecinul, unde va fi vorba şi de „Dealul lui Sirti“, care sugerează titlul volumului. Acest topos simbolic îşi rever­berează umbra tragică şi în celelalte nuvele (de fapt „nuvelă“ sau „schiţă“ nu sînt terme­nii cei mai adecvaţi pentru aceste, mai cu­­rînd, monodrame), ale volumului, multiplicîn­­du-se ca metaforele unor încercări de aparentă exorcizare, în fond de asumare a poverilor exis­tenţiale : „Cel mai chinuit om din sat — citim în monologul nefericitului învăţător pensionar din Vecinul —, cel cu cea mai mare durere, se duce în puterea nopţii şi-şi plînge tot norocul răsturnat în poarta lui, ce frig şi înspăimîntă­­toare e noaptea pe acel deal... Necazurile umblă pe oameni, nu pe dealuri, n-avem ce face, trebuie să le ducem“. învăţătura demnă pe care vrea s-o împărtăşească lumii îndure­ratul tată este că „toate templele şi toate ru­găciunile... dacă nu sunt preamărirea omului sunt cele mai grele păcate contra vieţii“. Tre­buie să învăţăm deci cit de însemnată e tăria din sufletul omului, în afara căreia nu mai există nimic, deşi ea însăşi e slabă, înrudită cu Vecinul ca temă şi autenticitate a dramei mi se pare Cantonul silvic. Amândouă au ecouri de balade mioritice ; aici viaţa şi moartea par a se împăca în tărîmul unei ome­neşti seninătăţi ancestrale, pînă unde fericirea pămîntească îşi trimite ecoul de părelnică şo­văială a destinului. Mijloacele expresioniste ale prozei se materializează în personificări din cele mai surprinzătoare, ca şi în alte piese intitulate Călărind in noapte sau Casa, Pisica şi duduitul maşinii. Animalele, obiectele sau stihiile îşi conjugă înţelesul mitic pentru a în­chinai o lume secundă, în genere viabilă es­tetic, dar pe alocuri de un patetism cu accente retorice, in care finalitatea moral-filosofică îşi subţiază primejdios girul transfigurării. Cele mai bune momente ale povestirilor se pretează vădit — sau sînt gîndite așa — la admirabile valorificări ca recitaluri scenice. Cu acest volum de povestiri, Ion Olteanu atrage din nou atenția asupra unei categorii de scriitori pe care rutina „ierarhiilor“ de valori — transformată adesea într-o nocivă prejude­cată —­ îi nedreptățește. Vlad Sorianu *­ Ion Olteanu : „Dealurile lui Sirti", Editura „Cartea Românească“, 1986. CRITIC 71 SENSUL VALORIFICĂRII TRADIŢIEI LIVIU GRASOIU ŞT. O. IOSIF doinirea ca vocaţie şi destin Apărută semnificativ în colecţia „Contemporanul nostru“, lucrarea lui Li­­viu Grăsoiu *) îşi propune cîteva „noi repere“ în a­­bordarea poeziei lui Şt. O. Iosif. Neinntenţionînd a risca o supra­evaluare, au­torul se arată interesat de „cazul Iosif“, atît de realizările incontestabile cit şi de multe din „intu­iţiile“ poetului adeverite ulterior. Preţuit de contempo­rani şi intrat, apoi, în pe­rioada interbelică, intr-un indiferent con de umbră, odată cu afirmarea marii poezii moderne, poezia lui Iosif se retra­ge discret între autorii de fundal, nu pentru a fi uitată cu totul acolo, ci pentru a rămîne pro­dusul semnificativ al unei ideologii şi orientări estetice, la care se fac raportări şi în relaţie cu care se discută o întreagă poezie a începutului de secol. Lucrarea lui L. Grăsoiu înaintează pe linia unui cursiv tematism descriptiv, a cărui sinteză o întilnim în capitolul Teme, idei, motive. Fie­care capitol, însă, indiferent că se ocupă de pro­blematica doinei „ca ideal