Luceafărul, ianuarie-iunie 1988 (Anul 31, nr. 1-26)

1988-01-05 / nr. 1

k 5 IANUARIE 1988 I­cylMU^ LITERAR 1987 Polivalenţa esenţial㭠έn ciuda unor impresii prea repezi şi care nu depăşesc orizontul clipei, lite-­­ ratura anului abia încheiat este bo- TM gata, diversă şi depăşeşte în chip vi­zibil etapa de consolidare, de altminteri inevi­tabilă, arătînd un moment fast, evolutiv. Ceea ce avem, deocamdată, la îndemînă (căci anul editorial nu este, prin forţa împrejurărilor, tot­una cu anul calendaristic) ne indică procese noi şi o examinare, oricît de abreviată în dimen­siuni, confirmă această ipoteză ciştigată, mai întîi de toate, intuitiv. Aşadar, poezia, avînd drept caracteristică de căpătîi recapitulările, în ideea operei reprezen­tative, întreprinse de liricii de-acum maturi: „Doina“ de Cezar Ivănescu (în chip evident cea mai de seamă producţie poetică a momen­tului recent), „Catalogul corăbiilor“ de Gheor­­ghe Tomozei, „Cheia închisă“ de Constanţa Buzea, „Cicatricele penumbrei“, de Al. Căpra­­riu, „Foamea de unu“ de Şt. Augustin Doinaş sunt antologii, au, cum s-ar zice, reprezentati­­vitate şi configurează o creaţie în datele ei de-acum definitive. De altminteri, adăugări la o antologie ideală ar trebui socotite „Viaţa viaţă“ de Ion Horea şi „Viaţa mea e un roman“ de Adrian Păunescu, „Turnir“ de George Al­­boiu, „Anamnesis“ de Pan Izverna, „Cartea so­netului“ de Tudor George. Sunt documente ale unei lirici unde nu mai sunt de închipuit fluc­tuaţii Valorice şi înnoiri de stil, aflate, de aici înainte în faţa judecăţilor istoriei literare, în­noirile există totuşi, în cazul unor poeţi precum Ion Iuga („Povara umbrei“), Marin Sorescu („Apă vie, apă moartă“, dezvoltînd aceasta li­rismul „Liliecilor“), după cum insolită e şi con­tribuţia poetică a lui Iulian Neacşu (din „Maria de zăpadă“). Acestea, ca şi altele, exemplifică o evoluţie în termen interior, clarificări sufle­teşti şi o năzuinţă de a întregi o imagine este­tică socotită a fi prea de tot reducţionistă. Insă, la o parte de asemenea preschimbări, evoluţia formelor lirice este, în chip evident, lentă şi densă, contribuţia hotărîtoare venind de la poeţii promoţiei ’70, cu, mai întîi, partici­parea seriei discrete, a cărei însemnătate în ordonarea unei noi geografii a valorilor se vede de-abia acum. Probabil că nu e o întîmplare împrejurarea că un număr de poeţi precum Ser­giu Adam („Peisaj cu prinţesă“), Miron Cordun („Urmările“), Ion Beldeanu („Lecţii de melanco­lie“), Florin Muscalu („Vremea şi vîntul“), Du­mitru Ţiganiuc („Ecranul de iarbă“), Dan Rotaru („A iubi, iubire“), Gheorghe Azap („Ultimul exemplu“) Dumitru Pricop, Sabin Opreanu şi Ion Panait îşi revelează acum poezia cea mai valoroasă şi îşi întăresc, sub aspect valoric, po­ziţia în literatura de azi. Astfel de completări la o panoramă,­ unde , este necesar a cuprinde tot ceea ce e valoare românească, sunt fericite şi merită o subliniere. Sublinieri trebuie făcute şi în privinţa participării altor poeţi, aparţinînd de aceeaşi promoţie ,şi, a căror apopiţie,, în anii ’70,­ se însoţeşte acum de­, o izbitoare maturizare estetică. „Anotimpuri“ de Horia Badescu, „Vocea interioară“ de Adrian Popescu, „Sintag­mele nopţii“ de Radu Ulmeanu, „Luni dimi­neaţă“ de Ioana Ieronim, „Cartea Clara“ de George Ţărnea, „Balada vestitorului“, de Dan Verona, „Corali“, de Liliana Ursu, „Phantasti­con“, de Mariana Bojan, „Herb“, de Ioana Dia­­conescu, „Lanul de grîu“, de Florea Miu trebuie socotite expresii ale unei clipe mature de crea­ţie, anunţînd evoluţie sigură în ordinea valorii. Impunătoare şi prin­­dimensiuni, colecţia, cu as­pect antologic, „Bună seara, iubito !“ de Lucian Avramescu, deschide o discuţie asupra acestui lirism încă prea puţin comentat şi care e pro­babil că va aduce, mîine, conformaţii literare inedite. In fine, lirica tinerilor (deşi formula nu-i cea mai nimerită, de vreme ce debuturile sunt puţine şi cei care astăzi sunt socotiţi a fi „poeţi tineri“ bat mai degrabă, intelectualiceşte şi stilistic, către promoţia ’70), „Al doilea vis din pădurea de cedri“ de Ştefan Ioanid (Unul dintre cele mai bine articulate volume ale aces­tui an). „Alb“ de Laurenţiu Cârstean, „Poezii“ de Nichita Danilov, şi nu doar acestea, arată o reîntoarcere la originile lirismului, prevestită, mai înainte de acest episod, prin contribuţiile lui Teofil Răchiţeanu, , Vasile Sav,­­ Ion Pachia Tatom­irescu, Ion Stanciu, Lazăr L­idariu, Dinu Adam, Ion Tudor Lovian. Momentul aparţine acestei direcţii lirice, însemnînd imn, lirism pur, spirit poetic cult, evoluţie în măsuri tradiţionale, distilate de intelect. Clipe faste sunt, de asemenea, şi acelea pe care le trăieşte proza, dimensiunea monumen­tală fiind aceea care se impune într-un chip indiscutabil. Cele mai însemnate producţii aparţin unor cicluri proiectate pe intervale lungi şi în această categorie intră atît „întoarcerea morţilor“ de Paul Anghel (volumul al IX-lea din uriaşa frescă „Zăpezile de acum un veac“) cit şi „Viitoarea“ de Radu Theodoru (ca, de alt­minteri, şi cele două volume ale „Strămoşilor“, strălucit exemplu de literatură-document), „ciclu“ exemplifică, de asemenea, „Un anotimp pentru fiecare“ de Constantin Cubleşan, „Fap­tele de arme ale unor civili...