Luceafărul, iulie-decembrie 1988 (Anul 31, nr. 27-53)

1988-07-02 / nr. 27

r­ matei gavril Pierderea iubirii Pierdere imensă de vreme - iubirea, timp fără timp — numai veşnicie curată, viaţă albă şi mută, fără sfîrşit, în care cuvintele noastre sînt frunze împrăştiate de vîntul toamnei înainte să le acopere prima zăpadă. Viscol orbitor pe un ger care frige. Trăire nesfirşită în moarte. Spaţiu rotund şi nemărginit. Floare adîncă a tunetului care leagă pămîntul de inima cerului. Schelet de lumină — întregul cîştig ! La ţară Sint beat de cer : oceanul apelor celeste îmi spală fiinţa, un mesaj închis în sonda trupului, o sticlă goală, punte peste­ anotimpi de primeneală. Larg vulture cu aripi infinite rotea zenitul coada de păuni a soarelui arzînd culorile-nverzite şi singele ţarinii in cheaguri rotunde de căpşuni. Grila mirifică de promenadă în care vinul vieţii s-a vărsat şi vrăbiile stînd în pruni la sfadă. O, ceruri sparte­­, acoperiş surpat. Casa zidită-n miez de veşnicie pe simburele liniştii primare, suflet al ţării - stea transmigratoare, segment desprins din zborul vremii - sat. Menire Cite flori prin cimitire primăvara-şi ies din fire. După vară vine toamnă şi se-aşează peste fire. Din iubirea de-asta-toamna mi-a rămas o amintire. Din iubirea de azi-vară mi-a crescut o domnişoară. Cea din primăvară, hei, e acum fecior holtei. Am rămas numai cu tine A­rtemosyne. Iubirea mea pentru tine taie florile-n gradine, iarna-n care ţi-am fost mire iar mă va lua-n primire. Ca-ntr-o tristă nemurire ninge peste omenire şi uitare şi iubire şi-mpliniri şi fericire şi necaz şi risipire. Primăvara de iubire, Primăvara de iubire. • V* VI ! Fără a mai căuta motivaţii psiholo­gice asupra verosimilităţii sau nevero­­similităţii conflictului din Regele Lear, spectacolul giuleştean trebuie privit ca o ilustrare a unui text mare, pe care din condescendenţă pentru Shakespeare, actorii şi spectatorii îl venerează aprioric. Varianta regizorală a lui Mircea Marin — venind destul de curind după spectacolul timişo­rean — este o reprezentare pe jumă­tate metaforică, pe jumătate realistă a m­eandrelor soartei omeneşti, exacer­­bînd suferinţa fizică şi morală la ni­velul contradicţiei dintre absolut şi fragila alcătuire a fiinţei umane, într-o viziune plastică modernă. Constantin Ciubotariu actualizează metafora puterii prin imaginea tronu­lui metalic, multifuncţional (eşafod, colibă, catafalc). Costumele actualizate şi ele, sunt fia albe, pentru detaşarea celor buni de cei răi (pe structura basmelor), fie cernite, purtînd încărcătura semni­ficaţiilor unei autorităţi dictatoriale militare. în conjunctura unei aseme­nea interpretări plastice, nici Lear, nici Gloucester, nici Edgar, nici Kent n-ar mai fi trebuit să fie personaje tragice (acestea se confruntă şi sunt învinse de forţa naturii, a absolutu­lui), ci doar eroii groteşti ai unui teatru modern. «Regele Lear» TEATRUL GIULEŞTI Poate că regizorul nu a dorit un spectacol realist, dar actorii l-au purtat numai in sfera tragicului şi prea puţin în aceea a grotescului. Fiind prea gravi, luînd mult prea în serios tragica evoluţie a personajelor pe care le Întruchipează , Anca Neculce şi Olga Bucătaru sunt cele două fiice rele, nerecunoscătoare, apă­­sind pe pedala trufiei, dar căzînd foarte des aproape de limita slăbiciu­nii omeneşti cînd s-ar putea lăsa im­presionate de consecinţele purtării lor netrebnice . Kent al lui Sabin Făgă­­răşanu este oarecare, fără nobleţe. Gloucester e prea rigidizat de Mihail Stan în prima parte, mai umanizat în a doua. Cornwall este antipatic şi cu chip de oţel prin Paul Ioachim, Gelu Niţu nu este convingător în perfidia care ar fi trebuit