estetic“, de „noua“ poezie a acestuia, de „poezia naturii şi a sufle­tului“, de „specificul“ descriptivismului liric, de „poezia virstei de aur“, de un eros „în versuri disparate“ ori de relaţia poetului cu „tema în­străinării“, propune imediat o mică antologie ilustrativă din poezia lui Iosif, care, pe lingă că e reprezentativă, e şi de o diferenţă specifică, în cadrul mai larg al poeziei tradiţionale. L. Grăsoiu nu ne restituie un Iosif inedit (deşi este un autor care ar suporta un examen critic modern), demersul său are în vedere imaginea tradiţională a receptării critice, punînd un ac­cent original in ceea ce priveşte ideea unei mai drepte reconsiderări („Introducerea...“ lui Mir­­cea Vaida rămîne de actualitate şi de referin­ţă). Viabilitatea acestui poet de fundal a dove­dit, prin timp, că, dacă intuiţia lovinesciană era îngust-partizană, cea a lui Ilarie Chendi sufe­rea de inflamare valorică. Poezia lui Iosif, cu toate că poartă însemnele eminescianismului, nu e minoră şi nici de o pulverizantă introvertire sentimentală. Dacă paseismul lui Iosif venea, prin Coşbuc şi Vlahuţă­, din cei eminesciani, nu ştiu dacă romantismul său (un fel de boemă nostalgică, cu conştiinţă de damnat romantic, discret şi monocord), totuşi apropiat mai degra­bă de spiritul marilor romantici germani, îl face să capteze, cum zice L. Grăsoiu, „mişcările de fluid insidios ale simbolismului“. Oricîte alu­necări spre „inefabilul simbolic“ ar putea fi identificate în poezia sa (apropierea de an­tita­­dinism deschis trădează un spirit modern), me­lancoliile lui, care sînt „contemplaţii al® unui om sănătos“, nu au devenit nevroze simboliste. Tot G. Călinescu afirmă că poezia lui Iosif face acea discretă legătură „între romantismul ger­man şi simbolismul francez verlainian“. Poet despre care s-ar putea zice că şi-a pus talentul în poezie şi geniul în traducere (de la Shakespeare pînă la „Faustul“ lui Goethe, Wag­ner ori Heine şi Petőfi), Iosif nu intră întru totul în tiparul sămănătorist (colaborarea sa începînd din 1907 la „Viaţa românească“ e gră­itoare). Poezia sa captează uneori neliniştea modernistă, senzaţia apăsată, conturul schiţat, vagul inefabil, în general freamătul oraşului (apropierea de citadinismul macedonskian, pe tema aceluiaşi Paris febril şi trepidant, e con­vingătoare). Şi încă o corecţie : Iosif nu e un pastelist de formulă clasică, de pastă parna­siană. El nu trăieşte bucuria penajului. Poezia naturii se resimte la el de un crescendo al fon­dului sonor, o convertire a picturalului în mu­zical, nu tocmai „ca în pînzele impresionişti­­lor“ (!). Original şi plin de interes e cap. Doina ca ideal estetic, în care e identificată acea sin­teză între „doină“ şi „baladă“, întîlnită, direct ori discret, in poezia lui Iosif. Doina e cutia de rezonanţă a balades­cului, iar baladescul un fond de referinţă al doinei. E marca esenţialităţii specifice, grefată pe un sentimentalism de structură şi pe un ro­mantism de substrucţie poporană. Spiritul lied­urilor lui Heine şi cel al poeziei populare ar explica mai bine figura poeziei lui Iosif decît un sentimentalism acuzat de un posteminescia­­nism minor. Azi, cînd opera lui Iosif circulă în tiraje de masă, lucrarea lui L. Grăsoiu, deloc inoportună, privind „contemporaneitatea“ lui Șt. O Iosif, e demnă de figura poetului de fundal (dar