Luceafărul, ianuarie-iunie 1989 (Anul 32, nr. 1-25)

1989-01-07 / nr. 1

7 IANUARIE 1989 1 BILANŢURI LITERARE, 1988 0 propunere • Un an al poeziei? 1 Condiţia şi starea poeziei d­esigur, a decide apodictic că un an editorial obişnuit este dominat (şi devine caracteristic) de­şi prin poe­zie, roman sau oricare alt gen sau specie literare, rămîne o acţiune critică riscantă şi plină de vulnerabilitate. Procesualitatea emi­siunii editoriale chiar structurată pe o secvenţă temporală relativizează top-urile şi nu intră în domeniul istoriei literare decît mult mai tîrziu. Variabilitatea producţiei editoriale ca şi in­stabilitatea axiologică a creaţiei la nivelul au­torilor lasă o deschidere imprevizibilă asupra apariţiei volumelor. Oricit pragmatism edito­rial s-ar consuma, nimic nu poate fi progra­mat şi planificat valoric, ci numai tematic şi problematic. Aşadar, a hotărî că 1988 a fost un an al poe­ziei rămîne mai mult o opţiune a criticului care nu exclude alte atitudini — şi ele verifica­bile prin realitatea editorială. Desigur, numai o literatură care are la un moment dat mari creatori din toate generaţiile poate produce cărţi mari, chiar dacă într-un an sortit, conjunctura sau conjuncţia favorabilă a astrelor au favorizat ori supraevoluat un gen sau altul. Desigur, unii autori debutează, alţii se afirmă, alţii confirmă şi încă mai puţini sparg topurile şi ierarhiile constituite. Dar literatura e un fe­nomen viu şi cu deschidere spre probabilitatea raţională a tuturor posibilităţilor. Unii cresc, alţii scad, alţii se menţin, alţii sar mai multe trepte deodată. In ultimele două decenii s-au consemnat ani ai poeziei, ai romanului, ai criti­cii, ai eseului; nu a intrat in discuţie — şi ar fi fost necesar — un an al dramaturgiei (al creaţiei teatrale ca text), cu atît mai puţin, un an al schiţei sau un altul al epigramei. Desi­gur, într-un tronson de timp mai larg — să zicem perioada interbelică 1918-1945 — se poate remarca un echilibru între marile cărţi şi marii creatori; poeţii Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, sunt contrabalansaţi de prozatorii Sadoveanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu ca şi de dramaturgi foarte valoroşi (şi ar interveni unele nume deja citate). Dar se pot decide şi ani mai larg benefici unui gen sau altul (1933 — an al romanului, 1938 — an al poeziei). INTRE SINTAGMA ŞI CRONOLOGIE sApan­zljid fie şi numai un eşantion editorial ide .un singur an am avut revelaţia tabloului /dnt­erlo­tipolosic, configuraţia generală a poe­ziei actuale. Tabloid lui Mendeleev este com­plet­­ puţîn de căsuţe neocupate dar chiar şi mo­dulele goale care reclamă substanţă, neîndoiel­nic că o vor primi. Două terminale de marcă , Mihai Cruceanu de 100 de ani şi Mihai Beniuc de peste 80 de ani au intrat in posteritatea poeziei. Au existat şi debuturi relevante, mai ales din provincie (vom reveni). Astfel, structurarea poeziei actuale, constela­ţia lirică imediată se păstrează în tronsonul temporal admis. Au tipărit cărţi poeţi din toate generaţiile, de toate formulele şi întreg evan­taiul problematic : şi tradiţionalişti (nuanţaţi printr-un ecologism de atitudine) şi retorici­­elegiaci retorizanţi, şi intimişti şi neoromantici şi clasicizanţi şi, bine­înţeles, textualişti de ulti­mă formulă experimentalistă. Poate prin aceas­tă diversitate în secţiune se eternizează in is­toria poeziei româneşti „clipa 1988“. Chiar şi simpla analiză a unui singur an de poezie poate dovedi imposibilitatea — de la un moment dat al evoluţiei genului — de a eluci­da progresiunea estetică, imprevizibila polari­zare şi evantaliere tipologică, dilatarea mereu orizontală, expansiunea sintagmatică a modali­tăţilor lirice. Pentru că poezia nu evoluează, ci se multiplică pluriform, creează variante epigo­­nice si invariante arhetipale cu numele marilor poeţi români. CONSTELAŢIA LIRICA Cine ar putea să contabilizeze exact şi să spună cite volume de versuri au apărut în 1988 mai ales că