să-l conducă pe Edmund, Florin Zamfirescu este prea tehnicist în interpretarea nebunului Tom, Ileana Cernat are tendinţa să o facă melodramatică pe Cordelia, rege­le Lear este patetizat de Corado Ne­­greanu, jucînd pînă la epuizare fi­zică, iar Bufonul lui Pavlescu este poate, cel mai tăios măscărici din cu­i s-au făcut pînă acum. Vocea metalică a actorului irită şi taie în carne vie, luciditatea lui biciuieşte şi ustură, ironia lui pedepseşte, nu mîngiie, ma­liţia glasului trezeşte din morţi orice minte adormită. Bufonul acesta atît de contemporan (vesta poartă o compozi­ţie de romburi colorate inspirate de costumul Arlechinului Commediei dell’arte) este martorul rece, neîn­duplecat al prăbuşirii, al autodistru­gerii unui labil edificiu social şi în acelaşi timp, semnalul său de alarmă. Cu mişcări ceva mai dezinvolte, fără teama de ridicol, Ion Pavlescu ar putea­ ajunge la realizarea de perfor­manţă a unei imagini sintetice repre­zentative a grotescului uman mai dra­matic decit orice tragedie. Bufonul lui Pavlescu constată cu detaşare, nu participă, fiind singurul interpret care face corp comun cu viziunea plastică a spectacolului, cu tendința de mo­­dernizare-actualizare pe care regizorul a dorit-o, dar nu a putut-o materializa pînă la capăt. Fără să diminueze va­loarea interpretativă a lui Corado Ne­­greanu pentru crearea regelui Lear (prea blind şi uman la început, apoi, prea doborît de suferinţă), Bufonul capătă aici valoare filosofică, trans­­figurînd sensurile spectacolului, aşa cum se întîmplă cu Pristanda în Scri­soarea pierdută a Teatrului Mic. Efecte tehnice utilizate cu măsură, sunete electronice, lumină pulsatorie, prăbuşirea incintei circulare, se core­lează într-un spectacol parţial de sen­zaţii vizual-auditive, în discrepanţă cu jocul realist, patetic, al majorităţii in­terpreţilor principali. Dacă reprezen­taţia ar fi fost strunită de Mircea Marin în sensul unei mai viguroase chei ironico-grotești, s-ar fi putut vorbi de o reușită. Nicoleta Gherghel (­ teatru ) mihaela muraru mândrea Intervalul Archytas Prin trecerea aceea opacă, m-au numit Kairos şi m-au înveşmintat cu toate cunoaşterile. Şapte intervale la rînd mi-au căzut cite şapte lacrimi din cei şapte ochi purtaţi de cele şapte trupuri din cele şapte lumi prin care trecusem. Dar iată, Aici unde-am găsit şapte iubiri, şapte patimi, şapte morţi, m-au lăsat să mă-ntreb unde este Oglinda lor ? Subcuanta motto : „Sensul dă formă energiei" David Bohm „Informateria dă formă fumaţiei, sursă de energie nedefinită" Mihai Dragănescu Eram întinderea nemărginită cu toate podoabele mele, sori, lumini şi-atitea numere şi verbe şi-atîtea nedeveniri şi-atitea strigăte de întrebare, cascadă de lumi incolore. Te-aşteptam in zona luminii nevăzute, ascunsă ochiului metafizic închis şi somnolent, ţintuită de cunoaştere la intersecţia devenirilor amorfă la marginea cimpului. Tu, sensul meu ai sosit ingenunchiat de apăsarea cunoaşterilor atingindu-mi starea, frenetic, adu­cîndu-mi bucuria mişcării, dragostea expansiunii şi a trecerii prin abstract. Excugetare motto : „un filozof a spus astfel : cuget, deci exist. Rezultă din asta că exist, de vreme ce cuget ? Filozoful habar n-avea prin urmare ce e viaţa şi ce e neviaţa. Pot să spun : cuget, deci nu exist. Sau altfel : exist nu exist, eu tot cuget". Victor Kernbach (Vacanţele secrete)I Ştiam că eşti pe acest timp înflorit de ochiul tău demon intors din podişul misterelor, scăldat in curgerea timpului asemeni unui fulger într-o mare de plasmă. Ştiam că exişti dincolo de formă in mănunchiul undelor iluminate feeric de jerbele spectrului aruncat peste fiinţa lumii abstractă, atrăgătoare, înrobitoare. Ştiam