Luceafărul, ianuarie-iunie 1988 (Anul 31, nr. 1-26)
1988-01-05 / nr. 1
k 5 IANUARIE 1988 IcylMU^ LITERAR 1987 Polivalenţa esenţială În ciuda unor impresii prea repezi şi care nu depăşesc orizontul clipei, lite- ratura anului abia încheiat este bo- TM gata, diversă şi depăşeşte în chip vizibil etapa de consolidare, de altminteri inevitabilă, arătînd un moment fast, evolutiv. Ceea ce avem, deocamdată, la îndemînă (căci anul editorial nu este, prin forţa împrejurărilor, totuna cu anul calendaristic) ne indică procese noi şi o examinare, oricît de abreviată în dimensiuni, confirmă această ipoteză ciştigată, mai întîi de toate, intuitiv. Aşadar, poezia, avînd drept caracteristică de căpătîi recapitulările, în ideea operei reprezentative, întreprinse de liricii de-acum maturi: „Doina“ de Cezar Ivănescu (în chip evident cea mai de seamă producţie poetică a momentului recent), „Catalogul corăbiilor“ de Gheorghe Tomozei, „Cheia închisă“ de Constanţa Buzea, „Cicatricele penumbrei“, de Al. Căprariu, „Foamea de unu“ de Şt. Augustin Doinaş sunt antologii, au, cum s-ar zice, reprezentativitate şi configurează o creaţie în datele ei de-acum definitive. De altminteri, adăugări la o antologie ideală ar trebui socotite „Viaţa viaţă“ de Ion Horea şi „Viaţa mea e un roman“ de Adrian Păunescu, „Turnir“ de George Alboiu, „Anamnesis“ de Pan Izverna, „Cartea sonetului“ de Tudor George. Sunt documente ale unei lirici unde nu mai sunt de închipuit fluctuaţii Valorice şi înnoiri de stil, aflate, de aici înainte în faţa judecăţilor istoriei literare, înnoirile există totuşi, în cazul unor poeţi precum Ion Iuga („Povara umbrei“), Marin Sorescu („Apă vie, apă moartă“, dezvoltînd aceasta lirismul „Liliecilor“), după cum insolită e şi contribuţia poetică a lui Iulian Neacşu (din „Maria de zăpadă“). Acestea, ca şi altele, exemplifică o evoluţie în termen interior, clarificări sufleteşti şi o năzuinţă de a întregi o imagine estetică socotită a fi prea de tot reducţionistă. Insă, la o parte de asemenea preschimbări, evoluţia formelor lirice este, în chip evident, lentă şi densă, contribuţia hotărîtoare venind de la poeţii promoţiei ’70, cu, mai întîi, participarea seriei discrete, a cărei însemnătate în ordonarea unei noi geografii a valorilor se vede de-abia acum. Probabil că nu e o întîmplare împrejurarea că un număr de poeţi precum Sergiu Adam („Peisaj cu prinţesă“), Miron Cordun („Urmările“), Ion Beldeanu („Lecţii de melancolie“), Florin Muscalu („Vremea şi vîntul“), Dumitru Ţiganiuc („Ecranul de iarbă“), Dan Rotaru („A iubi, iubire“), Gheorghe Azap („Ultimul exemplu“) Dumitru Pricop, Sabin Opreanu şi Ion Panait îşi revelează acum poezia cea mai valoroasă şi îşi întăresc, sub aspect valoric, poziţia în literatura de azi. Astfel de completări la o panoramă, unde , este necesar a cuprinde tot ceea ce e valoare românească, sunt fericite şi merită o subliniere. Sublinieri trebuie făcute şi în privinţa participării altor poeţi, aparţinînd de aceeaşi promoţie ,şi, a căror apopiţie,, în anii ’70, se însoţeşte acum de, o izbitoare maturizare estetică. „Anotimpuri“ de Horia Badescu, „Vocea interioară“ de Adrian Popescu, „Sintagmele nopţii“ de Radu Ulmeanu, „Luni dimineaţă“ de Ioana Ieronim, „Cartea Clara“ de George Ţărnea, „Balada vestitorului“, de Dan Verona, „Corali“, de Liliana Ursu, „Phantasticon“, de Mariana Bojan, „Herb“, de Ioana Diaconescu, „Lanul de grîu“, de Florea Miu trebuie socotite expresii ale unei clipe mature de creaţie, anunţînd evoluţie sigură în ordinea valorii. Impunătoare şi prindimensiuni, colecţia, cu aspect antologic, „Bună seara, iubito !“ de Lucian Avramescu, deschide o discuţie asupra acestui lirism încă prea puţin comentat şi care e probabil că va aduce, mîine, conformaţii literare inedite. In fine, lirica tinerilor (deşi formula nu-i cea mai nimerită, de vreme ce debuturile sunt puţine şi cei care astăzi sunt socotiţi a fi „poeţi tineri“ bat mai degrabă, intelectualiceşte şi stilistic, către promoţia ’70), „Al doilea vis din pădurea de cedri“ de Ştefan Ioanid (Unul dintre cele mai bine articulate volume ale acestui an). „Alb“ de Laurenţiu Cârstean, „Poezii“ de Nichita Danilov, şi nu doar acestea, arată o reîntoarcere la originile lirismului, prevestită, mai înainte de acest episod, prin contribuţiile lui Teofil Răchiţeanu, , Vasile Sav, Ion Pachia Tatomirescu, Ion Stanciu, Lazăr Lidariu, Dinu Adam, Ion Tudor Lovian. Momentul aparţine acestei direcţii lirice, însemnînd imn, lirism pur, spirit poetic cult, evoluţie în măsuri tradiţionale, distilate de intelect. Clipe faste sunt, de asemenea, şi acelea pe care le trăieşte proza, dimensiunea monumentală fiind aceea care se impune într-un chip indiscutabil. Cele mai însemnate producţii aparţin unor cicluri proiectate pe intervale lungi şi în această categorie intră atît „întoarcerea morţilor“ de Paul Anghel (volumul al IX-lea din uriaşa frescă „Zăpezile de acum un veac“) cit şi „Viitoarea“ de Radu Theodoru (ca, de altminteri, şi cele două volume ale „Strămoşilor“, strălucit exemplu de literatură-document), „ciclu“ exemplifică, de asemenea, „Un anotimp pentru fiecare“ de Constantin Cubleşan, „Faptele de arme ale unor civili...