Luceafărul, ianuarie-iunie 1989 (Anul 32, nr. 1-25)
1989-01-07 / nr. 1
7 IANUARIE 1989 1 BILANŢURI LITERARE, 1988 0 propunere • Un an al poeziei? 1 Condiţia şi starea poeziei desigur, a decide apodictic că un an editorial obişnuit este dominat (şi devine caracteristic) deşi prin poezie, roman sau oricare alt gen sau specie literare, rămîne o acţiune critică riscantă şi plină de vulnerabilitate. Procesualitatea emisiunii editoriale chiar structurată pe o secvenţă temporală relativizează top-urile şi nu intră în domeniul istoriei literare decît mult mai tîrziu. Variabilitatea producţiei editoriale ca şi instabilitatea axiologică a creaţiei la nivelul autorilor lasă o deschidere imprevizibilă asupra apariţiei volumelor. Oricit pragmatism editorial s-ar consuma, nimic nu poate fi programat şi planificat valoric, ci numai tematic şi problematic. Aşadar, a hotărî că 1988 a fost un an al poeziei rămîne mai mult o opţiune a criticului care nu exclude alte atitudini — şi ele verificabile prin realitatea editorială. Desigur, numai o literatură care are la un moment dat mari creatori din toate generaţiile poate produce cărţi mari, chiar dacă într-un an sortit, conjunctura sau conjuncţia favorabilă a astrelor au favorizat ori supraevoluat un gen sau altul. Desigur, unii autori debutează, alţii se afirmă, alţii confirmă şi încă mai puţini sparg topurile şi ierarhiile constituite. Dar literatura e un fenomen viu şi cu deschidere spre probabilitatea raţională a tuturor posibilităţilor. Unii cresc, alţii scad, alţii se menţin, alţii sar mai multe trepte deodată. In ultimele două decenii s-au consemnat ani ai poeziei, ai romanului, ai criticii, ai eseului; nu a intrat in discuţie — şi ar fi fost necesar — un an al dramaturgiei (al creaţiei teatrale ca text), cu atît mai puţin, un an al schiţei sau un altul al epigramei. Desigur, într-un tronson de timp mai larg — să zicem perioada interbelică 1918-1945 — se poate remarca un echilibru între marile cărţi şi marii creatori; poeţii Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, sunt contrabalansaţi de prozatorii Sadoveanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu ca şi de dramaturgi foarte valoroşi (şi ar interveni unele nume deja citate). Dar se pot decide şi ani mai larg benefici unui gen sau altul (1933 — an al romanului, 1938 — an al poeziei). INTRE SINTAGMA ŞI CRONOLOGIE sApanzljid fie şi numai un eşantion editorial ide .un singur an am avut revelaţia tabloului /dnterlotipolosic, configuraţia generală a poeziei actuale. Tabloid lui Mendeleev este complet puţîn de căsuţe neocupate dar chiar şi modulele goale care reclamă substanţă, neîndoielnic că o vor primi. Două terminale de marcă , Mihai Cruceanu de 100 de ani şi Mihai Beniuc de peste 80 de ani au intrat in posteritatea poeziei. Au existat şi debuturi relevante, mai ales din provincie (vom reveni). Astfel, structurarea poeziei actuale, constelaţia lirică imediată se păstrează în tronsonul temporal admis. Au tipărit cărţi poeţi din toate generaţiile, de toate formulele şi întreg evantaiul problematic : şi tradiţionalişti (nuanţaţi printr-un ecologism de atitudine) şi retoricielegiaci retorizanţi, şi intimişti şi neoromantici şi clasicizanţi şi, bineînţeles, textualişti de ultimă formulă experimentalistă. Poate prin această diversitate în secţiune se eternizează in istoria poeziei româneşti „clipa 1988“. Chiar şi simpla analiză a unui singur an de poezie poate dovedi imposibilitatea — de la un moment dat al evoluţiei genului — de a elucida progresiunea estetică, imprevizibila polarizare şi evantaliere tipologică, dilatarea mereu orizontală, expansiunea sintagmatică a modalităţilor lirice. Pentru că poezia nu evoluează, ci se multiplică pluriform, creează variante epigonice si invariante arhetipale cu numele marilor poeţi români. CONSTELAŢIA LIRICA Cine ar putea să contabilizeze exact şi să spună cite volume de versuri au apărut în 1988 mai ales că vor mai apărea, cu datele lui, altele încă şi in primele luni ale noului an ? La urma urmei, nici nu e fundamental numărul, cu penetraţia socială a poeziei ; mai relevant ar fi să ştim citi au citit un singur exemplar de volum de versuri şi cite volume au rămas prăfuite în librării sau cite au devenit mobilier in biblioteci. Anul care a trecut a schimbat faţa constelaţiei lirice, a impus nume noi, a produs modificări spectaculoase în topul poetic ? Probabil că nu, dar a subliniat şi mai mult ideea că funcţionează ierarhii anchilozate de prejudecăţi, că sunt supralicitări şi subevaluări, că unele speranţe n-au devenit certitudini, că anumiţi poeţi de pluton şi-au salvat poziţia, avansînd spre vîrfurile sigure. Cred că aici se impune zona de intervenţie a criticii. Topul mai trebuie modificat sau măcar