c-o să te intilnesc odată cu mitul călătorului, eu, trecătoarea prin formă, prin spaţiile, lumile dintotdeauna ale acestei deveniri continue colorate şi triste. Ştiam mereu că exişti dincolo de aparenţa pustie prin care călătoream singură aidoma luminii revărsate peste tot ce poate fi, peste tot ce-a fost, peste tot ce este. împovărare Eram sclavii armoniei nevăzute. Inveşmîntaţi in lumină căram in litiere de aur, oglinda cu nesfirşite feţe, cunoaşterea tuturor lumilor şi golul trecerii dintr-o parte in alta. Poverile ne-aplecau peste marginea timpului. Mircea Taflan : „Dimineața" V­ asile Ioniţă apare în prag, puţin ne­dumerit de o asemenea vizită noctur­nă, şi, după prezentările de cuviinţă, cu gesturi largi mă invită înăuntru. Costumaţia sa complet albă şi dă un aer solemn şi degajat totodată. In sala încărcată de aromele pîinii, cele două cuptoare emană o căldură do­goritoare. Malaxoare imense mestecă de zor aluatul : peste cîteva ore prima şarjă de minuni rumene şi aburinde va fi gata. Amfitrionul e un flăcău înalt, blond şi mese­ria lui se numeşte simplu, banal chiar — cocă­­tor. Dar Vasile Ioniţă poate fi considerat în felul său un adevărat recordman : în numai trei minute el încarcă o vatră de coacere, adică așează șaizeci de pîini una cite una, servindu-se doar de o lopată anume, pe platforma încinsă. Mi-am început călătoria la Broșteni prin acest scurt popas la brutărie, de fapt o casă a pîinii semănînd de departe cu un paralepiped scăldat in lumină, pentru a afla că zilnic pe porţile sale pornesc spre mesele oamenilor mii de franzele şi „duble“. Şi avînd la îndemînă doar această primă informaţie, poţi realiza gîndul că la Broş­teni se întîmplă ceva, că tu însuţi eşti martorul tulburătoarei deveniri. Zic tulburătoare pentru că despre Broşteni fiecare dintre noi mai păs­trează o imagine pitoresc-nostalgică ce vine din lecturile adolescenţei şi e datorată marelui hu­­muleştean, trecător pe aceste meleaguri. Nimic de zis. Broşteni îşi menţine încă acea frumuseţe inegalabilă a aşezărilor montane din nordul Moldovei. Crestele falnice din jur, peste care se leagănă cortinele verzi ale brazilor, su­surul apelor repezi rostogolite printre şisturi cristaline dinspre Dorna spre Bicaz, casele mari clădite din bîrne grele şi prinse în „patru table“ pînă sub poale de codru ii conferă aceeaşi sta­tornicie măreaţă dintotdeauna. Dar atmosfera patriarhală de „dulce trecere prin vreme“, cind apariţia unui automobil pe uliţele prăfoase se constituia într-un autentic eveniment, rămine de domeniul arhivei sentimentale. Orașul înaintează spre satul de ieri rapid si sigur, pe toate fronturile. Cîteva dinspre „avan­posturile“ lui se pot descifra la prima privire : cartierul minier sau Colonia cum i se spune, moderna casă de cultură ,spitalul, liceul indus­trial, poșta, complexele comerciale. Pe străzile Bnoştenilor se vehiculează o altă lume, inedită călătorului sosit întîmplător şi care mai aş­teaptă poate să întîlnească siluete de fetişcane în catrinţe, ghilind pinzele la flu, ori feciori şă­galnici dornind din frunză. O simplă enumerare a principalelor meserii ce se practică azi la Broşteni devine edificatoare pentru redimensionările produse Intre timp : mineri, geologi, topometrişti, mecanici, electri­cieni ,sondori, artificieri, vagonetari, construc­tori de drumuri, forestieri ,trolişti, buldozerişti. Sunt meserii aspre, bărbăteşti, desfăşurate pe fundalul copleşitor al colinelor Înconjurătoare. Din zori pina in noapte văile şi adîncurile de pădure poartă vuietul muncii. Sondeze, funicu­­lare, electrocompresoare, autobasculante, foreze, autoremorci — o adevărată „artilerie“ indus­trială — se află într-un tenace asalt pentru mai mult minereu, mai mult aur verde smulgînd pă­­mintului şi subpămîntului comorile aflate în stare latentă pînă nu demult. Nici nu-ţi vine a crede ochilor că dincolo de panglica şoselei ce străbate comuna, pe o rază de aproape două sute de kilometri pătraţi, se duce o asemenea bătălie încleştată în care eroii de fiecare zi sînt aceşti cumsecade trecători, ieşiţi in centru pen­tru cumpărături sau adunaţi cu voioşie la o bere de după amiază în grădina de vară. ★ Laurenţiu Chiriac avea optsprezece ani cînd a intrat pentru n­u­ia oară în mina de la Leşu Ursului. „Umblau încă plutele pe Bistriţa şi cîteodată mai săream şi eu pe vreo plută pînă acasă“, îşi aminteşte el. S-a reîntors la Broşteni pentru a conduce o vreme explorările geologice din zonă. Lecţia viforoasă a înfruntării munte­lui fusese însuşită cu prisosinţă. „Şantierele noastre, îmi spunea atunci cînd l-am întîlnit în această postură, au un specific aparte. Geolo­gul descoperă un afloriment, realizează docu­mentaţia respectivă şi apoi te lasă pe tine să-i confirmi ipotezele. Şi acolo unde el a ajuns cu pasul, tu trebuie să-ţi urci ditamai „maşinăriile de scormonit“. Prin hăţişuri, ocolind stîncile abrupte, fără să produci pagube, fără să dis­trugi adică fondul silvic. Foreze, buldozere, electrocompresoare şi cite mai trebuie“. Astăzi e primarul Broştenilor. Fostul său „secund". Petre Bordeianu, mai marele mecanismelor şi instalaţilor electrome­canice A acelor complicate unelte fără de care uriaşul angrenaj impînzit din Călimani pînă la Bicaz ar fi o forţă oarbă, inutilă, a rămas la post. El continuă să bată coclaurile alături de sutele de muncitori ai muntelui, oameni de în­deletniciri diverse şi convergente in acelaşi timp de tăria şi dăruirea cărora Insă depinde în ultima instanţă împlinirea nevoii de metal, astîmpărul „foamei “de azi şi de miine al uzi­nelor metalurgice. Petre Bordeianu deţine toate datele caracteristice unui căutător de minereuri. Energic, experimentat, dotat cu un evident simţ al disciplinei. — Noi ne facem drumurile, noi ne ducem uti­lajele, le instalăm şi le supraveghem buna func­ţionare, zice sintetizînd ceea ce se cheamă în alti termeni a depista şi pune in evidenţă re­zervele mineralizate aşteptate. O muncă tenace care cere cutezanţă, capaci­tate de adaptare, curaj. Bărbaţi ce ştiu să se bată cu roca dură, ştiu să înfrunte furtunile şi zăpezile, ştiu să reziste şi­ să ia totul de la ca­păt dacă e nevoie de aşa ceva. Puţul de la Pi­riul Şarpelui a fost săpat la o sută cincizeci de metri sub albia rîului Bistriţa. O infiltraţie ne­aşteptată i-a ţinut pe cei de-acolo trei zile şi trei nopţi în loc. Incercaţi să vă imaginaţi efor­turile, şi nu numai, puse la încercare pentru a depăşi o asemenea situaţie. Laurenţiu Chiriac şi Petre Bordeianu. Iată numai două chipuri din multitudinea de chipuri ce formează configuraţia umană, biografică a Broştenilor zilelor noastre. Ei au venit din cele patru zări pentru a întemeia o nouă istorie : istoria marilor mutaţii socialiste. I-am putea asemui într-un fel cu nişte descălicători mo­derni, chiar dacă iniţial nimic nu-i lega de aceste locuri, chiar dacă un ascuns fiecare nu­trea gîndul aventurii. Locul lor va fi luat (şi este luat) de cea mai tînără forţă de muncă ce se pregăteşte acum in Liceul industrial al viitorului oraş. Cîteva sute de copii (şi asta pentru început) — ai căror pă­rinţi n-au ştiut decit să păstorească turmele, să doboare copacii sau­ să ţeasă sumane şi pinză — învaţă despre exploatarea minieră şi rezis­tenţa metalelor, despre substanţe minerale utile şi organe de maşini, despre utilaje electromeca­nice şi