“ (vol. II) de Corneliu Leu, „Om şi lege“ de Gh. Schwartz, romane verificabile estetic în diferite proporţii. Ideea de ciclu, într-un sens totuşi destul de larg, e prezentă şi în „Scaunul singurătăţii“, însă un ciclu al eposului exemplificînd o lume fără jertfă ; dintr-un ciclu fac parte şi „Drumul gugulanilor“ de Florin Bănescu (o elaborare subtilă, întemeiată pe memoria afectivă, pe un fel de epos orăşenesc legat de locurile nemodificate) şi „Muntele speranţei“ de Petru Vintilă. O schiţă a unei fresce, de data aceasta privitoare la contemporaneitate, este şi în „Glorie“ de Eugen Uricaru,urmînd ipoteza din „Mierea“ şi lărgind, mai încoace decit romanele pe temă istorică, investigaţia unui posibil „mister, român“). Alături de asemenea elaboraţii, de valori, repet, diferite (însă esenţiale prin sforţarea de a recupera o istorie rescrisă acum pe latura simbolică şi fundamentală, adoptind mereu procedări moderne şi punind în lucru un principiu polivalent de creaţie) stau şi altele, de felul dezvoltărilor de tipologii autohtone, precum e cazul la materiul Radu Albala („Făpturile parădisului“), e te .Teohar Mihadaş (un „dac“,, adică din român vechi, transportînd în epos istoria neclarificată). Istoria e, de altfel, substanţa ireductibilă a prozei româneşti de acum, în sfîrşit,critica şi istoria literaturii, unde izbitor e spiritul construcţiei monumentale, concretizat in elaboraţii indiscutabil majore. Cu „Hermeneutica, ideii de literatură“ de Adrian Marino (una dintre cele mai solide cercetări din întreaga istorie a criticii româneşti) şi cu „Eminescu şi eminescianismul“, de George Munteanu (o excepţională continuare a studiilor de eminescologie, începute în 1973 cu „Hyperion“) sintem în planul superlativelor, în domeniul contribuţiilor fundamentale. Ele comunică o recucerire a memoriei, o Reconquistă a doctrinei literare româneşti. De altminteri, clipa fastă a literaturii române de azi stă sub această emblemă, a identităţii regăsite. Artur Silvestri . Perpetua reevaluare şadar : în ce producţii, recente, aflăm a un spor de luciditate al culturii româneşti ? Din acest unghi, putem risca, observînd un principiu al vaselor comunicante între autori, intenţii şi pretenţii de cercetare din cele mai deosebite. Nicolae Ciachir oferă — în Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1987) — surprinzătoare analize a momentelor cheie — cu semnificaţiile lor — şi a particularităţilor incontestabile ce definesc acest colţ de lume, prea des numit „butoiul cu pulbere al Europei“. De altfel, modelul est-european de intrare pe orbitele modernităţii — circumscris la noi şi prin prin cultura, critică — este vizat şi de Ilie Bădescu în studiul introductiv la Evoluţia ideii de libertate a lui Nicolae Iorga (Meridiane, 1987). Alte aspecte, în afara cărora discuţiile pe teme culturale nu au rădăcini, sunt prinse de Radu Vasile în Economia mondială. Drumuri şi etape ale modernizării (Albatros, 1987). Exemplul românesc este situat în context larg : reconstituire istorică şi comparativă a liniilor evolutive. Original şi polemic, Costin Murgescu scrie despre Mersul ideilor economice la români (Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1987) ; deschiderile sunt surprinzătoare atât pentru specialiştii în doctrine economice, cit şi pentru cei care fac istoria culturii noastre naţionale. Cu Noi teorii sociologice, vechi dileme ideologice (Ed. Politică, 1987), Ion Ungureanu se situează în orientări de ultimă oră, astfel incit prin multe soluţii şi teme (evoluţionismul şi resurecţiile sale, de pildă) se angajează în dispute care au fost cruciale pentru civilizaţia românească. Deşi autorul se apleacă direct asupra ipostazelor occidentale actuale, intuieşte puncte nodale pentru o viitoare istorie a seriilor ideologice româneşti. Avem, în sfîrşit, scris competent un capitol de istorie a unor mentalităţi româneşti implicat în Mode şi veşminte din trecut (Meridiane, 1937) de Al. Alexianu. Civilizaţia românilor între medieval şi modern (Meridiane, 1987) a lui Răzvan Theodorescu acoperă un alt capitol : orizontul imaginii între 1550—1800. Cel de-al doilea volum al lui Dan Horia Mazilu despre proza oratorică in literatura română veche (Minerva, 1987) restituie minuţios diversitatea experienţelor renascentiste şi ipostaze locale, motivate istoric, ale barocului. Cu Sistemul politic al României moderene, Partidul conservator (Ed. Politică, 1987), Ion Bulei atinge centri nervoşi ai istoriei şi culturii naţionale, astfel incit etichetări şi dogme interpretative de lungă tradiţie — verbală, publicistică şi parlamentară — sunt minate şi spulberate cu argumente istorico-teoretice. La fel, Vistrian Goia, cu B.P. Hasdeu şi discipolii săi (Minerva, 1987), tatonează vitalitatea unei alte serii culturale şi ideologice afirmate în a doua jumătate a secolului trecut şi cu serioase reeditări în secolul nostru, adică exact pentru o perioadă gindită, încă, expeditiv in termenii criticismului maiorescian şi a junimii sale, sau, eventual, al polemicilor cu Gherea. In acest context, iniţiativa lui Ion Mihail Popescu de a aplica teoria sancţiunilor premiate unor Personalităţi ale culturii româneşti (Eminescu, 1987) nu poate fi înţeleasă doar ca axa ______________________________________ tă pe ceea ce am putea numi motivul autoconcentrării etnoculturale, ci şi ca reconstituire — fără prejudecăţi şi contextuale — a viziunii eminesciene asupra „civilizaţiei adevărate“, a polemicilor dintre conservatori şi liberali cu privire la starea social-politică şi culturală a românilor în secolul XIX, şi la chestiunea sincronizării. Totodată, Lucian Blaga este scos din clişee, iar Petre Andrei salvat de la actuala nerecunoştinţa în ce priveşte teoria valorilor. Lucrările citate şi multe alte asemenea sunt mărturii ale unor recente dislocări în straturile perceperii, priceperii şi reevaluării tezaurului de cultură naţională. Acest climat este propice impactului cultural — fertilizator de conştiinţe — al unor opere originale, precum Recesivitatea ca structură a lumii, II (Eminescu, 1987) a lui Mircea Florian, şi a altui constructor de sistem filosofic , Lucian Blaga căruia, în Opere, vol. 10 (Minerva, 1987) i se reeditează Trilogia valorilor. Se înmulţesc şi contribuţiile interpretative. Astfel, Ion Bălu scoate din amorţeală exegeza gîndirii blagiene (monografia Lucian Blaga, Albatros, 1986), cantonată de mulţi ani — cu puţine excepţii, printre care lucrarea lui Ion Mihail Popescu — în încroperi la marginea textului, reverbalizări plate sau taxări pseudo-teoretice. Sigur, multe din ipotezele lui Ion Bălu, sau preluate de acesta, sunt firave şi forţate, dar curajul lor este de bun augur. în volumul colectiv Lucian Blaga — cunoaştere şi creaţie (Cartea Românească, 1987), se distinge prin ţinută intelectuală studiul lui Mircea Flonta. Autorul continuă un efort de cercetare prefigurat în altă culegere — Cunoaştere şi acţiune. Profiluri de gînditori români (Dacia, 1986) —, unde argumenta apropieri de necontestat intre interpretarea blagiană a istoriei şi cunoaşterii ştiinţifice din unghiul matricii stilistice şi teoria lui Alexandre Koyré — precursorul noii istoriografii a ştiinţei. Odată cu Scrieri alese, I (Minerva, 1987) şi Creativitatea eminesciană (Junimea, 1987), D. Caracostea este readus în circuitul cultural. In sfîrşit, citeva contribuţii hermeneutice. Primul volum din opera postumă a lui Petre Caraman : Studii de folclor (Minerva, 1987), cu un studiu introductiv al lui Iordan Datcu. Dacă aici este vorba de o arheologie istorică și psiho-semantică a cîntecului nostru bătrînesc, în Simboluri folclorice (Facla, 1987), Ivan Evseev lecturează arhetipal lirica de dragoste și ceremonialul de nuntă ; textul este spumos, cu trimiteri noi spre poezia cultă. Grigore Smeu construieşte în prelungirea unei tradiţii româneşti — unde autonomia valorilor nu a eşuat în autonomisme — un consistent discurs despre Independenţa valorilor în literatură (Ed. Acad. R.S.R., 1987). In aceeaşi deschidere, Ion Ianoşi, preocupat în multe alte lucrări de impurităţile esteticului şi ale esteticii, forează raporturile dintre Literatură şi filosofie (Minerva, 1987) în aria culturii române. Deşi circumscrisă esteticii, cercetarea de faţă se situează în spaţii mai largi, de filosofia culturii şi umanismului. Gestul monumental se reafirmă în Hermeneutica ideii de literatură (Dacia, 1987) a lui Adrian Marino. Vasile Macoviciuc a Un moment al romanului istoric nul care s-a încheiat a fost un an al prozei. O enumerare a cîtorva dintre cele mai importante romane dovedeşte acest lucru —Paul Anghel, întoarcerea morţilor (Editura Cartea românească), Fănuş Neagu, Satinul singurătăţii (Editura Cartea românească), Ion Arieşanu, Lumina de la capătul nopţii (Editura Facla), Radu Theodoru, Viitoarea (Editura Eminescu), Florin Bănescu, Drumul gugulanilor, Strada (Editura Facla), Corneliu Leu, Faptele de arme ale unor civili în secolul războaielor mondiale (Editura Albatros), Petru Vintilă, Muntele speranţei (Editura Militară), Eugen Uricaru, Glorie (Editura Eminescu), Ştefan Agopian, Sara (Editura Eminescu). Nu o discuţie asupra tuturor acestor romane se poate realiza într-un bilanţ, ci evidenţierea unor trăsături. Aceasta pentru că unele au reprezentat adevărate evenimente ale anului cum e cazul celei de a noua cărţi din Zăpezile de acum un veac de Paul Anghel sau romanului lui Fănuş Neagu. Despre acestea