completat cu rocade inevitabile şi sacrificii de piese grele în favoarea pionilor (aşa-zişi). O trecere în revistă a principalelor cărţi de poezie dintr-un an rămîne fatalmente parţială şi relativ uniformizatoare prin saturarea funcţiilor receptive ale unui singur lector iar ordinea este pur aleatorie. Unele omisiuni sunt inerente, altele au fost subînţelese, altele pot fi pur şi simplu scăpări scuzabile într-un aşa de complex spaţiu de supraveghere. Generaţia matură confirmă cu structurile reputate, afirmînd chiar, serialitatea, ciclicitatea formulelor poetice. Marin Sorescu, la a IV-a carte din La Lilieci (Editura „Scrisul românesc“) continuă poezia epică, de acţiune şi tipologie, ţărăneşti, în care, chiar înainte de orice, relevant rămîne spectacolul onomastic. E greu să admiţi că în această organizare textuală se află poezie, dar pare imposibil să nu recunoşti valoarea de unicat, ineditul deconcertant. Parcă îţi vine să recunoşti uzura instrumentarului canonic de percepţie şi apreciere critică, dar acum La lilieci căpătînd semnificaţie şi valoare, a intrat în zona referinţelor pentru prozatori (Romulus Cojocaru,Jean Băileşteanu). Mircea Ivănescu, Poesie. Versuri vechi, nouă, („Albatros“) propune o experienţă intelectualistă prin realitatea actului scriptural. Ironia şi calofilia se neutralizează reciproc pentru o nouă profunzime a versului fără demarcaţie precisă intre viaţă şi literatură. Discreţia, glacialitatea, interiorizarea au fost distincţii continue pentru Cezar Baltag şi rămîn şi în această ultimă carte (Euridice şi umbra, Editura „Eminescu“) de viziune dantescă. Dragostea spiritualizată pentru o Absenţă fuzionează intr-o filozofie şi un program, poetice, diferite de ipostaza anterioară în care un acompaniament ludic si o transparentă ermetică ii integrau în rîndul barbienilor. Mereu numit între liderii generaţiei ’60, postlabisiene, Cezar Baltag se afla la a treia metamorfoză care poate să-l aşeze definitiv intre marii poeţi contemporani. Adrian Păunescu cu Intr-adevăr (Editura „Albatros“) continuă serialitatea lirică a ultimei sale structuri de intimism revendicativ şi eticizant (pornind de la titlu). Volum de regularitate, la dimensiuni inhibitorii pentru autorii de plachete şi volumase perpetuează condiţia de poetizare a unei biografii în permanentă probabilitate de cristalizare existenţială. După ce a rupt toate zăgazurile şi meandraticele maluri, fluviul nu o ia domol spre cîmpie, ci parcă ar căuta alte îndiguiri (dar la Adrian Păunescu constrângerea e o autoconvenţie) şi se îndreaptă spre înălţimi ca să niveleze cotropitor colinele şi să macine munţii în canioane extraordinare, impunînd starea de revărsare ca mod de fiinţare. La al şaptelea volum de versuri se află Petre Got (Stelele strigă, Editura „Eminescu“) consecvent şi el unui gen de poezie ceremonioasă, cu vibraţie culturală şi morală, centrată pe metafora botanică şi, o înţelepciune naturală. E un poet care merită mai mult ca şi Florentin Popescu (la al paisprezecelea volum) ceva mai tânăr, care revitalizează cu bune rezultate vechea poezie de concepţie (Peregrin la Ninive, Editura „Dacia"). . .Florin Mugur cu Firea lucrurilor (Editura „Cartea Românească“) dezvoltă un romantism al bibliotecii. Gheorghe Tomozei cu o autoantologie Catalogul corăbiilor (Editura „Eminescu“), autor de acumulări încete a ajuns la finalitatea mașinăriei romantice şi a sculpturii în filigran a versului. Un poet elegiac al relaţiei lume/cuvint şi al fiinţării prin actul poetic a rămas Constantin Abăluţă cu Singurătatea clopotului iar Sergiu Adam cultivă graţiozităţi ironice şi „patimi bacoviene“ în buna tradiţie a şcolii poetice băcăuane in Peisaj cu Prinţesă. Una din cele mai bune cărţi de poezie ale anului rămîne Păsări apocrife, Editura „Eminescu“ de Nicolae Oancea. Sub semnul bacovianismului antisentimental poezia racordează spectacolul lumii la stările de ideaţie şi contemplaţie. Calma tristeţe se intîlneşte cu ironia bonomă pînă la trasarea unei diagrame existenţiale. Poet tradiţionalist, fără imagini rurale, Vasile Zamfir vine cu poezie exclusiv erotică (Tainele iubirii, Editura „Albatros“). Un autentic poet al satului românesc, Petru Anghel cu Fascinaţia ierbii, Editura „Eminescu“, dedică un imn plin de vibraţie Transilvaniei cu tot ce înseamnă acest spaţiu arhetipal al specificului naţional. La Mihai Negulescu, de la imnul patetic, la elegia eroică (Un spaţiu al iubirii, Editura „Cartea Românească“), registrul liric a căpătat gravitate şi o conotaţie nouă (a înţelepciunii) devenită nu doar o distincţie a virstei biologice, ci şi o trăsătură tipologică. Poetul e mai romantic acum, cînd descoperă soluţii tranşante pentru existenţă, decit în tinereţea risipitoare şi senină. Deci poetul