electrotehnică. Salutară devine ambiţia dascălilor lor de a dovedi celor care se îndoiau la început capacitatea şi răspunderea profesio­nală ce-i animă . „Cei de la Centrală şi-au pus iniţial întrebarea dacă este necesar acest liceu. Şi au ajuns la concluzia că nu este necesar. De ce ? Pentru că, susţineau ei ,n-ar dispune de condiţii. Atunci am pus pe picioare laboratoarele şi atelierele de care aveam nevoie iar în curind problema spaţiilor se va rezolva printr-o nouă construcţie. Liceul este deci necesar şi dintr-un alt motiv. Trebuie să stabilizăm populaţia. Prin urmare, dacă părinţii au unde să-şi dea copii să se califice, aceştia vor rămine aici formînd de­taşamentul muncitoresc de mîine". Argumentele directorului nu mai au nevoie de comentarii. Dar spiritul înnoirilor fundamentale începe de acolo de unde nici nu te aştepţi. Nu mică mi-a fost mirarea cind. intrînd în clasa grupei mari a Grădiniţei cu orar prelungit din centrul aşezării, am auzit următoarea în­trebare : — Copii, voi ştiţî ce este o galerie de mină ? Să adresezi o asemenea Interogaţie unor pri­chindei de o şchioapă, pare a fi o Întreprindere hazardată. Dar nu la Broşteni. Şi in clipa ur­mătoare zeci de miini fluturau in aer şi cel nu­mit de tinăra educatoare, un băietel cu ochi vioi, răspunde pe nerăsuflate : — Galeria de mină este coridorul prin care se intră in mină. Şi unde să-ţi fie dat să auzi ceea ce auzi ? Chiar in satul unde cu mai bine de un veac in urmă năzdrăvanul de Nică a lui Ştefan a Pe­trei, nimerit la Irinuca cea cu caprele, buchisea ceaslovul la „şcoala lui Baloş" aflată puţin mai încolo şi adăpostind in curte mormîntul fostu­lui învăţător Niculai Nanu ! Tincii pe care ii urmăream vorbind despre vagonete, colivie, mi­nereu şi cite altele — aşa cum se pricep nişte pui de om la virsta jucăriilor să vorbească — nu erau deloc străini de noţiunile vehiculate. Grupa lor fusese recent într-o vizită de „docu­mentare“. Mina dealtfel se găseşte in apropiere, acolo unde părinţii multora dintre dinşli mun­cesc. La Broşteni există însă şi o mică fabrică de confecţii. Multe dintre soţiile minerilor şi-au găsit astfel o ocupaţie industrială. Şi asta nu­mai pentru că celelalte profesiuni sunt domi­nate de bărbaţi. Concomitent deci cu aceste ecouri frontale ale vieţii industrial-urbane, pe cale de a deveni permanente de prim ordin, la Broşteni — aşa cum menţionam — coexistă încă o existenţă tradiţională : se mai fac sumane ca pe vremea lui Creangă, se meştereşte lemnul, iar în grădi­nile modeste din spatele acareturilor cresc car­tofi şi sfeclă. Dar numai înaintind cîţiva metri imaginea se pulverizează făcind loc alteia : apar verticalele suple ale blocurilor, vitrinele largi ale magazi­nelor, afişele multicolore ce anunţă vernisajul unei expoziţii şi spectacolele unei trupe de es­tradă programate pentru duminică seară. Şi din acest amestec de rural şi citadin se naşte nu numai o nouă colectivitate umană, ci mai ales o altă privire spre viaţă, spre dimensiunile ei interioare, spre viitor. ★ -¥■ C­asajjiinii Wmi m■fl Ion­­ beldeanu Ceramică de Nicolae Gadonschî (din expoziția colectivă deschisă la Eforie Nord) Cel mare Mircea işi uitase de viaţă.» işi împărţea ziua 10 1E 13V , sorin alexandru sontea 0 nouă columnă Sint dimineţi cum n-au mai fost răsărite dintre munţii tăi... Sint pădurile care-ţi cioplesc numele in basoreliefuri pe o nouă Columnă... Sint izvoarele in care lumina a desprins din curcubeu roşul, galbenul şi albastrul potolindu-ne setea de iubire de tine... cam aşa ! dimineaţa semăna curat in sufletul oştenilor săi, la amiază privea ţara de buruieni, iar seara ii cosea pe turcii care se încurcaseră prin griul nostru... Mircea