“ (vol. II) de Cor­­neliu Leu, „Om şi lege“ de Gh. Schwartz, ro­mane verificabile estetic în diferite proporţii. Ideea de ciclu, într-un sens totuşi destul de larg, e prezentă şi în „Scaunul singurătăţii“, însă un ciclu al eposului exemplificînd o lume fără jertfă ; dintr-un ciclu fac parte şi „Drumul gugulanilor“ de Florin Bănescu (o elaborare subtilă, întemeiată pe memoria afectivă, pe un fel de epos orăşenesc legat de locurile nemodi­ficate) şi „Muntele speranţei“ de Petru Vintilă. O schiţă a unei fresce, de data aceasta privi­toare la contemporaneitate, este şi în „Glorie“ de Eugen Uricaru,­­urmînd ipoteza din „Mierea“ şi lărgind, mai încoace decit romanele pe temă istorică, investigaţia unui posibil „mister, român“). Alături de asemenea elaboraţii, de valori, re­pet, diferite (însă esenţiale prin sforţarea de a recupera o istorie rescrisă acum pe latura simbolică şi fundamentală, adoptind mereu pro­cedări moderne şi punind în lucru un principiu polivalent de creaţie) stau şi altele, de felul dezvoltărilor de tipologii autohtone, precum e cazul la materiul Radu Albala („Făpturile pa­­rădisului“), e te .Teohar Mihadaş (un „dac“,, adică din român vechi, transportînd în epos istoria neclarificată). Istoria e, de altfel, substanţa ireductibilă a prozei româneşti de acum, în sfîrşit,­critica şi istoria literaturii, unde iz­bitor e spiritul construcţiei monumentale, con­cretizat in elaboraţii indiscutabil majore. Cu „Hermeneutica, ideii de literatură“ de Adrian Marino (una dintre cele mai solide cercetări din întreaga istorie a criticii româneşti) şi cu „Emi­­nescu şi eminescianismul“, de George Munteanu (o excepţională continuare a studiilor de emi­­nescologie, începute în 1973 cu „Hyperion“) sin­tem­ în planul superlativelor, în domeniul con­tribuţiilor fundamentale. Ele comunică o recu­cerire a memoriei, o Reconquistă a doctrinei li­terare româneşti. De altminteri, clipa fastă a literaturii române de azi stă sub această emblemă, a identităţii regăsite. Artur Silvestri . Perpetua reevaluare şadar : în ce producţii, recente, aflăm a un spor de luciditate al culturii ro­mâneşti ? Din acest unghi, putem ris­ca, observînd un principiu al vase­lor comunicante între autori, intenţii şi pretenţii de cercetare din cele mai deose­bite. Nicolae Ciachir oferă — în Istoria po­poarelor din sud-estul Europei în epoca mo­dernă (Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1987) — surprinzătoare analize a momentelor cheie — cu semnificaţiile lor — şi a particularităţi­lor incontestabile ce definesc acest colţ de lu­me, prea des numit „butoiul cu pulbere al Europei“. De altfel, modelul est-european­ de intrare pe orbitele modernităţii — circumscris la noi şi prin prin cultura, critică — este vizat şi de Ilie Bădescu în studiul introductiv la Evoluţia ideii de li­bertate a lui Nicolae Iorga (Meridiane, 1987). Alte aspecte, în afara cărora discuţiile pe teme culturale nu au rădăcini, sunt prinse de Radu Vasile în Economia mondială. Drumuri şi etape ale modernizării (Albatros, 1987). Exemplul românesc este situat în context larg : reconstituire istorică şi comparativă a liniilor evolutive. Original şi polemic, Costin Murgescu scrie despre Mersul ideilor econo­mice la români (Ed. ştiinţifică şi enciclope­dică, 1987) ; deschiderile sunt surprin­zătoare atât pentru specialiştii în doc­trine economice, cit şi pentru cei care fac istoria culturii noastre naţionale. Cu Noi teorii sociologice, vechi dileme ideologice (Ed. Politică, 1987), Ion Ungureanu se situea­ză în orientări de ultimă oră, astfel incit prin multe soluţii şi teme (evoluţionismul şi resu­recţiile sale, de pildă) se angajează în dispute care au fost cruciale pentru civilizaţia româ­nească. Deşi autorul se apleacă direct asupra ipostazelor occidentale actuale, intuieşte punc­te nodale pentru o viitoare istorie a seriilor ideologice româneşti. Avem, în sfîrşit, scris competent un capitol de istorie a unor mentalităţi româneşti impli­cat în Mode şi veşminte din trecut (Meridia­ne, 1937) de Al. Alexianu. Civilizaţia români­lor între medieval şi modern (Meridiane, 1987) a lui Răzvan Theodorescu acoperă un alt ca­pitol : orizontul imaginii între 1550—1800. Cel de-al doilea volum al lui Dan Horia Mazilu despre proza oratorică in literatura română veche (Minerva, 1987) restituie minuţios diver­sitatea experienţelor renascentiste şi ipostaze locale, motivate istoric, ale barocului. Cu Sis­temul politic al României moderene, Partidul conservator (Ed. Politică, 1987), Ion Bulei atinge centri nervoşi ai istoriei şi culturii na­ţionale, astfel incit etichetări şi dogme