a trecut prin vîrstele creaţiei în sensul invers al clasicizării. Tot spiritul arhitectonic rămîne dominant la Ioan Alexandru (Imnele Maramureşului, Editura „Cartea Românească“), pentru că demersul liric îşi apropie şi consubstanţiază valori istorice, etnologice, lingvistice, filozofice. Laude austere, elegii litanice, desfăşurări ironice participă deopotrivă la configurarea solemnă a unui spaţiu originar a unei matrici ritualice a poporului nostru, a ficţiunii logosului, întrupat in realitate si istorie. Niculae Stoian cu Tinăr in ţara tinereţii. Editura „Militară“, rămîne acelaşi „spirit iacobin“ în poezie deschis şi ferm angajat, pe cînd Nicolae Dragoş cu Fintina din oglinzi (Editura „Eminescu“) se defineşte prin discursul discret modulat, interiorizat şi reflexiv. Iubirea de patrie se pune sub semnul simpatetic al apropierii de oameni şi tocmai prin aceste uriaşe disponibilităţi nu lipsesc accentele polemice, de pamfletară viziune argheziană. Sub zodie benefică, Viorel Cozma publică la Editura „Eminescu“ cel mai bun — al patrulea — volum al său. Amiaza unui cintec. Poet foarte fecund, Ioanid Romanescu cu Zamolxis, Editura „Cartea Românească“ poetizează sub regimul emotional al mitologiei autohtone imprumutînd arhetipurile, tonul oracular, tensiunea extatică din poezia postumă a lui Eminescu. „Sigiliul“ poeziei lui Nicolae Dan Fruntelată (Viaţa in limba română ,11, Editura „Cartea Românească") se acoperă cu însemnele spaţiului matricial al Micii Valahii. Poetul nu este, totuşi, un tradiţionalist ci un constructor al amintirii în spaţiul copilăriei din cîmpia sudică, reformulat ca fabulaţie, ca lume adăugată lumii prin puterea ficţiunii. Chiar şi poezia politică care generează implicările, militantismul, sensul angajărilor — univoce, pe cont propriu — trebuie descoperită în zona aceleiaşi agresiuni coercitive a memoriei. Al şaptelea volum al lui Mircea Florin Şandru (Paşi pe acoperişul fierbinte, Editura „Eminescu“) — tot o autoantologie —, instaurează citadinismul programatic ca mod de exsitenţă. Dar oraşul imaginar de aici în care personajele definitorii sînt poetul pragmatic şi gunoierul visător rămîne „satul universal" al lui Marshall Mac Luhan. Din aceeaşi promoţie ’70, Cornel Brahaş cu Sfîrşit de vînătoare, Editura „Cartea Românească“, se destăinuie, integrîndu-se în familia scepticilor ironici pentru care impetuozităţile ca si gratiozitatea stilistică trebuie intelese ca forme de integratie asupra lumii şi propriei identităţi. Gheorghe Caragiu cu Glas albastru de stea, Editura „Facla“, scrie poezie in partidă dublă , patriotică şi erotică. Generaţia virstnică a fost puţin productivă în 1988. După mai bine de două decenii de tăcere revine în actualitate un reprezentant al „generaţiei pierdute", a războiului, Mircea Popovici (Poezii. Contrapunct, Tempiera, Mişcare inocentă, Editura „Cartea Românească“), poet persiflant, auto-ironic, congener cu Geo Dumitrescu, dar mai ancorat Încă in practicile poetice simboliste. George Macovescu, din aceeaşi generaţie, clasicizează însă in tiparele sonetului (Trecinde anotimpuri, Editura „Eminescu“). In schimb, generaţia tinereţii mature confirmă. Traversarea marcată (Editura „Cartea Românească“) de Domniţa Petri realizează intrarea in vîrsta maturităţii dar fără acalmie, dimpotrivă, cu o vitalitate distonantă, tensionată. Versuri tranşante, sintagme eliptice definesc o lirică, in esenţă, antifeministă. Deşi structural un poet retoric, Eugen Eva in Ram cu oglinzi (Editura „Facla“), in desfăşurările epic-baladeşti nu ocoleşte imagistica şi podoabele mărunte, trasate cu vîrful acului. Un poet livresc de mare inteligenţă parodică este Calistrat Costin cu Scrisorile (Editura „Eminescu“) ca şi, George Stanca in Excursie cu liftul (Editura „Albatros“). Amindoi .,Joacă“ stîncăcia, afectează inocenţa, primitivitatea Văcăreştilor, a lui Cristache Conachi şi a lui Grigore Alexandrescu printr-un ricoşeu al extremei conştientizări a actului liric. Deşi echinoxist, mai activ in paralel cu optzeciştii, este Ion Cristofor in Cina pe mare (Editura „Dacia“), un reflexiv melancolic, cu accente gnomic sarcastice, în Podul cu fin, Dan David scrie o poezie depoetizantă a revoltei obediente Împotriva domesticităţii. DEBUTURI ŞI DEBUTANŢI Condiţia debutantului e foarte precară pentru că greu se scoate un înainte de 30 de ani (în provincie şi mai tîrziu). Pină atunci, rămîn manifestarea creaţiei — care nu poate fi reprimată — în cenaclu, la concursurile şi festivalurile — numeroase — de poezie. In ceea ce priveşte debutanţii trebuie numiţi : Luca Unul, excelent poet tradiţionalist individualizat prin „reluarea“ stilistică moderncoşbuciană (volumul Zăpezi de sprijin, Editura „Dacia“). In context bistriţean şi năsăudean Emil Dreptate