trebuie să se discute separat (revista Luceafărul a făcut acest lucru) pentru a reliefa întreaga lor bogăţie artistică, importanţa şi valoarea în contextul literaturii. Au apărut în acest an relativ multe romane istorice. Nu înţeleg această tipologie a prozei un sens îngust, ci luînd în considerare toate cuceririle prozei moderne. Avînd în vedere şi altele care s-au publicat anterior se poate constata o aplecare consecventă a prozatorului contemporan spre romanul istoric, interesul manifestat faţă de document, dar şi faţă de refacerea prin ficţiune a perioadelor revolute. Acest interes vine în întâmpinarea unui orizont de aşteptare al lectorului, atras de romanul istoric, într-o asociere sau metamorfoză a ficţiunii cu documentul s-a desfăşurat şi romanul istoric, in anul încheiat (neîncheiat, însă, editorial, deoarece vor mai apare cărţi din planurile editoriale ale anului 1987). Documentul poate fi folosit atit pentru a reface epoca, elementele de esenţă ale tabloului istoric evocat, dar poate fi implantat în text, într-o tehnică a colajului, ce nu mai este nouă. Ficţiunea rămîn© în toate drepturile ei în romanul istoric contemporan, şi nu se poate concepe aprecierea acestuia în afara criteriului estetic. Literatura nu este o restituire factologică a unei perioade trecute, nici o prezentare prin modalităţile istoriei. Ea este o restituire (sau o refacere) artistică a acesteia, în funcţie de capacitatea de a prelucra estetic date şi de viziunea autorului. Dar, oare, literatura nu devine, prin timp, și un document ? Este, deci, neavenit să întrebăm de ce cutare personaj istoric apare altfel decit este cunoscut din datele istoriei, sau apare în chip diferit la diverși scriitori. Pentru literatură este chiar normal să se întîmple astfel. Fundamentală rămîne această capacitate de a privi (şi simţi) literar epoca evocată. Deşi tendinţa minimalizării romanului istoric se manifestă în critica literară, realitatea literaturii dovedeşte viabilitatea acestuia. Urcarea în istorie înseamnă, de fapt, trecerea spre izvoare. In acelaşi timp un triumf, prin anularea unor prejudecăţi. Aceste dominante le-am întîlnit şi în romanele istorice apărute în 1987. Iată, de pildă, Viitoarea (Cartea întîi, Toamna, Cartea a doua, Iarna) de Radu Theodoru apare după alte romane dintr-o scriere amplă — subintitulată Biografie de război, Biografie de pace — şi anume Biografie de război (1978), Recunoaştere îndepărtată (1981), Preludiul (1983). Acest al patrulea volum aduce acţiunea în primul deceniu postbelic, dar cu dese intrări în istoria mai îndepărtată care fixează, şi prin document, continuitatea şi permanenţa. Căpitanul aviator Radu Vornicu vine într-un sat din Banat, Prislop, unde are posibilitatea să vadă, să înregistreze, să compare, să mediteze şi să aprofundeze toate întâmplările şi evenimentele produse şi prinse de această „viitoare“. Desigur sunt multe probleme in această perioadă şi cu multe se confruntă Radu Vornicu. Judecata pentru păşunea din Vîrfu Dobrii, care e a „obştii“, decurge după legile şi cu argumentele colectivităţii. Este surprinsă în romanul lui Radu Theodoru o adevărată „viitoare socială“, numind mişcarea aceasta de profunzime care, pînă la limpeziri, antrenează totul, schimbă destine, generează erori de conduită, produce chiar victime. Aici, în lumea satului, îşi regăseşte Radu Vornicu universul său. Intr-o scrisoare către Valentina notează : „Caut calea şi numai viaţa de aici, mi-o poate arăta. Universul meu primordial e lumea satului. M-am întors la el ca să mă regăsesc. Asta este totul“. Sunt intercalate în roman documente care atestă vechimea românilor într-un teritoriu al statorniciei cum este Banatul. Aceeaşi problemă ar putea fi discutată şi referitor la Muntele speranţei (vol. II) de Petru Vintilă. După cum mărturiseşte prozatorul, într-un „post-scriptum“, a dorit să dea „la lumină o cronică epică a naţiunii române de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea pînă în zilele noastre“. Cap de serie va trebui să fie romanul Roata (1984); aici se vor integra şi romanele (apărute) Un soldat în căutarea patriei (1978), Prima oră a dimineţii (1983), A doua zi după război (1985), precum alte două anunţate de prozator — Compania Indiilor Româneşti şi Soarele ascuns. Romanul îşi desfăşoară acţiunea pe două planuri — unul care urmăreşte aproximativ linia acţiunilor militare din primul război mondial, al doilea care urmăreşte Capitala din timpul războiului şi mult viaţa lui Matheiu Carabella. De fapt „craii“ — Matheiu Carabella, Ricu Sergescu, Vasile Grama, Sever Popescu — trăiesc diferit războiul. în acest roman apar ca personaje literare multe persoane identificabile istoric, unele cu numele real, altele cu numele schimbat. Matheiu Carabela este, evident, Mateiu Caragiale (dacă ar fi să ne referim doar la inevitabila întrebare pe care i-o pune