inter­pretative de lungă tradiţie — verbală, publi­cistică şi par­lamentară — sunt minate şi spul­berate cu argumente istorico-teoretice. La fel, Vistrian Goia, cu B.P. Hasdeu şi discipolii săi (Minerva, 1987), tatonează vitalitatea unei al­te serii culturale şi ideologice afirmate în a doua jumătate a secolului trecut şi cu serioa­se reeditări în secolul nostru, adică exact pen­tru o perioadă gindită, încă, expeditiv in ter­menii criticismului maiorescian şi a junimii sale, sau, eventual, al polemicilor cu Gherea. In acest context, iniţiativa lui Ion Mihail Po­pescu de a aplica teoria sancţiunilor premiate unor Personalităţi ale culturii româneşti (Emi­­nescu, 1987) nu poate fi înţeleasă doar ca axa­ ______________________________________ tă pe ceea ce am putea numi motivul autocon­­centrării etnoculturale, ci şi ca reconstituire — fără pre­judecăţi şi contextuale — a viziunii eminesciene asupra „civilizaţiei adevărate“, a po­lemicilor dintre conservatori şi liberali cu pri­vire la starea social-politică şi culturală a românilor în secolul XIX, şi la chestiunea sincronizării. Totodată, Lucian Blaga este scos din clişee, iar Petre Andrei salvat de la actuala nerecunoştinţa în ce priveşte teoria valorilor. Lucrările citate şi multe alte asemenea sunt mărturii ale unor recente dislocări în stratu­rile perceperii, priceperii şi reevaluării tezau­rului de cultură naţională. Acest climat este propice impactului cultural — fertilizator de conştiinţe — al unor opere originale, precum Recesivitatea ca structură a lumii, II (Emi­­nescu, 1987) a lui Mircea Florian, şi a altui constructor de sistem filosofic , Lucian Blaga căruia, în Opere, vol. 10 (Minerva, 1987) i se reeditează Trilogia valorilor. Se înmulţesc şi contribuţiile interpretative. Astfel, Ion Bălu scoate din amorţeală exegeza gîndirii blagiene (monografia Lucian Blaga, Albatros, 1986), cantonată de mulţi ani — cu puţine excepţii, printre care lucrarea lui Ion Mihail Popescu — în încroperi la marginea textului, reverba­­lizări plate sau taxări pseudo-teoretice. Sigur, multe din ipotezele lui Ion Bălu, sau preluate de acesta, sunt firave şi forţate, dar curajul lor este de bun augur. în volumul colectiv Lucian Blaga — cunoaştere şi creaţie (Cartea Românească, 1987), se distinge prin ţinută in­telectuală studiul lui Mircea Flonta. Autorul continuă un efort de cercetare prefigurat în altă culegere — Cunoaştere şi acţiune. Profi­luri de gînditori români (Dacia, 1986) —, unde argumenta apropieri de necontestat intre in­terpretarea blagiană a istoriei şi cunoaşterii ştiinţifice din unghiul matricii stilistice şi teo­ria lui Alexandre Koyré — precursorul noii istoriografii a ştiinţei. Odată cu Scrieri alese, I (Minerva, 1987) şi Creativitatea eminesciană (Junimea, 1987), D. Caracostea este readus în circuitul cultural. In sfîrşit, citeva contribuţii hermeneutice. Primul volum din opera postumă a lui Petre Caraman : Studii de folclor (Minerva, 1987), cu un studiu introductiv al lui Iordan Datcu. Dacă aici este vorba de o arheologie­­ isto­rică și psiho-semantică a cîntecului nostru bătrînesc, în Simboluri folclorice (Facla, 1987), Ivan Evseev lecturează arhetipal lirica de dra­goste și ceremonialul de nuntă ; textul este spumos, cu trimiteri noi spre poezia cultă. Grigore Smeu construieşte în prelungirea unei tradiţii româneşti — unde autonomia valorilor nu a eşuat în autonomisme — un consistent discurs despre Independenţa valorilor în lite­ratură (Ed. Acad. R.S.R., 1987). In aceeaşi deschidere, Ion Ianoşi, preocupat în multe alte lucrări de impurităţile esteticului şi ale esteti­cii, forează raporturile dintre Literatură şi fi­­losofie (Minerva, 1987) în aria culturii româ­ne. Deşi circumscrisă esteticii, cercetarea de faţă se situează în spaţii mai largi, de filoso­­fia culturii şi umanismului. Gestul monumental se reafirmă în Hermene­utica ideii de literatură (Dacia, 1987) a lui Adrian Marino. Vasile Macoviciuc a Un moment al romanului istoric nul care s-a încheiat a fost un an al prozei. O enumerare a cîtorva dintre cele mai importante romane dove­deşte acest lucru —Paul Anghel, în­toarcerea morţilor (Editura Cartea românească), Fănuş Neagu, Satinul singurătăţii (Editura Cartea românească), Ion Arieşanu, Lumina de la capătul nopţii (Editura Facla), Radu Theo­doru, Viitoarea (Editura Eminescu), Florin Bă­nescu, Drumul gugulanilor, Strada (Editura Facla), Corneliu Leu, Faptele de arme ale unor civili în secolul războaielor mondiale (Editura Albatros), Petru Vintilă, Muntele speranţei (Edi­tura Militară), Eugen Uricaru, Glorie (Editura Eminescu), Ştefan Agopian, Sara (Editura Emi­nescu). Nu o discuţie asupra tuturor acestor romane se poate realiza într-un bilanţ, ci evi­denţierea unor trăsături. Aceasta pentru că unele au reprezentat adevărate evenimente ale anului cum e cazul celei de a noua cărţi din Zăpezile de acum un veac de Paul Anghel sau romanului lui