confirmă şi el în al treilea volum. Un debut remarcabil şi la fel de matur consemnăm In Tatiana Rădulescu (Liniştea aerului, Editura „Cartea Românească") cu o poezie gravă de elaborare intelectuală, autoarea fiind cunoscută din presă prin temeinice studii critice despre autori străini. Cînd a citit in cenaclul Confluente, Cristian Popescu pentru Cuvint înainte (Editura „Cartea Românească“), a fost criticat pentru : solionism, urmuzianism, experimentalism in sensul avangardei istorice, (tranvaismul lui Ilarie Voronca, prozo-poemele lui Sasa Pană). Cînd i-a apărut Volumul la Editura „Cartea Românească“, Nicolae Manolescu a remarcat tot aceste distincţii punînd in faţă însă semnul plus şi sfîrşind cu elogii. Rămîne să mai discutăm, şi e bine că vom mai discuta condiţia debutului intîrziat. Interesante sint şi poemele in alb-negru — neoromantice — apărute la Editura „Junimea" ale lui Adrian Aiul Gheorghe din Piatra Neamţ, ca şi volumele lui Virgil Dumitrescu din Slatina. Mai mult decit cuprinde ochiul (Editura „Scrisul românesc“) sau Ion Vădan, din Satu Mare (Izvor regăsit, Editura „Albatros“), tradiţionalişti sau Marcel Tolcea (Ochiul Inimii, Editura „Facla“) — depoetizant, ca şi Paul Daian, Poeme surorate, (Editura „Cartea Românească") iar Daniel Corbu in Plimbare prin flăcări, cultivă o poezie de gestualitate neo-expresionistă. In schimb, Lucian Vişan, cu Existenţa iubirii, Editura „Militară“ este declamativ şi retoric. Cel mai tinăr debutant — licean la Vremea debutului — pare a fi Ionuţ Cîrjan, Imblinzitorul de oglinzi, Editura „Litera“. Şi pentru că veni vorba de :"Litera" care a tipărit vreo 30 de cărţi de poezie — fără climax-urile de anul trecut — se cuvine să semnalăm largul evantai stilistic la care acced debutanţii : poezie reflexivă, autoreferenţială prin Dumitru Păcuraru — Miere de viespi, şi George Vulturescu — Frontiera dintre cuvinte, poezie de „concepţie filozofică şi moralizantă, prin Constantin Păunescu — Labirintul crinilor teu poezie corect prozodică de orizont naturist prin Ion Roşforu — La ţărmul grinelor. POEZIA FARA VOLUM Sigur. Intr-un an de pozie trebuie numite si cenaclurile de poezie care abundă de creatori adevăraţi, aproape de perfecţiune, nici mai buni, nici mai răi decît aceia care scot volume in virtutea unor titluri, unor funcţii şi unor impulsuri inerţiale cărora nici critica nu le mai poate face faţă. S-a dus vremea poetului abia alfabetizat, plin de elan extra-estetic care aşteaptă de la redactor „îndreptarea“ şi gramaticalizarea textelor, publicarea ca acţiune socială. Există un mimetism superior, o contaminare — sigur, benefică — a avânturilor spre exprimare care crează o extraordinară emulaţie şi nu de prost gust —, ba chiar de nivel mediu ridicat care trebuie să fie luată in seamă. Foarte greu poeţii cenaclişti reuşesc să scoată volume si acestea foarte intirziate — multumindu-se cu şedinţe aleatorii, manifestări şi concursuri, unde dovedesc, cu străşnicie însă, că sunt chiar buni. Vom descoperi pe Întinsul ţării poeţi care au fost premiaţi la 30—40 de festivaluri literare, dar au fost publicaţi foarte puţin iar despre volum nici nu poate fi vorba. In general, ei sunt aceiaşi si la Sighetu Marmaţiei şi la Tulcea, si la Tîrgovişte si la Botoşani. Probabil, că mondial, suntem tara cu cei mai mulţi poeţi la o mie de locuitori — şi aceasta nu in virtutea faptului că „românul s-a născut poet”, pentru că, mai nou, se naşte sau critic sau dramaturg — ceea ce ar trebui să amplifice nu demersul critic, ci sociologia poeziei de masă in beneficiul izolării exacte a unei idei despre specificul naţional. Acest lucru nu este nici rău, nici bine, ci saturează o evidentă care trebuie analizată neutru, fără teamă si reproş pentru că, in fond, cenaclul rămîne forma generalizată de dialog social a poeziei. Fără volum sint şi cei debutanţi in... volume colective. Pină acum editurile „Eminescu" (13 poeţi) şi „Scrisul românesc" (Zboruri lirice) au scos plachetele rezumative pentru respectivele concursuri. Ca o trăsătură comună poeţii au virstă intre 30 şi 40 de ani si scriu la nivelul mediu — In toate chipurile posibile. Remarcabilide pe acum ,ni se par Paul Androne, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei si Gheorghe Dinică din prima antologie si Constantin Oprică, Dan Diaconescu, Elena Cruceru si Paul Aretu din a doua, care lasă de o parte pudoarea virstei si a preocupărilor autorilor. In antologia de la „Eminescu" este cineva care a mai apărut exact cu zece ani in urmă in Caietul debutanţilor de la Albatros — ceea ce confirmă ideea că cenacliştii consecvenţi rămîn eterni debutanţi. N-ar fi rea ideea ca marile festivaluri concurs „Porni Luceafărul", „Nicolae Labiş“, „Tudor Arghezi", „Lucian Blaga“, „G. Coşbuc“ să fie afiliate editurilor regionale iar ciştigătorii de la „Moştenirea Văcăreştilor“ sau „Panait Cerna“ la casele de tipărituri bucureştene. De la „posta redacţiei” pină la un concurs naţional publicarea rămîne forma compensatorie pentru extraordinara emulaţie poetică existentă ce merită, ba mai mult, reclamă o reconsiderare sociologică. Egal cu sine in ceea ce priveşte desfăşurările axiologice ale genurilor, anul 1988 poate fi in egală măsură al poeziei, a! prozei scurte, sau al romanului (al prozei autorilor Intre 30 şi 40 de ani sau al poeziei autorilor de la 40 de anii Înainte). Orice opţiune — Înţeleasă ca demers al obiectivităţii — devine pretextul partizanatului pentru o anume formulă literară. Aureliu Goci DIN CARIILE ANULUI 1988 Discurs despre metodă apidul 34 spre iubire, ultima carte a lui Alex. Rudeanu, este o meditaţie despre însingurare, un jurnal al despărţirilor ; personajul principal se caută pe sine însuşi refăcînd „părţile“ din care îi este alcătuită viaţa şi constată că, in afară de liantul ce lega acele „părţi“, nu este mai nimic, rămîne un singur-neconsistent, un singur-singurel ca să zicem aşa. Viaţa este o funcţie a relaţiilor de iubire ; are sens atîta timp cit există forţa, dynamis-ul, care leagă : tinereţea năvalnică, încrederea in frumosul uman, dispreţul faţă de timp — pe scurt, Încrederea in sine însuşi. „Nu eşti bătrîn !“ — este o maximă care verifică această stare... scriind despre cartea lui Alex. Rudeanu sunt mereu tentat să citez — fie descrierea unui tablou (nu di in oglindă) ca probă de mari virtuţi stilistice, fie un pasaj despre vise ca manifest al artei poietice — fie o meditaţie precum aceasta care-mi depăşeşte tentaţia : „Fiindcă ce altceva e memoria oamenilor, îmi spuneam dezolat, dacă nu uriaşa şi abominabila groapă comună in care-şi găsesc sfirşitul, chiar înainte de a muri, atîţia nenumăraţi muritori, şi vieţuitoare, şi locuri, şi lucruri, şi evenimente — începînd cu Facerea Lumii şi sfîrşind cu Apocalipsa . Lumea însăşi şi-a găsit cel mai harnic şi destoinic gropar in persoana Memoriei ; şi poate că ei i se potriveşte mai mult decit oricui zicătoarea «cine sapă groapa altuia — cade singur in ea !» Săpind groapa comună a omenirii, Memoria sfirşeşte prin a se inhuma şi ea...“ (p. 224). O lume care se răneşte pe sine, se devorează şi se resoarbe în ea însăşi — mîngîindu-se cu gîndul că un personaj, o zeiţă precum Mnemosyne îndeplineşte gestul după care şi ea işi aşterne liniştită umbra peste cenuşă. Arta este o facere aamintirii (amintirilor) sub impulsul acestui fals contrariu (fals, pentru că Memoria este, doar, parte inseparabilă din lume, de nesingularizat !). „Chinul“ celui care o izvodeşte stă în lupta dintre amintire şi memorie — abia acestea două, concepte operaţionale. Lupta, aşadar, dintre aducerea in minte şi păstrarea în conştient, dintre ceea ce poate învia şi ceea ce-l ţine viu fără a fi controlabil. Amintirea „scormoneşte“ cu uneltele prezentului (urmărind coincidenţele, semnele obsesive, situaţiile care se repetă) — pînă ce, ajungind la rădăcini ori istovindu-se (obosind) se tencuieşte in memorie, renunţă implicînd In renunţarea ei Lumea. Modelul presupune numeroase punţi cu tărîmul psihanalizei — dar autorul nu le trece, mult mai interesantă i se pare discuţia preliminară : aşa stînd lucrurile, pare a ne spune el, şi anume, amintirea trecind în memorie şi aceasta fiind groparul lumii (a lumii Individului, mai degrabă decit a celei mari) — pină la ce punct, etic vorbind, ne este îngăduită amintirea, pină unde ea nu ne răneşte, devorează, distruge etc ? De aici, retractilitatea celui care povesteşte (a personajului), abordarea lucrurilor într-un halou de sugestii, cu prudenţă şi delicateţe chiar — abandonarea bruscă a lor, revenirea cu mai multă precauţie — în fine, găsirea şi explicarea modelului ca atare. In centrul vieţii personajului stau scenarii mitice, probe de laşitate, chiar conştiinţa vinei pentru o crimă (comisă cu complicitatea lui morală), trădări, vicii, rupturi — şi, pe de altă parte, ca intr-un regim al compensaţiilor, suferinţe, acte de voinţă personală, dăruire gratuită etc. Este un om „izbăvit“ care, încercînd să vadă dincolo, se sperie de ce a fost şi se păstrează cu ultimile resurse vitale in zona izbăvirii sale. Lumea — ca viaţă — trebuie să învingă memoria, să nu-i permită a săpa „groapa comună“. Un asemenea personaj torturat de cumplite drame existenţiale îşi găseşte scăparea numai în anonimat, atomizîndu-se şi răspîndindu-se în proza vieţii, căutînd cu plăcerea epidermei comicul, „comicăriile“ chiar, stresul cotidian amorf. însingurarea înseamnă pentru ei moartea afectivă şi morală, căderea în vegetal , şi-o zăreşte la capătul fiecărei „despărţiri“ — dar şi-o