repre­zentativ) și binevenită. Z. Cârlugea *) Liviu Grăsoiu : „Șt. O. Iosif — doinirea ca vocaţie şi destin", Editura „Albatros“, 1986. Editura Albatros E POEZIE RIGOAREA CONFESIUNII HORIA GANE ■ D/ A Editura Cartea Românească Cele mai recente pro­­ducţii lirice ale lui Horia Gane, adunate în volumul „Puntea de hîrtie“, stau sub semnul lucidităţii gnomice. Aproape în fie­care poem domină senti­mentul de tristeţe provo­cat de condiţia solitudinii existenţiale şi scurgerea ireversibilă a timpului, autorul însă evită tonali­tatea sentimentalist mi­noră în favoarea unei austerităţi elocvente a expresiei. Poezia are vi­zibila afinităţi cu univer­sul bacovian, cultivă discreţia confesiunii pe fondul unei neutralităţi emoţionale sugerînd iminenta trecere, încetinirea treptată a metabo­lismului existenţial pînă la punctul cînd viaţa rămîne „un zvon al cărui clopot s-a răcit“. Poe­tul pare mereu obsedat de precaritatea fiinţei („se vede cu ochiul liber cum murim / ni se scurge verdele din mâini“). E de remarcat în lirismul lui Horia Gane acurateţea stilului, me­tafora atent filigranată evită risipa de cuvinte, notaţia precisă, eliptică aproape, surprinde ana­tomia stărilor cu o remarcabiă economie de mij­loace : „Frig­­ şi umbrele răzbesc prin coaste / De ieri primeşti de la soare / raze haşurate de un artist mediocru“. Autorul foloseşte intenţio­nat o anume sicitate stilistică pentru a sugera devitalizarea, apatia zilelor în care se văd „fi­rimituri de toamnă in aer“. O astfel de poezie mizează frecvent pe elocvenţa detaliului, pe elementele simbolice aflate în imediata apro­piere, emoţia lirică poate locui astfel în orice obiect domestic, chiar si intr-un „pendul stricat peste care curg frunze“. Melancolia este cere­­bralizată, poetul vorbeşte despre „clipa repede ce ni s-a dat“ confesîndu-se aparent discon­tinuu, făcînd apel la frînturi de memorie fără accente melodramatice însă pentru că expresia e vegheată de o luciditate antisentimentală. Uneori scepticismul tonului este înviorat de pa­sagere imagini euforice regăsite în amintire („O, Erai atît de frumoasă / Erai atît de pură ! / Decurgeai din argint“). Chiar dacă uneori poe­zia dă impresia de text prea elaborat în care undă­­afectivă pare, că se anulează în spatele unei retopiți studiate, efectul este în favoarea acestui tip de lirism axat (la fel ca poeția lui Virgil Mazilescu) pe tehnica „eschivei“, a disi­mulării tragice. Asta nu înseamnă însă că lirica lui Horia Gane nu conţine şi dizarmonii care handicapează unele poeme, de exemplu poezia „Zece mii de cîrje“ e în întregime falsă, „confecţionată“ şi putea lipsi din acest volum de altfel atent conceput la nivel expresiv. Liris­mul autorului menţine constantă atitudinea re­flexivă, laconismul limbajului atinge pragul unei rostiri apoftegmatice („vine dimineaţa şi pune / cite puţin adevăr / în dreptul fiecăruia“ sau „o frunză-i un verb“ etc.). Concentrarea expre­siei vine din natura carteziană a sensibilităţii care trăieşte (vezi titlul semnificativ al volu­mului) în regim intelectual. Este aici ascunsă o modernă tensiune între realitate şi ficţiune artistică : „Dormi cu faţa întoarsă / spre zidul cu miros de manuscris, / hainele tale migrează / în călătorii imaginare“. Al. Horia *) Horia Gane : „Puntea de hîrtie“. Editura „Cartea Românească". 1986. PUNTEA DE HIRTIE

Next