Fănuş Neagu. Despre acestea trebuie să se discute separat (revista Luceafărul a făcut acest lucru) pentru a reliefa întreaga lor bogăţie artistică, importanţa şi valoarea în contextul literaturii. Au apărut în acest an relativ multe romane istorice. Nu înţeleg această tipologie a prozei un sens îngust, ci luînd în considerare toate cuceririle prozei moderne. Avînd în vedere şi altele care s-au publicat anterior se poate con­stata o aplecare consecventă a prozatorului contemporan spre romanul istoric, interesul ma­nifestat faţă de document, dar şi faţă de re­facerea prin ficţiune a perioadelor revolute. Acest interes vine în întâmpinarea unui orizont de aşteptare al lectorului, atras de romanul is­toric, într-o asociere sau metamorfoză a fic­ţiunii cu documentul s-a desfăşurat şi romanul istoric, in anul încheiat (neîncheiat, însă, edi­torial, deoarece vor mai apare cărţi din pla­nurile editoriale ale anului 1987). Documentul poate fi folosit atit pentru a reface epoca, ele­mentele de esenţă ale tabloului istoric evocat, dar poate fi implantat în text, într-o tehnică a colajului, ce nu mai este nouă. Ficţiunea ră­­mîn© în toate drepturile ei în romanul istoric contemporan, şi nu se poate concepe aprecierea acestuia în afara criteriului estetic. Literatura nu este o restituire factologică a unei perioade trecute, nici o prezentare prin modalităţile is­toriei. Ea este o restituire (sau o refacere) ar­tistică a acesteia, în funcţie de capacitatea de a prelucra estetic date şi de viziunea autorului. Dar, oare, literatura nu devine, prin timp, și un document ? Este, deci, neavenit să întrebăm de ce cutare personaj istoric apare altfel decit este cunoscut din datele istoriei, sau apare în chip diferit la diverși scriitori. Pentru litera­tură este chiar normal să se întîmple astfel. Fundamentală rămîne această capacitate de a privi (şi simţi) literar epoca evocată. Deşi ten­dinţa minimalizării romanului istoric se mani­festă în critica literară, realitatea literaturii dovedeşte viabilitatea acestuia. Urcarea în is­torie înseamnă, de fapt, trecerea spre izvoare. In acelaşi timp un triumf, prin anularea unor prejudecăţi. Aceste dominante le-am întîlnit şi în romanele istorice apărute în 1987. Iată, de pildă, Viitoarea (Cartea întîi, Toamna, Cartea a doua, Iarna) de Radu Theodoru apare după alte romane dintr-o scriere amplă — subintitulată Biografie de război, Biografie de pace — şi anume Biografie de război (1978), Recunoaştere îndepărtată (1981), Preludiul (1983). Acest al patrulea volum aduce acţiunea în primul deceniu postbelic, dar cu dese intrări în istoria mai îndepărtată care fixează, şi prin document, continuitatea şi permanenţa. Căpi­tanul aviator Radu Vornicu vine într-un sat din Banat, Prislop, unde are posibilitatea să vadă, să înregistreze, să compare, să mediteze şi să aprofundeze toate întâmplările şi evenimentele produse şi prinse de această „viitoare“. De­sigur sunt multe probleme in această perioadă şi cu multe se confruntă Radu Vornicu. Jude­cata pentru păşunea din Vîrfu Dobrii, care e a „obştii“, decurge după legile şi cu argumen­tele colectivităţii. Este surprinsă în romanul lui Radu Theodoru o adevărată „viitoare socială“, numind mişcarea aceasta de profunzime care, pînă la limpeziri, antrenează totul, schimbă destine, generează erori de conduită, produce chiar victime. Aici, în lumea satului, îşi re­găseşte Radu Vornicu universul său. Intr-o scrisoare către Valentina notează : „Caut calea şi numai viaţa de aici, mi-o poate arăta. Uni­versul meu primordial e lumea satului. M-am întors la el ca să mă regăsesc. Asta este totul“. Sunt intercalate în roman documente care atestă vechimea românilor într-un teritoriu al stator­niciei cum este Banatul. Aceeaşi problemă ar putea fi discutată şi referitor la Muntele spe­ranţei (vol. II) de Petru Vintilă. După cum mărturiseşte prozatorul, într-un „post-scrip­­tum“, a dorit să dea „la lumină o cronică epică a naţiunii române de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea pînă în zilele noastre“. Cap de serie va trebui să fie romanul Roata (1984); aici se vor integra şi romanele (apărute) Un soldat în căutarea patriei (1978), Prima oră a dimineţii (1983), A doua zi după război (1985), precum alte două anunţate de prozator — Compania Indiilor Româneşti şi Soarele ascuns. Romanul îşi desfăşoară acţiunea pe două planuri — unul care urmăreşte aproximativ linia acţiunilor militare din primul război mon­dial, al doilea care urmăreşte Capitala din timpul războiului şi mult viaţa lui Matheiu Carabella. De fapt „craii“ — Matheiu Carabella, Ricu Sergescu, Vasile Grama, Sever Popescu — trăiesc diferit războiul. în acest roman apar ca personaje literare multe persoane identificabi­le istoric, unele cu numele real, altele cu nu­mele schimbat. Matheiu Carabela este, evident, Mateiu Caragiale (dacă ar fi să ne referim doar la inevitabila întrebare pe care i-o pune