neagă instinctiv, face in căutarea vieţii. Rapidul 24 spre iubire nu este o carte de povestit ; se citeşte absorbindu-te, se impune prin dorul de viaţă al personajelor şi propune o „cheie“ de descifrare a vieţii afective capabilă de a păstra afectele în om, a le proteja şi a le propune ca mod de viaţă. Alex. Rudeanu ne dovedeşte încă o dată, cu această nouă carte a sa, cit de mult iubeşte omenia şi... iubirea oamenilor. Nicolae Georgescu r » Viaţa e totul insonat de realitate, iubind descripţia reportericească. Daniel Drăgan s-a implicat pasional in literatură, trecind definitiv in spaţiul fictional. Trăitul, autenticul (covîrşitoare altădată) fac loc rememorării ; vocaţia dialogului (scurt, repezit, mereu sub „presiunea timpului“) se estompează cedînd spaţiul epic monologului. Această „nouă formulă“ (cum o numea cineva) consfinţeşte instalarea lui Daniel Drăgan „in literatură“ , e o victorie certă. Scrisul său concentrat, urmărind prin „transferul“ realităţii tema destinului (A.I. Brumaru) ciştigă prin sugestie simbolică şi puternica Infuzie de lirism şi fantezie. Navetind intre lumi paralele, Daniel Drăgan a trecut de la evocare la implicare, oferind un nou centru de greutate epicii sale. Scris, părelnic, in prelungirea anterioarelor romane, Tare ca piatra (1986) inventaria de fapt obsesiile acestei lumi romaneşti, reintroducind In scenă personaje cunoscute. Ne reîntilnim cu „fantoma“ Măriei Suru in acei primi ani ai Revoluţiei, urmărindu-i „mărirea şi decăderea". Copil de pripas in casa Caliopilor, „Mita cea proastă“ devine un brav soldat al Revoluţiei ; se desprinde de albul fetid al descompunerii instăpinit acolo pentru a se angaja cu entuziasm In furtuna fierbinte, fascinată de Începutul Lumii. Se desparte deci de lumea hidoasă a bilciului de la Leordeni (cum o va sancţiona ulterior) pentru a se angaja cu fanatism politic pe altarul cauzei. Ambiţia de reuşită numină fără istov. Sabia judecăţii cade fără şovăire. De o corectitudine dezarmantă, găsind că elasticitatea unui revoluţionar Ii probează inconsecvenţa, cu sete de putere şi influenţă, cu zel Înnăscut, Maria Suru îşi dăruieşte revoluţiei anii cei buni. Fiinţă bănuitoare, îmbrăcând cămaşa revoluţiei ea devine — ca şefă de cabinet a directorului general Vasile Bică — o forţă ; vor urma picare, va reurca pe culmi, se va stinge neaşteptat fără a se dezice insă de crezul ei sfînt, sigilind o generaţie de sacrificiu : revoluţia e patos. Daniel Drăgan rescrie cu indiscutabil har această perioadă incandescentă. Scriitorul a aflat in Maria Suru personajul exponenţial : o femeie care a călărit pe creasta valului sacrificîndu-şi sentimentele personale, o verigă în lant, o rotită a angrenajului traversînd toate încercările cu voluptatea identificării. Maria Suru s-a aliniat rîndurilor indivizibile, n-a simţit ispita, n-avea timp să se privească in oglindă, convinsă fiind de originea vinovată a plăcerilor. Pentru eroina lui Daniel Drăgan, închisă intre zidurile principiilor, departe de freamătul vieţii, amorul era o realitate (ceva natural, „aşa ca piatra") dar nu o necesitate. Maria Suru crede în „mecanismul perfect proiectat“, precizia îi defineşte drumul vieţii, nici o dezordine nu are cum pătrunde în acest scenariu impecabil programat. Roman al unei epoci, cartea lui Daniel Drăgan îşi prelungeşte raza investigaţiei în contemporaneitate. Scriitorul pare degajat, e departe de crisparea redactării, are un ton bonom, dă pagini colorate, suculente, atent fiind la limbajul străzii (vezi Internarea lui Lică Gurbi la Spitalul uzinal, aventura Norei la Ghilodeni, s.a.) ; sau Își probează disponibilitatea in irizările fabulosului (a se vedea prezenta medicinistului Augustus Marchidan în jungla de apă Si stuf a Deltei, intilnirea cu tătarea, etc.) Confirmîndu-i ascensiunea, ultimele romane ale lui Daniel Drăgan dau seama — la modul spectaculos — de traiectoria unui scriitor, decantind initial faptul brut cu ochiul multilatetat al reporterului şi developindu-şi acum virtuţile in spaţiul fantasticului. Seria sa romanescă (Întreruptă in 1984 cu Mărgele roşii, un volum adunind proze scurte şi anunţind virajul) lua probe din imediata noastră apropiere, Iată. Doi ori doi (1978) se vroia o carte despre „dinamica socială“. Prozatorul explora secvenţial viaţa uzinală, sonda mediile de impact (expuse hibridării culturale), investiga „uzina caracatiţă“ şi armata travestirilor. In prelungirea acestor preocupări. In Oceanul (1980) Daniel Drăgan afirma net : „uzina e un ocean" (p. 72). Aceeaşi Miţa, cu destinul ei „ricoşat“ căprăreşte, acelaşi director Bică cu vocaţia deciziei (apărind necesitatea) foloseşte „circul minciunii“ ; lingă ei, foiala personajelor pitoreşti (Radu Nicolae — Kent, Ghiţă — Contra, Rilă, Sic