işi uitase de viaţă... respira deja aerul curat al istoriei Ţara Ţara e­ inalţimea de pe care privim luminile istoriei , crescind apropiindu-se... Ţara e înălţimea spre care urcăm zi de zi in drumul nostru spre lumină... Ţara e însăşi lumina din gindurile noastre ! Dor, cuvînt de dor E dorul un măr ce se rostogoleşte pe trepte de marmură... E dorul un rid argintiu pe obrazul zilei de ieri... E dorul - mirosul de fum al depărtărilor... Arta concursului Ca să-l joci pe Goldoni, sînt, cred, absolut obligatoriu cîteva condiţii, una mai indispensabilă decit cealaltă : să intri în scenă (în rol) cu tot ce ştii şi (chiar) ce nu ştii (încă) despre arta actoricească, să crezi în tot ce se spune în text, în adevărul lui, mai ales cînd acesta este acoperit cu aparenţe şi convenienţe, să intuieşti cu siguranţa calculului matematic, că publicul, aşa eterogen (şi capricios) cum este el, va primi spectacolul cu plăcere şi interes. Intuiţia aceasta a avut-o atît repu­tatul comediograf Tudor Muşatescu (chiar dacă el nu se considera tocmai astfel), cind a „compus“ comedia „Că­sătorie prin concurs", după dramatur­gia lui Carlo Goldoni, atras de savoa­rea farsei acestuia, cit şi Teatrul din Sfîntu Gheorghe — secţia română — pentru prezenta stagiune. Simpla derulare a acţiunii — o farsă In mai multe variante — urmăreşte li­nia de sosire către spectator. Lisette (Teodora Mareş) acceptă formal con­venţia cu tatăl său (Sebastian Comă­­nici) de a fi măritată prin „licitaţie“ doar atunci cind se convinge de senti­mentele de netăgăduit ale lui Filippo (Bogdan Caragea), cu care urmează să se căsătorească, indubitabil, în finalul farsei : confuziile ivite aproape previ­zibil din imaginaţia aiurită (bolnăvi­cioasă) a celuilalt tînăr plecat în cău­tarea căsătoriei din dragoste, Roberto (Dorin Andone) nu o derutează pe Li­sette decit numai la nivelul insuficien­tei gelozii a lui Filippo, alimentată nevinovat de servitorul lui (Dan Tur­­batu) . Anselmo (Sandu Popa) nu pare deloc mirat şi dezinteresat de şansa măritării fiicei sale, Doralice (Liliana Pană), ivită ca prin farmec, norocos ; vorba-ceea, ce tată nu e grăbit să-şi mărite fiica reciproc avantajos pentru amîndoi ?... Nimic nefiresc în tot ce la un moment dat se poate Întîmplă pe scenă. Totul pare atît de apropiat nouă, graţie jocului plin de vervă, fantezie şi spontaneitate al actorilor. Nota personală imprimată personajelor este dusă, cu bună-ştiinţă, pînă la li­mita modificării caracterelor în acţi­une. Fiecare dintre actori este (sau poate fi, dacă reacţia spectatorului o cere) într-o singură scenă dansator, acrobat, exhibiţionist, fără ca replica să sufere, ba dimpotrivă, căpătînd astfel sen­suri pe care spectatorul le aşteaptă. Acest bogat şi variat limbaj scenic, subtextual (convenţional, cum ar fi zis un cronicar profesionist...), studiat şi selectat cu măiestrie de regizorul Mi­hai Dobre, ce lasă numai iluzia alune­cării spre grotesc, dă fiecărui personaj numai notele caricaturale de care are nevoie, menţinînd prin vervă satirică şi puls comic firul real al vieţii. Prin concursul (competiţia) acţiunii s-a ajuns de fapt la a pune arta acto­ricească în concurs cu ea însăşi. în competiţie se află, cu aceleaşi şanse, şi scenografia Laviniei Dima. Aflat abia la-nceput, spectacolul are, prin aderenţă, perspectiva consolidării în „topul“ teatral al stagiunii prezente. Precizînd aceasta, mă gindesc cu nos­talgie la „Tineretul“ din Piatra Neamţ, care ne-a răsfăţat pînă mai ieri cu acest­­ gen de spectacole. Ne bucură, la fel de mult, că trupa tinerei scene de la Sfîntu Gheorghe face ca, în prezent, concursul artei să continue. Natalia Tolan : „In port"

Next