Maiorescu, sau la prezentarea făcută de Rădu­­lescu-Motru, pe cînd se aflau închişi la „Im­perial“ în timpul ocupaţiei germane a Bucu­­reştiului). Intr-o prezentare pe scurt a roma­nului mai e de remarcat Iancu Dragalina (vărul generalului Ion Dragalina), prototip pentru a exemplifica replica modernă a Odiseii, prin care atîţi ţărani ardeleni, bănăţeni, bucovineni au reeditat-o, parcurgînd mii de kilometri, pentru a ajunge pe teritoriu românesc, după ce au fugit din armata austro-ungară. Experienţa do­­bîndită de Petru Vintilă, prin Romanul­ lui Eminescu, în folosirea documentului îl ajută în construcţia epică din Muntele speranţei. Romanul acesta al etniilor, cu vechime în is­torie şi pe care, la rîndu-i, istoria se aşează este, cu precădere, de observat în Drumul gugulanilor. Strada. De altfel şi astăzi în Banat, şi cu atît mai mult înainte, gugulanii formează o populaţie aparte cu un acut simţ al orgoliului şi demnităţii. Şi al implicării in istorie. Romanul lui Florin Bănescu urmăreşte acest drum al gugulanilor in istorie şi romanul deja anunţat (Hora) aduce acţiunea pînă în timpul Marii Uniri. Unul şi acelaşi personaj, prezent şi în istorie, la cumpăna dintre ani, pe Nicolae Banu, trăieşte prin proiecţia visului în o stradă este prezent la evenimentele pe care din vis (imaginaţie) şi istorie le aduce în pre­zent, convertind, in acelaşi timp, prezentul la istorie. In imaginaţia sa totul trece din reali­tatea exterioară în realitatea literară (interi­oară).. Prin acest fel de a prelucra materia, persoane istorice reale (Goldiş, Cicio-Pop, Suciu) devin personaje literare, iar fragmente din documente istorice cunoscute (elaborate­ în febrila pregătire şi realizare a Marii Uniri) se integrează în corpul literar al romanului. Este în acţiunea lui Nicolae Banu ceva din dorinţa unui scriitor (ziarist) din prezent de a trăi în timpul înălţătoarelor momente de patriotism din perioada Marii Uniri, ca şi a unui ziarist (de atunci) de a trăi în prezent, pentru a vedea şi a povesti ce a devenit strada (oraşul) care a cunoscut şi recunoscut pe cei care au lansat „Convocarea“ sau „Apelul către popoarele lumii“ şi au realizat memorabile acte­ istorice. Astfel Drumul gugulanilor. Strada este romanul unui trecut ce poate trece mereu în prezent şi romanul unui prezent devenit trecut prin con­sumarea faptei. Aceste cărţi, care se constituie ca argument valoric dovedesc că 1987 exemplifică, poate, un moment al romanului istoric. Alexandru Ruja 1 Discurs despre implicare şi solitudine O­biectelor simbolic oratorice: tribuna, catedra, tronul — semne dominatoa­re ce implică spaţii de mare concen­trare umană — li se opune, masa (de lucru) şi scaunul (singurătăţii), reprezentînd in­timitatea, solitudinea, unicitatea creativă, ex­primabile printr-o retorică a tăcerii. Era de aş­teptat — privind retroactiv la cele două roma­ne îngerul a strigat şi Frumoşii nebuni ai ma­­rilor oraşe că Fănuş Neagu, după ficţiunea de­­ambalărilor şi a ubicuităţii să ajungă şi la sem­nificaţia recluziunii cu toate referinţele închi­se, pentru că, după actualul roman, e de aş­teptat o cotitură in universul operei sale. Proză programatic anti-modernă — să nu ui­tăm că Fănuş Neagu a scris şi o epopee, înge­rul a strigat —, pentru că atributele moderni­tăţii (eficacitatea comunicării, telegrafierea epi­că, personajul auto-reflexiv) sunt cu metodă răs­turnate, ultimul volum nu trebuie citit ca un roman cu cheie, ci ca o parabolă (cu mai mul­te chei) a creaţiei. Scaunul singurătăţii se poa­te echivala atît cu turnul de fildeş (al retracti­lităţii în faţa evenimentelor), cit şi cu turnul de veghe al cetăţii, pe care artistul, alterna­tiv şi egal, le îmbrăţişează şi le neagă. De alt­fel, această ciclicitate vie constituie şi pulsa­ţia veritabilă a angajărilor creaţiei, polii intre care pendulează, cu cea mai benefică traiecto­rie, arta. Desigur, Scaunul singurătăţii nu este doar un roman liric nici un poem în proză — cum s-a încercat să se demonstreze prin decupaje a­­leatorii şi fragmentare —, ci o demonstraţie de existenţă stilistică, dincolo de teme şi genuri literare, un decameron de nuvelete, o construc­ţie şeherezadică, articulată după modelul, ori­ental, sincopată, fasciculată cu începutul ori­unde şi sfîrşitul convenţional. Se pot izola, de­sigur, teritorii epice distincte: aventura războiu­lui prin Cezar Saltava şi Bozar Garofeanu, fa­bula celor cinci orbi, pseudo-reportajul revelio­nului regalităţii, povestea Prinţului de rouă ş.a., după cum Scaunul singurătăţii se poate citi ca un roman politic al cooperativizării, ca fabula­ţie mitologică sau ca o mărturie de credinţă pulverizată în reportajul memorialistic. Dar permanentă rămîne invarianta stilistică Jănuşiană, exprimarea exclusiv ca­­ ornament, împodobirea artificială şi barochistă, vrejul geometric al metaforei, volutele spiralate şi in­­temperabile ale imagisticii. Personajele trăiesc sub