f.a.) intr-un caleidoscop care promitea romanul-sinteză, absorbind — pe liniile de forţă anunţate — acest copleşitor material epic. Ursa Mică (1985) încercuia printr-o lungă rememorare viaţa constructorilor nomazi. Daniel Drăgan pune sub lupă seismele sufleteşti, timpul critic al „ciocnirii“ lumilor, întreprinde excavaţii de epocă, descrie marile eşecuri. Viaţa ca angrenaj perfect (aşa cum o concepea, am văzut, Maria Suru, cea fără „o lacrimă de umor“) ascunde, de fapt, fisuri, crize de încredere, cheamă capitalul secret de sentimente. Constructorii barajului, cotropiţi de patima meseriei, retrăiesc anii cei tineri şi fierbinţi; o parte din ei rămine acolo. In pieptul barajului. Miniromanul lui Daniel Drăgan reface abisul unei virste, plonjează in spaţiul memoriei, amestecă Invazia amintirilor in plasma fierbinte a imaginaţiei. Ziaristul Sorin Petreanu, cu fibră de visător, revede locurile trăind in aşteptarea lui Vintilă , „te-am creat — se mărturiseşte el — pentru că aveam nevoie de tine“. Apelul memoriei, retrăind virsta unei copilării alungate, aducind in scenă chipul Învăţătorului Nanu Pandele, ne aruncă intr-un hăţiş epic. Dar poveştile sunt legate ; nici o poveste — ne asigură Daniel Drăgan — nu vine singură. Sorin Petreanu se prezintă la această bancă a timpului, vrea ca adevărul să nu moară. Supus cîndva unor demascări (Înscenări), refuză toboganul mincinos, vrea să nu devină „sicriul adevărurilor pe care le-a adunat". Dacă Tare cm piatra era o carte recapitula- Adrian Dinu Rachieru Continuare in pag. aia ! Un clopot scufundat e la experienţa noului roman, nimeni nu mai poate fi surprins de varietatea formelor româneşti, de extraordinara proliferare şi labilitate a formulelor lui. N-am fost de aceea miraţi că un bun cunoscător al acestor forme, ca timişoreanul Livius Ciocârlie, ne-a propus acum citiva ani un adevărat experiment in acest domeniu, romanul„interloc* Un Burgtheater provincial, in care tehnica reconstituirii istoriei unui oraş se impletea in mod insolit cu exhibarea unor Jurnale naive, stîngace si agramate de şcolar. Acum tehnica de acolo e reluată şi îmbunătăţită pe linia sofisticării ei, printr-o vizibilă amalgamare de procedee şi trucuri diverse, de la camuflarea voită a scriitorului în spatele unor măşti abil confecţionate, pină la „jocul" rafinat cu sinceritatea şi literatura experienţei şi, de aici, cu pastişa şi parodia. O legătură in acest sens cu experienţa şcolii de la Tîrgovişte poate fi oricind făcută dacă nu cumva vrem să mergem mai departe spre Camil Petrescu şi Mircea Eliade. In timp ce acesta din urmă ne oferea la un moment dat jurnalul unui roman, Livius Ciocârlie ne oferă mai degrabă romanul unui jurnal, căci Întreaga strategie a naratorului aicea stă , in modul In care ţese firul povestirii, aiterntnd-o cu un comentariu ad-hoc asupra celor scrise cu o zi sau cu o dimineaţă Înainte (era să zic seară, dar timpul de lucru al scriitorului e dimineaţa de la 5 la 8 !), cînd cu chef de lucru sau nu, el se aşează automat la masa de lucru scriind cele citeva pagini (sau rinduri) obligatorii, pe care a doua zi le reciteşte, corectează, suprimă, şi le Însoţeşte cu un comentariu de rigoare, In funcţie de ideile care-i trec in cap in acel moment. Tehnica este cea a viermelui de mătase, ce se înfășoară strîns In propria sa plăsmuire, „autobiografia" personajului devenind pînă la urmă o uriaşă gogoaşă care il învelește protector, izolîndu-1 perfect atît de lumea dinafară cit și de propriul eu. Romanul lui Livius Ciocârlie nu are personaje la modul tradiţional, nu e o construcţie, ci un continuum, aglutinind pointilist episoade şi nuclee narative diverse, apelînd la colaje, memorialistică, inventar, fişe de caracterizări, fragmente de jurnal, comentarii legate de istoria oraşului şi a străzilor, vecinii etc. El urmăreşte copilăria şi adolescenţa naratorului, petrecute intr-un oraş bănăţean binecunoscut, precum şi vacanţele la bunicii de la Eşalniţa, sat acum dispărut sub apă, si in alte localităţi bănăţene unde erau risipite rudele Ciocârteştilor şi Albenilor. Farmecul povestirii constă: Mircea Topa Continuata ti» pag. a 7-a d 1 Adresa literatorii vem Încă prejudecata că literatura pentru copii ar trebui să fie terenul cel mai potrivit pentru experiment şi invenţie, locul de desfăşurare al celei mai spectaculoase fantezii imaginative. Ea poate fi joc, poate fi imaginaţie excentrică, ea ar trebui să fie cea mai frumoasă expresie a ignorării şabloanelor aşa-zis literare. Aş începe cu Căluţul cosmic de Mihaela Monoranu, roman pentru copii de frapantă originalitate. Prozatoare cu simţ al construcţiei, o imaginaţie vie in care surprinzătorul se împleteşte cu firescul, Mihaela Monoranu povesteşte cu vocaţie, închipuind naraţiuni