Maiorescu, sau la prezentarea făcută de Rădulescu-Motru, pe cînd se aflau închişi la „Imperial“ în timpul ocupaţiei germane a Bucureştiului). Intr-o prezentare pe scurt a romanului mai e de remarcat Iancu Dragalina (vărul generalului Ion Dragalina), prototip pentru a exemplifica replica modernă a Odiseii, prin care atîţi ţărani ardeleni, bănăţeni, bucovineni au reeditat-o, parcurgînd mii de kilometri, pentru a ajunge pe teritoriu românesc, după ce au fugit din armata austro-ungară. Experienţa dobîndită de Petru Vintilă, prin Romanul lui Eminescu, în folosirea documentului îl ajută în construcţia epică din Muntele speranţei. Romanul acesta al etniilor, cu vechime în istorie şi pe care, la rîndu-i, istoria se aşează este, cu precădere, de observat în Drumul gugulanilor. Strada. De altfel şi astăzi în Banat, şi cu atît mai mult înainte, gugulanii formează o populaţie aparte cu un acut simţ al orgoliului şi demnităţii. Şi al implicării in istorie. Romanul lui Florin Bănescu urmăreşte acest drum al gugulanilor in istorie şi romanul deja anunţat (Hora) aduce acţiunea pînă în timpul Marii Uniri. Unul şi acelaşi personaj, prezent şi în istorie, la cumpăna dintre ani, pe Nicolae Banu, trăieşte prin proiecţia visului în o stradă este prezent la evenimentele pe care din vis (imaginaţie) şi istorie le aduce în prezent, convertind, in acelaşi timp, prezentul la istorie. In imaginaţia sa totul trece din realitatea exterioară în realitatea literară (interioară).. Prin acest fel de a prelucra materia, persoane istorice reale (Goldiş, Cicio-Pop, Suciu) devin personaje literare, iar fragmente din documente istorice cunoscute (elaborate în febrila pregătire şi realizare a Marii Uniri) se integrează în corpul literar al romanului. Este în acţiunea lui Nicolae Banu ceva din dorinţa unui scriitor (ziarist) din prezent de a trăi în timpul înălţătoarelor momente de patriotism din perioada Marii Uniri, ca şi a unui ziarist (de atunci) de a trăi în prezent, pentru a vedea şi a povesti ce a devenit strada (oraşul) care a cunoscut şi recunoscut pe cei care au lansat „Convocarea“ sau „Apelul către popoarele lumii“ şi au realizat memorabile acte istorice. Astfel Drumul gugulanilor. Strada este romanul unui trecut ce poate trece mereu în prezent şi romanul unui prezent devenit trecut prin consumarea faptei. Aceste cărţi, care se constituie ca argument valoric dovedesc că 1987 exemplifică, poate, un moment al romanului istoric. Alexandru Ruja 1 Discurs despre implicare şi solitudine Obiectelor simbolic oratorice: tribuna, catedra, tronul — semne dominatoare ce implică spaţii de mare concentrare umană — li se opune, masa (de lucru) şi scaunul (singurătăţii), reprezentînd intimitatea, solitudinea, unicitatea creativă, exprimabile printr-o retorică a tăcerii. Era de aşteptat — privind retroactiv la cele două romane îngerul a strigat şi Frumoşii nebuni ai marilor oraşe că Fănuş Neagu, după ficţiunea deambalărilor şi a ubicuităţii să ajungă şi la semnificaţia recluziunii cu toate referinţele închise, pentru că, după actualul roman, e de aşteptat o cotitură in universul operei sale. Proză programatic anti-modernă — să nu uităm că Fănuş Neagu a scris şi o epopee, îngerul a strigat —, pentru că atributele modernităţii (eficacitatea comunicării, telegrafierea epică, personajul auto-reflexiv) sunt cu metodă răsturnate, ultimul volum nu trebuie citit ca un roman cu cheie, ci ca o parabolă (cu mai multe chei) a creaţiei. Scaunul singurătăţii se poate echivala atît cu turnul de fildeş (al retractilităţii în faţa evenimentelor), cit şi cu turnul de veghe al cetăţii, pe care artistul, alternativ şi egal, le îmbrăţişează şi le neagă. De altfel, această ciclicitate vie constituie şi pulsaţia veritabilă a angajărilor creaţiei, polii intre care pendulează, cu cea mai benefică traiectorie, arta. Desigur, Scaunul singurătăţii nu este doar un roman liric nici un poem în proză — cum s-a încercat să se demonstreze prin decupaje aleatorii şi fragmentare —, ci o demonstraţie de existenţă stilistică, dincolo de teme şi genuri literare, un decameron de nuvelete, o construcţie şeherezadică, articulată după modelul, oriental, sincopată, fasciculată cu începutul oriunde şi sfîrşitul convenţional. Se pot izola, desigur, teritorii epice distincte: aventura războiului prin Cezar Saltava şi Bozar Garofeanu, fabula celor cinci orbi, pseudo-reportajul revelionului regalităţii, povestea Prinţului de rouă ş.a., după cum Scaunul singurătăţii se poate citi ca un roman politic al cooperativizării, ca fabulaţie mitologică sau ca o mărturie de credinţă pulverizată în reportajul memorialistic. Dar permanentă rămîne invarianta stilistică Jănuşiană, exprimarea exclusiv ca ornament, împodobirea artificială şi barochistă, vrejul geometric al metaforei, volutele spiralate şi intemperabile ale imagisticii. Personajele trăiesc sub un continuu