un continuu regim de buimăceală, de ten­siuni inhibitive, spaime, remuşcări, refulări, re­vendicări, culpabilizări şi dorinţe de răzbunare. Căci, spune un personaj: „Nenorocirile încep în momentul cînd obsesiile iau locul întîmplărilor sau chiar al istoriei“. Atunci ar fi incorect să interpretăm „cuvintele şi lucrurile“, materia plasmatică a romanului, ca fond evenimenţial şi istoric, ci numai ca referenţă de gradul doi, reflectată deja de conştiinţa personajelor. Privind din interiorul operei lui Fănuş Nea­gu, Scaunul singurătăţii rămîne o sinteză (şi o comunicare) între îngerul a strigat şi Fru­moşii nebuni ai marilor oraşe. „Eroii“ cei mai consistenţi ai noului roman, Cezar Saltava şi Leb Betleem, se resorb din substanţa „frumo­şilor“ nebuni, in schimb spaţiul referenţial nu mai este metropola devoratoare, ci teritoriul da­nubian, bărăgănean şi deltaic, la fel ca în în­gerul a strigat: „îngerul“ umanizat şi „nebunul“ moralizator stau acum pe aceeaşi tablă de şah a realităţii româneşti. Personajele care au viaţa iluzorie a ficţiunilor nu pot fiinţa decit în decorul butafo­ric de reverie şi basm. Ce se remarcă mai întîi în cărţile lui Fănuş Neagu ar fi focurile de artificii metaforice pînă la redundanţă, exprimarea indirectă a persona­­jelor-idee şi metaforă care toate vorbesc la fel ca autorul; apoi, localizarea firavei narati­­vităţi la Dunărea de Jos şi, mai la urmă, spi­­ralarea prin (deasupra şi dedesubt de) parabo­lă a acţiunii. Scapă mai întotdeauna scriitura dramaturgică, prezentă în toate cărţile sale (mai puţin cele de la început), de unde se poa­te admite că arhetipul scrisului fănuşian ră­mîne partitura teatralizantă, scenariul pur dia­logic. Incepînd prin a fi povestitor, continuînd prin a deveni romancier şi rămînînd tot timpul poet, scriitorul se neglijează în ipostaza de dra­maturg — ilustrată mai puţin de piesele sale propriu-zise — sau nu se consideră pentru că nu a fost receptat eficient în această calitate. Intervenţia prin replică, convenţia dialogică par mai fireşti pentru receptarea avalanşei de me­tafore. Este drept că autorul îşi continua ope­ra ca personaj iar viaţa se va adăuga, fără di­ficultate, operei. Efigial în toate exprimările, autorul se exco­­gitează prin metaforă, uniformizînd toate per­sonajele, ca un orator care, la tribună,­­sau ca scriitorul pe scaunul singurătăţii) îşi joacă pro­pria condiţie, pulverizîndu-se în toate persona­jele, sau ca un actor care joacă toate rolurile. „De la Stendhal încoace — scria G. Călinescu in 1943 — romancierul se preocupă de elimina­rea stilului“ dar, iată că vine un scriitor pre­ocupat şi posedat de stil, înainte de prospec­tarea românescă a lumii. Iată, după spaţiul brăilean, o formă de descriere a timpului bucu­­reştean (în sensul de mai sus al sintezei dintre îngerul... şi Frumoşii nebuni...): „Vorbeau pu­ţin, inundaţi de pierderea a nimic, zestrea toamnelor bucureştene, cînd lin moare Timpul, lăsînd forme de aur, vlăstare ale unui belşug în destrămare, melancolie, argint in zbatere peste botul plăpînd al turmelor de aramă, de­sene din frunză şi umbră, iluzia şi credinţa că, potrivit tuturor probelor, bufniţa fierbe singe sub cupolele palatelor, apoi femei din lună, din Vechiul Testament şi din grotele nimfelor, că­rări galvanizate cu iarbă agonizînd, pariuri a­­mînate, tiparul lumii întoreîndu-se la rosturile de lemn, plopii gravaţi cu însemnele dragostei, stejarii tulburi, platanii triumfali, castanii în elocvenţă alcoolică, salcîmii pîndiţi de pustiu, tufişele mocnind de miresme amare, orgasmul iederii şi legea, instituită în broboanele cărnii, în lipsa patetică de gînduri,­in pasu­l moale, în sunetele filigranate, în esenţa lividă a doru­lui de moarte, că cel mai sigur lucru e nepre­văzutul“. Numai în natură — chiar şi în cea bucureştea­­nă —, prin experienţă magică şi practică ezo­terică, prin canalele magice ale mitului, omul îşi poate descoperi esenţa ; prin epifanii car­navaleşti se iluminează, intră în ritmurile cos­mosului, îşi ritualizează existenţa. Natura lui Fănuş Neagu — atît de deosebită de cea a lui Sadoveanu (întotdeauna consonantă umanităţii) — prin structura antropomorfică, participă ca personaj independent, cu reacţii imprevizibile, insolite, cînd favorabile, cînd antagonice eroilor care, indiferent de condiţia lor (intelectuală sau ţărănească), rămîn emanaţia ei capricioasă şi aleatorie. Prezenţa stihială pe toate gamele a naturii estompează, cumva, uniformitatea tipolo­gică a personajelor. Nu se poate eluda că Scaunul singurătăţii — care poate deveni şi scaunul eternităţii — este o carte grea. Efortul lecturii — generat de ex­crescenţele metaforice, de construcţia bizară şi ritmul trenant — nu este singur relevant pen­tru valoarea creaţiei. Nici o carte mare nu se oferă cu facilitate receptării dar, în cazul de faţă, dificultăţile de percepere semnifică şi alt­ceva. Se poate imagina situaţia in care cineva — poate,autorul — vorbeşte mult ca să se as­cundă sau artificiul matematic al ducerii la absurd. In sprijinul susţinerii lirismului in roman, a argnţiei aparent rebarbative, a asociaţiilor bi­zare de sintagme — efecte ale unui proiect ora­toric iniţial —, G. Călinescu cita pe Benedetto Croce dintr-o mărturisire : „jocurile de cuvinte se duc, materializarea ideilor în metafore con­tinuate şi exagerate dă acestor idei corpolenţă şi tangibilitate“. Pe ecrane Scaunul singurătăţii ar arăta cam aşa : acţiunea filmată cu încetinitorul în timp ce coloana sonoră ar fi înregistrată cu volumul la turaţie vivace, pînă la limita comprehensi­­bilităţii. „Corporalitate“ şi „tangibilitate“, iată alte două distincţii ale prozei lui Fănuş Neagu in inconfortabilul Scaun al singurătăţii, o carte care prin saturaţia exprimării indirecte, prin spiritul de sinteză închide, cu siguranţă, un drum în bibliografia autorului, fără să designeze şi făgaşul noilor direcţionări. Dar relevanţa cărţii, în contextul operei de pînă acum, fie conduce la o afirmaţie " deloc riscată : după Marin Preda şi Mircea Eliade, Fănuş Neagu devine cel mai controversat pro­zator român al contemporaneităţii. Aureliu Goci­ u. . v■ • ‘ ' . ;_1 •;/. t ./ 1 . i Ideal şi împliniri socialiste dr. Ştefan Pâslaru­ ­s,n coloana de granit a faptelor care I ne jalonează istoria ca tot atîtea trep­te ale devenirii noastre, ziua de 30 Decembrie 1947 — proclamarea Re­publicii, eveniment memorabil de la care se împlinesc patru decenii — se înscrie ca o pia­tră de hotar ce a marcat hotărîtor amplul pro­ces revoluţionar de edificare a noii orînduiri socialiste pe pămîntul României, ridicarea ţării pe noi culmi de progres şi civilizaţie. Act de voinţă prin esenţă popular, transfor­marea României într-o republică a oamenilor muncii, intr-un stat în care poporul devenea stăpîn pe destinele sale, a reprezentat o strălu­cită victorie a politicii Partidului Comunist Român, urmată şi aplicată cu consecvenţă în­deosebi după declanşarea Revoluţiei de elibe­rare socială şi naţională, antifascistă şi antiim­­perialistă din august 1944. „Crearea Republicii — subliniază tovarăşul Nicolae Ceauşescu — constituie deci o încununare a luptei duse de-a lungul secolelor de poporul român, de forţele sale înaintate pentru eliberare naţională şi so­cială, pentru neatirnare, progres social şi o viaţă mai bună. Făurirea Republicii a devenit posibilă in condiţiile sociale noi create după eliberarea ţării, ale profundelor schimbări de­mocratice, revoluţionare care s-au produs în so­cietatea românească şi ale acţiunilor de masă pentru răsturnarea claselor exploatatoare şi cu­cerirea puterii de către proletariat in alianţă cu ţărănimea“. In istoria pămîntului românesc ideea de re­publică are rădăcini vechi şi statornice, patrio­ţii cei mai luminaţi năzuind către o formă de stat democratică, progresistă, care să asigure libertate şi dreptate socială pentru cei mulţi, neatîrnarea politică şi înflorirea economică a ţării, să înfăptuiască dreptul sacru al poporu­lui de a fi stăpîn în patria sa strămoşească. Ori de cite ori ne­apropierii de aniversarea Republicii nu putem să nu ne gîndim la voievo­zii români aleşi de regulă după tradiţii stră­bune, dintre cei consideraţi apţi să îndeplineas­că înaltele şi dificilele îndatoriri ale şefului de stat, la Gheorghe Doja, care, încă la 1514, după­ cum a evidenţiat Friederich Engels, „pro­clamă republica, desfiinţarea nobilimii şi suve­ranitatea poporului“, la Ioan Budai Deleanu care considera republica o „dulce mamă“, o „stăpînire unde precum norodul aşa şi cei aleşi din norod să aibă cuvint şi sfat la trebile ţării de obşte“ şi mai ales, la Nicolae Bălcescu, în­­flăcăratul teoretician revoluţionar şi neobositul propovăduitor al ideii republicane, democratice in anul de foc al revoluţiei de la 1848. Idee și deziderat. Republica va cuprinde treptat mase tot mai largi, atitudinea republi­cană, asociată celei antidinastice, manifestin­­du-se cu vigoare in perioada următoare, odată cu instaurarea dinastiei străine a Hohenzoler­­nilor, fiind ilustrată cu strălucire de personali­tăţi de frunte ale vieţii publice româneşti . Preluînd tradiţiile revoluţionare şi patriotice, mişcarea muncitorească şi socialistă a conceput lupta pentru republică drept parte componentă a luptei generale pentru înlăturarea exploată­rii sociale şi asupririi naţionale, avansind ideea nouă a instaurării republicii concomitent cu restructurarea relaţiilor sociale, a societăţii în­săşi, eveniment cu profunde semnificaţii în viaţa naţiunii române, făurirea in mai 1921 a Partidu­lui Comunist Român a marcat continuarea pe o treaptă superioară a bogatelor tradiţii ale mişcării democratice, muncitoreşti şi socialiste din ţara noastră. Ducînd mai departe flacăra nestinsă a Republicii, partidul comunist a con­siderat lupta pentru un stat republican demo­cratic parte integrantă a luptei revoluţionare pentru