din stirpea unui atracţios realism magic. Subiectul din Căluţul cosmic (la fel ca în romane anterioare ca Scrinelebul verde şi Poveste de iarnă) implică un soi de fabulos care îşi are declinul intr-o schemă plauzibilă. Tot romanul e un dans graţios, vioi, pe linia real-ireal, posibil-fantastic uzînd copios de un dialog verosimil şi atracţios dar şi de fermecătoare insule de poezie emoţionantă. Autoarea dă in această carte măsura întregului ei talent : un talent care a construit cale de mai bine de treizeci de ani o operă dedicată exclusiv publicului copilăresc, cu o răbdare, o tenacitate şi o curiozitate a inovării mijloacelor, demne de toată atenţia. O altă carte de proză interesantă şi proaspătă este cea a lui Dumitru Toma. Trei zile anapoda (Editura Ion Creangă) un microroman, o alegorie gindita cu haz şi inspiraţie de un autor care işi anunţă prin fiecare nouă carte o evoluţie interesantă, preocupat de înnoirea tematicii şi a mijloacelor de expresie. George Şovu, autor iubit de publicul tinăr, a publicat de curînd ochii timpului în care, cu aceeaşi delicateţe a observaţiei şi rememorării (ca în enterioara carte, farul din palmă), povesteşte cu farmec, uneori cu accente de înduioşare, amintiri mai vechi şi mai noi, întîmplări cărora le desluşeşte simburele limpede de adevăr. Proza lui G. Şovu, cu accente educative, scrisă cu evidentă plăcere a povestirii, respiră un aer de verosimilitate. Un fel de proză poetică, inegală dar dovedind o certă încercare novatoare a publicat Sabin Opreanu la Editura Facla . Poznașe întîmplări cu un greieraș albastru, carte cu scriitură alertă, cu unele întîmplări hazlii şi reuşite sugestii de proză rimată. Autorul cochetează cu binecunoscutele niveluri de receptare (dintotdeauna) a literaturii pentru copii : publicul căruia îi este dedicată cartea şi adulţii ; proza abundă intronii şi autopersiflări incit decorul pare, pe alocuri, butaforie. Există o di-versitate a genului de povestire, de la novatorul Dumitru Toma şi Sanda Radian (Locuitorii planetei albastre) la tradiţionalele poveşti şi legende publicate la Editura Junimea de Anghel Trandafir (Fata Bistriţei) dar, fără nici o îndoială, proza dedicată copiilor străbate o evidentă vreme a inerţiei, în care autorii ies cu greu din nişte şabloane, dintr-o adevărată somaţie a banalităţii. Imaginează cu parcimonie, cedează în faţa unor imperative, greşit înţelese, ostentativ moralizatoare. Poate că e timpul ca Înverşunaţii idenţi ai pedagogiilor accidentale să afle că un copil poate fi educat cu o minimă subtilitate. In condiţiile unei evidente scăderi calitative a producţiei literare, publicul (copiii) optează pentru facilitate (vezi banda desenată). Din pricina acestei facilităţi există literaturi ale lumii In care genul „pentru copii“ e pe cale de dispariţie. Poezia pentru copil a acestui an poate fi clasificată in două categorii : genul tradiţional, din care au apărut citeva cărţi plăcute, scrise cu o anumită limpezime : Poezii In zori de Valeriu Bârgău, Nopţi senine pentru tine de Carmen Firan, Scrisoare către cei dragi de Ioana Dana Nicolae, Versuri mici din grupa mare de Ana Ruse şi acel gen de poezie, mai „pretenţioasă", cu un simbure de surpriză intrinsul, care poate stimula imaginaţia cititorului : Zebra şi algebra de Grete Tartler şi Magazinul fermecat de Silvia Chiţimia. Aceste două cărţi (prin care cele două poete Îşi continuă discursul Început în Albiniţa sau fetiţa care zbura deasupra oraşului şi Şcoala de muzică) sunt fermecătoare „panglicării poeticeşti", dense, pline de asociaţii de idei, aluzii livreşti, haz, rime, ritm interior bine dozat care creează o amosferă de un anume farmec. Poemele din Magazinul fermecat sunt punctate de replici care nu-şi refuză orgoliul substratului filozofală, induc cititorului o stare de fremătătoare melancolie. E o atmosferă In care ludicul capătă o totală autoritate. Pentru literatura pentru copii (dincolo de exemple şi excepţii) anul editorial 1988 a dovedit faptul că In absenţa unei preocupări constante din partea criticii, a editurilor, redacţiilor specializate, a oricărei forme de public, în absenţa unei efervescenţe (sau măcar preocupări constante), a oricărei posibilităţi de-a face dintr-o carte pentru copii un eveniment, ea, cartea pentru copii, „preferă“ să nu existe. E un lanţ (vicios) de indiferenţe din care cea mai dureroasă (să recunoaştem) este cea a scriitorilor. Din acest lanţ, din această inerţie păcătoasă au de suferit mai cu seamă copiii. Dar ei sunt cititorii (de mline) ai Întregii literaturi. De felul in care 11 „educăm“, 11 formăm şi II obişnuim să citească, să preţuiască, să folosească, să iubească o carte „pentru copil“ depinde publicul cărţilor viitoare. Din toate genurile. Cleopatra Lorinţiu a