regim de buimăceală, de tensiuni inhibitive, spaime, remuşcări, refulări, revendicări, culpabilizări şi dorinţe de răzbunare. Căci, spune un personaj: „Nenorocirile încep în momentul cînd obsesiile iau locul întîmplărilor sau chiar al istoriei“. Atunci ar fi incorect să interpretăm „cuvintele şi lucrurile“, materia plasmatică a romanului, ca fond evenimenţial şi istoric, ci numai ca referenţă de gradul doi, reflectată deja de conştiinţa personajelor. Privind din interiorul operei lui Fănuş Neagu, Scaunul singurătăţii rămîne o sinteză (şi o comunicare) între îngerul a strigat şi Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. „Eroii“ cei mai consistenţi ai noului roman, Cezar Saltava şi Leb Betleem, se resorb din substanţa „frumoşilor“ nebuni, in schimb spaţiul referenţial nu mai este metropola devoratoare, ci teritoriul danubian, bărăgănean şi deltaic, la fel ca în îngerul a strigat: „îngerul“ umanizat şi „nebunul“ moralizator stau acum pe aceeaşi tablă de şah a realităţii româneşti. Personajele care au viaţa iluzorie a ficţiunilor nu pot fiinţa decit în decorul butaforic de reverie şi basm. Ce se remarcă mai întîi în cărţile lui Fănuş Neagu ar fi focurile de artificii metaforice pînă la redundanţă, exprimarea indirectă a personajelor-idee şi metaforă care toate vorbesc la fel ca autorul; apoi, localizarea firavei narativităţi la Dunărea de Jos şi, mai la urmă, spiralarea prin (deasupra şi dedesubt de) parabolă a acţiunii. Scapă mai întotdeauna scriitura dramaturgică, prezentă în toate cărţile sale (mai puţin cele de la început), de unde se poate admite că arhetipul scrisului fănuşian rămîne partitura teatralizantă, scenariul pur dialogic. Incepînd prin a fi povestitor, continuînd prin a deveni romancier şi rămînînd tot timpul poet, scriitorul se neglijează în ipostaza de dramaturg — ilustrată mai puţin de piesele sale propriu-zise — sau nu se consideră pentru că nu a fost receptat eficient în această calitate. Intervenţia prin replică, convenţia dialogică par mai fireşti pentru receptarea avalanşei de metafore. Este drept că autorul îşi continua opera ca personaj iar viaţa se va adăuga, fără dificultate, operei. Efigial în toate exprimările, autorul se excogitează prin metaforă, uniformizînd toate personajele, ca un orator care, la tribună,sau ca scriitorul pe scaunul singurătăţii) îşi joacă propria condiţie, pulverizîndu-se în toate personajele, sau ca un actor care joacă toate rolurile. „De la Stendhal încoace — scria G. Călinescu in 1943 — romancierul se preocupă de eliminarea stilului“ dar, iată că vine un scriitor preocupat şi posedat de stil, înainte de prospectarea românescă a lumii. Iată, după spaţiul brăilean, o formă de descriere a timpului bucureştean (în sensul de mai sus al sintezei dintre îngerul... şi Frumoşii nebuni...): „Vorbeau puţin, inundaţi de pierderea a nimic, zestrea toamnelor bucureştene, cînd lin moare Timpul, lăsînd forme de aur, vlăstare ale unui belşug în destrămare, melancolie, argint in zbatere peste botul plăpînd al turmelor de aramă, desene din frunză şi umbră, iluzia şi credinţa că, potrivit tuturor probelor, bufniţa fierbe singe sub cupolele palatelor, apoi femei din lună, din Vechiul Testament şi din grotele nimfelor, cărări galvanizate cu iarbă agonizînd, pariuri amînate, tiparul lumii întoreîndu-se la rosturile de lemn, plopii gravaţi cu însemnele dragostei, stejarii tulburi, platanii triumfali, castanii în elocvenţă alcoolică, salcîmii pîndiţi de pustiu, tufişele mocnind de miresme amare, orgasmul iederii şi legea, instituită în broboanele cărnii, în lipsa patetică de gînduri,in pasul moale, în sunetele filigranate, în esenţa lividă a dorului de moarte, că cel mai sigur lucru e neprevăzutul“. Numai în natură — chiar şi în cea bucureşteană —, prin experienţă magică şi practică ezoterică, prin canalele magice ale mitului, omul îşi poate descoperi esenţa ; prin epifanii carnavaleşti se iluminează, intră în ritmurile cosmosului, îşi ritualizează existenţa. Natura lui Fănuş Neagu — atît de deosebită de cea a lui Sadoveanu (întotdeauna consonantă umanităţii) — prin structura antropomorfică, participă ca personaj independent, cu reacţii imprevizibile, insolite, cînd favorabile, cînd antagonice eroilor care, indiferent de condiţia lor (intelectuală sau ţărănească), rămîn emanaţia ei capricioasă şi aleatorie. Prezenţa stihială pe toate gamele a naturii estompează, cumva, uniformitatea tipologică a personajelor. Nu se poate eluda că Scaunul singurătăţii — care poate deveni şi scaunul eternităţii — este o carte grea. Efortul lecturii — generat de excrescenţele metaforice, de construcţia bizară şi ritmul trenant — nu este singur relevant pentru valoarea creaţiei. Nici o carte mare nu se oferă cu facilitate receptării dar, în cazul de faţă, dificultăţile de percepere semnifică şi altceva. Se poate imagina situaţia in care