cucerirea puterii politice şi construirea societăţii socialiste pe pămîntul României, încă în zorii revoluţiei declanşate prin ma­rele act istoric de demnitate patriotică de la 23 August 1944, partidul comunist şi-a propus, intre obiectivele sale fundamentale, transfor-­­ marea structurală a statului pentru ca aceasta să servească­ intereselor maselor de oameni ai muncii. Fără a renunţa la poziţia sa consecvent­ă republicană, partidul comunist a adoptat faţă­­ de monarhie o tactică novatoare, izvorită din condiţiile concrete in care se desfăşura revolu­ţia, apreciind în mod realist că sarcina abolirii acesteia era inclusă in mod obiectiv în cea a în­lăturării regimului burghez in ansamblul său. Urmărind cu consecvenţă această tactică, parti­dul comunist a orientat lupta forţelor democra­te, a maselor largi populare, în principal, spre schimbarea conţinutului puterii politice, spre înnoiri în compoziţia social-politică a aparatu­lui administrativ, spre prefaceri în însăşi forma de organizare a statului. Totodată, deşi ştia ca monarhia va face totul pentru ca, atîta timp cit se va afla în fruntea statului, să apere şi să-şi consolideze propriile poziţii, să întărească regimul burghez, forţele revoluţionare au apre­ciat că există posibilitatea de a folosi prero­gativele regale şi unele prevederi ale Constitu­ţiei in direcţia realizării unor obiective de in­teres naţional şi chiar pentru înfăptuirea unor prefaceri necesare în viaţa politică, economică şi socială a României. In condiţiile noului raport de forţe existent In România la sfîrşitul anului 1947 devenise tot mai evidentă contradicţia dintre forma de stat monarhică, şi conţinutul nou al puterii, exercitată în mod hotărîtor de clasa muncitoarei in alianţă cu ţărănimea şi celelalte categorii de oameni ai muncii. Raţiunile care determinaseră colaborarea forţelor democrate cu monarhia nu-şi mai făceau simţită necesitatea, se acumu­laseră elemente care învederau poziţia ostilă a monarhiei faţă de transformările ce depăşeau cadrul burghez şi se înscriau în ordinea prefa­cerilor de esenţă socialistă. Concomitent cu intensificarea popularizării largi a ideii de regim de democraţie populară, pentru pregătirea marelui act revoluţionar al instaurării Republicii, conducerea superioară a partidului comunist împreună cu unii membri ai guvernului au elaborat un plan de măsuri care avea la bază analiza concretă şi reală a raportului de forţe interne precum şi evoluţia situaţiei internaţionale. Pronunţîndu-se ferm pentru rezolvarea acestei probleme a revoluţiei fără război civil, partidul comunist s-a pregă­tit, totodată, pentru a face faţă oricărei situa­ţii şi, în primul rînd, recurgerii la violenţă din partea cercurilor conservatoare, mult slăbite dar dispunînd încă de posibilităţi de reacţie, pre­cum şi a monarhului. Toate măsurile ,de pre­cauţie şi vigilenţă s-au dovedit a fi oportune întrucît în discuţia sa cu primul ministru, dr. Petru Groza, şi cu secretarul general al C.C. al P.C.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej, din 30 decem­brie 1947, regele Mihai a încercat, pe cit posibil, să tergiverseze lucrurile şi, numai după ce s-a convins că era inutilă orice încercare de împo­trivire, s-a hotărât să semneze actul de abdica­re, înţelegind că aceasta era voinţa poporului. In după-amiaza aceleiaşi zile, Adunarea Depu­taţilor, întrunită în şedinţă specială, a primit actul de abdicare a regelui Mihai şi a adoptat legea privind proclamarea Republicii Populare Române, încununare a luptei duse de-a lungul secole­lor de poporul român, abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii a fost primită cu depli­nă aprobare şi satisfacţie de masele populare, manifestaţiile începute la 30 decembrie 1947 şi continuate­ în întreaga ţară încă multe zile, constituind o mărturie incontestabilă a izolării totale a monarhiei, a faptului că­­ abolirea ei corespundea năzuinţelor poporului, hotărârii sale de a edifica o nouă orînduire socială. „în situaţia României — arăta la 4 ianuarie 1948 George Călinescu — o putere executivă ema­nată de la popor este instrumentul cel mai si­gur, deoarece poporul cu instinctul său nu gre­şeşte niciodată... Republica vrea să zică res­­publica, lucru public, avem aşadar de acum în­colo toţi o parte de responsabilitate în propăşi­rea ţării. Cuvîntul nostru de ordine este azi . Să fim alături de patrie, să slujim RES­­PUBLICA !“. Vatră de străbuni, cămin drag tot mai înflori-,­tor. Republica Socialistă România — stat în­temeiat pe sistemul democraţiei muncitoreşti revoluţionare — îşi are temeiurile de forţă în fiii şi fiicele sale, milioane şi milioane de eroi ai muncii paşnice şi libere, apţi să înfăptuiască obiectivele stabilite de Congresul al XlII-lea şi Conferinţa Naţională a partidului, să edifi­ce ţara pe noi culmi ale civilizaţiei şi culturii, ale dezvoltării sale independente. _____________________________________|

Next