cineva — poate,autorul — vorbeşte mult ca să se ascundă sau artificiul matematic al ducerii la absurd. In sprijinul susţinerii lirismului in roman, a argnţiei aparent rebarbative, a asociaţiilor bizare de sintagme — efecte ale unui proiect oratoric iniţial —, G. Călinescu cita pe Benedetto Croce dintr-o mărturisire : „jocurile de cuvinte se duc, materializarea ideilor în metafore continuate şi exagerate dă acestor idei corpolenţă şi tangibilitate“. Pe ecrane Scaunul singurătăţii ar arăta cam aşa : acţiunea filmată cu încetinitorul în timp ce coloana sonoră ar fi înregistrată cu volumul la turaţie vivace, pînă la limita comprehensibilităţii. „Corporalitate“ şi „tangibilitate“, iată alte două distincţii ale prozei lui Fănuş Neagu in inconfortabilul Scaun al singurătăţii, o carte care prin saturaţia exprimării indirecte, prin spiritul de sinteză închide, cu siguranţă, un drum în bibliografia autorului, fără să designeze şi făgaşul noilor direcţionări. Dar relevanţa cărţii, în contextul operei de pînă acum, fie conduce la o afirmaţie " deloc riscată : după Marin Preda şi Mircea Eliade, Fănuş Neagu devine cel mai controversat prozator român al contemporaneităţii. Aureliu Goci u. . v■ • ‘ ' . ;_1 •;/. t ./ 1 . i Ideal şi împliniri socialiste dr. Ştefan Pâslaru s,n coloana de granit a faptelor care I ne jalonează istoria ca tot atîtea trepte ale devenirii noastre, ziua de 30 Decembrie 1947 — proclamarea Republicii, eveniment memorabil de la care se împlinesc patru decenii — se înscrie ca o piatră de hotar ce a marcat hotărîtor amplul proces revoluţionar de edificare a noii orînduiri socialiste pe pămîntul României, ridicarea ţării pe noi culmi de progres şi civilizaţie. Act de voinţă prin esenţă popular, transformarea României într-o republică a oamenilor muncii, intr-un stat în care poporul devenea stăpîn pe destinele sale, a reprezentat o strălucită victorie a politicii Partidului Comunist Român, urmată şi aplicată cu consecvenţă îndeosebi după declanşarea Revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă din august 1944. „Crearea Republicii — subliniază tovarăşul Nicolae Ceauşescu — constituie deci o încununare a luptei duse de-a lungul secolelor de poporul român, de forţele sale înaintate pentru eliberare naţională şi socială, pentru neatirnare, progres social şi o viaţă mai bună. Făurirea Republicii a devenit posibilă in condiţiile sociale noi create după eliberarea ţării, ale profundelor schimbări democratice, revoluţionare care s-au produs în societatea românească şi ale acţiunilor de masă pentru răsturnarea claselor exploatatoare şi cucerirea puterii de către proletariat in alianţă cu ţărănimea“. In istoria pămîntului românesc ideea de republică are rădăcini vechi şi statornice, patrioţii cei mai luminaţi năzuind către o formă de stat democratică, progresistă, care să asigure libertate şi dreptate socială pentru cei mulţi, neatîrnarea politică şi înflorirea economică a ţării, să înfăptuiască dreptul sacru al poporului de a fi stăpîn în patria sa strămoşească. Ori de cite ori neapropierii de aniversarea Republicii nu putem să nu ne gîndim la voievozii români aleşi de regulă după tradiţii străbune, dintre cei consideraţi apţi să îndeplinească înaltele şi dificilele îndatoriri ale şefului de stat, la Gheorghe Doja, care, încă la 1514, după cum a evidenţiat Friederich Engels, „proclamă republica, desfiinţarea nobilimii şi suveranitatea poporului“, la Ioan Budai Deleanu care considera republica o „dulce mamă“, o „stăpînire unde precum norodul aşa şi cei aleşi din norod să aibă cuvint şi sfat la trebile ţării de obşte“ şi mai ales, la Nicolae Bălcescu, înflăcăratul teoretician revoluţionar şi neobositul propovăduitor al ideii republicane, democratice in anul de foc al revoluţiei de la 1848. Idee și deziderat. Republica va cuprinde treptat mase tot mai largi, atitudinea republicană, asociată celei antidinastice, manifestindu-se cu vigoare in perioada următoare, odată cu instaurarea dinastiei străine a Hohenzolernilor, fiind ilustrată cu strălucire de personalităţi de frunte ale vieţii publice româneşti . Preluînd tradiţiile revoluţionare şi patriotice, mişcarea muncitorească şi socialistă a conceput lupta pentru republică drept parte componentă a luptei generale pentru înlăturarea exploatării sociale şi asupririi naţionale, avansind ideea nouă a instaurării republicii concomitent cu restructurarea relaţiilor sociale, a societăţii însăşi, eveniment cu profunde semnificaţii în viaţa naţiunii române, făurirea in mai 1921 a Partidului Comunist Român a marcat continuarea pe o treaptă superioară a bogatelor tradiţii ale mişcării democratice, muncitoreşti şi socialiste din ţara noastră. Ducînd mai departe flacăra nestinsă a Republicii, partidul comunist a considerat lupta pentru un stat republican democratic parte integrantă a luptei revoluţionare pentru cucerirea puterii politice şi construirea societăţii socialiste pe pămîntul României, încă în zorii revoluţiei declanşate prin marele act istoric de demnitate patriotică de la 23 August 1944, partidul comunist şi-a propus, intre obiectivele sale fundamentale, transfor- marea structurală a statului pentru ca aceasta să servească intereselor maselor de oameni ai muncii. Fără a renunţa la poziţia sa consecventă republicană, partidul comunist a adoptat faţă de monarhie o tactică novatoare, izvorită din condiţiile concrete in care se desfăşura revoluţia, apreciind în mod realist că sarcina abolirii acesteia era inclusă in mod obiectiv în cea a înlăturării regimului burghez in ansamblul său. Urmărind cu consecvenţă această tactică, partidul comunist a orientat lupta forţelor democrate, a maselor largi populare, în principal, spre schimbarea conţinutului puterii politice, spre înnoiri în compoziţia social-politică a aparatului administrativ, spre prefaceri în însăşi forma de organizare a statului. Totodată, deşi ştia ca monarhia va face totul pentru ca, atîta timp cit se va afla în fruntea statului, să apere şi să-şi consolideze propriile poziţii, să întărească regimul burghez, forţele revoluţionare au apreciat că există posibilitatea de a folosi prerogativele regale şi unele prevederi ale Constituţiei in direcţia realizării unor obiective de interes naţional şi chiar pentru înfăptuirea unor prefaceri necesare în viaţa politică, economică şi socială a României. In condiţiile noului raport de forţe existent In România la sfîrşitul anului 1947 devenise tot mai evidentă contradicţia dintre forma de stat monarhică, şi conţinutul nou al puterii, exercitată în mod hotărîtor de clasa muncitoarei in alianţă cu ţărănimea şi celelalte categorii de oameni ai muncii. Raţiunile care determinaseră colaborarea forţelor democrate cu monarhia nu-şi mai făceau simţită necesitatea, se acumulaseră elemente care învederau poziţia ostilă a monarhiei faţă de transformările ce depăşeau cadrul burghez şi se înscriau în ordinea prefacerilor de esenţă socialistă. Concomitent cu intensificarea popularizării largi a ideii de regim de democraţie populară, pentru pregătirea marelui act revoluţionar al instaurării Republicii, conducerea superioară a partidului comunist împreună cu unii membri ai guvernului au elaborat un plan de măsuri care avea la bază analiza concretă şi reală a raportului de forţe interne precum şi evoluţia situaţiei internaţionale. Pronunţîndu-se ferm pentru rezolvarea acestei probleme a revoluţiei fără război civil, partidul comunist s-a pregătit, totodată, pentru a face faţă oricărei situaţii şi, în primul rînd, recurgerii la violenţă din partea cercurilor conservatoare, mult slăbite dar dispunînd încă de posibilităţi de reacţie, precum şi a monarhului. Toate măsurile ,de precauţie şi vigilenţă s-au dovedit a fi oportune întrucît în discuţia sa cu primul ministru, dr. Petru Groza, şi cu secretarul general al C.C. al P.C.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej, din 30 decembrie 1947, regele Mihai a încercat, pe cit posibil, să tergiverseze lucrurile şi, numai după ce s-a convins că era inutilă orice încercare de împotrivire, s-a hotărât să semneze actul de abdicare, înţelegind că aceasta era voinţa poporului. In după-amiaza aceleiaşi zile, Adunarea Deputaţilor, întrunită în şedinţă specială, a primit actul de abdicare a regelui Mihai şi a adoptat legea privind proclamarea Republicii Populare Române, încununare a luptei duse de-a lungul secolelor de poporul român, abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii a fost primită cu deplină aprobare şi satisfacţie de masele populare, manifestaţiile începute la 30 decembrie 1947 şi continuate în întreaga ţară încă multe zile, constituind o mărturie incontestabilă a izolării totale a monarhiei, a faptului că abolirea ei corespundea năzuinţelor poporului, hotărârii sale de a edifica o nouă orînduire socială. „în situaţia României — arăta la 4 ianuarie 1948 George Călinescu — o putere executivă emanată de la popor este instrumentul cel mai sigur, deoarece poporul cu instinctul său nu greşeşte niciodată... Republica vrea să zică respublica, lucru public, avem aşadar de acum încolo toţi o parte de responsabilitate în propăşirea ţării. Cuvîntul nostru de ordine este azi . Să fim alături de patrie, să slujim RESPUBLICA !“. Vatră de străbuni, cămin drag tot mai înflori-,tor. Republica Socialistă România — stat întemeiat pe sistemul democraţiei muncitoreşti revoluţionare — îşi are temeiurile de forţă în fiii şi fiicele sale, milioane şi milioane de eroi ai muncii paşnice şi libere, apţi să înfăptuiască obiectivele stabilite de Congresul al XlII-lea şi Conferinţa Naţională a partidului, să edifice ţara pe noi culmi ale civilizaţiei şi culturii, ale dezvoltării sale independente. _____________________________________|