vor mai apărea, cu datele lui, al­tele încă şi in primele luni ale noului an ? La urma urmei, nici nu e fundamental numărul, cu­ penetraţia socială a poeziei ; mai relevant ar fi să ştim citi au citit un singur exemplar de volum de versuri şi cite volume au rămas prăfuite în librării sau cite au devenit mobilier in biblioteci. Anul care a trecut a schimbat faţa constela­ţiei lirice, a impus nume noi, a produs modifi­cări spectaculoase în topul poetic ? Probabil că nu, dar a subliniat şi mai mult ideea că func­ţionează ierarhii anchilozate de prejudecăţi, că sunt supralicitări şi subevaluări, că unele spe­ranţe n-au devenit certitudini, că anumiţi poeţi de pluton şi-au salvat poziţia, avansînd spre vîrfurile sigure. Cred că aici se impune zona de intervenţie a criticii. Topul mai trebuie mo­dificat sau măcar completat cu rocade inevita­bile şi sacrificii de piese grele în favoarea pio­nilor (aşa-zişi). O trecere în revistă a princi­palelor cărţi de poezie dintr-un an rămîne fa­talmente parţială şi relativ uniformizatoare prin saturarea funcţiilor receptive ale unui singur lector iar ordinea este pur aleatorie. Unele omisiuni sunt inerente, altele au fost subînţelese, altele pot fi pur şi simplu scăpări scuzabile într-un aşa de complex spaţiu de su­praveghere. Generaţia matură confirmă cu structurile re­putate, afirmînd chiar, serialitatea, ciclicitatea formulelor poetice. Marin Sorescu, la a IV-a carte din La Lilieci (Editura „Scrisul românesc“) continuă poezia epică, de acţiune şi tipologie, ţărăneşti, în care, chiar înainte de orice, relevant rămîne spectacolul onomastic. E greu să admiţi că în această organizare textuală se află poezie, dar pare imposibil să nu recunoşti valoarea de uni­cat, ineditul deconcertant. Parcă îţi vine să re­cunoşti uzura instrumentarului canonic de per­cepţie şi apreciere critică, dar acum La lilieci căpătînd semnificaţie şi valoare, a intrat în zona referinţelor pentru prozatori (Romulus Cojo­caru­,­­Jean Băileşteanu). Mircea Ivănescu, Poesie. Versuri vechi, nouă, („Albatros“) propune o experienţă inte­­lectualistă prin realitatea actului scriptural. Ironia şi calofilia se neutralizează reciproc pen­tru o nouă profunzime a versului fără demar­caţie precisă intre viaţă şi literatură. Discre­ţia, glacialitatea, interiorizarea au fost distincţii continue pentru Cezar Baltag şi rămîn şi în această ultimă carte (Euridice şi umbra, Editura „Eminescu“) de viziune dan­­tescă. Dragostea spiritualizată pentru o Absenţă fuzionează intr-o filozofie şi un program, poe­tice, diferite de ipostaza anterioară în care un acompaniament ludic si o transparentă ermeti­că ii integrau în rîndul barbienilor. Mereu nu­mit între liderii generaţiei ’60, postlabisiene, Cezar Baltag se afla la a treia metamorfoză care poate să-l aşeze definitiv intre marii poeţi contemporani. Adrian Păunescu cu Intr-adevăr (Editu­ra „Albatros“) continuă serialitatea lirică a ul­timei sale structuri de intimism revendicativ şi eticizant (pornind de la titlu). Volum de regu­laritate, la dimensiuni inhibitorii pentru autorii de plachete şi volumase perpetuează condiţia de poetizare a unei biografii în permanentă pro­babilitate de cristalizare existenţială. După ce a rupt toate zăgazurile şi meandraticele maluri, fluviul nu o ia domol spre cîmpie, ci parcă ar căuta alte îndiguiri (dar la Adrian Păunescu constrângerea e o autoconvenţie) şi se îndreap­tă spre înălţimi ca să niveleze cotropitor coli­nele şi să macine munţii în canioane extraor­dinare, impunînd starea de revărsare ca mod de fiinţare. La al şaptelea volum de versuri se află Petre Got (Stelele strigă, Editura „Emines­cu“) consecvent şi el unui gen de poezie cere­monioasă, cu vibraţie culturală şi morală, cen­trată pe metafora botanică şi, o înţelepciune naturală. E un poet care merită mai mult ca şi Florentin Popescu (la al paisprezecelea vo­lum) ceva mai tânăr, care revitalizează cu bune rezultate vechea poezie de concepţie (Pe­regrin la Ninive, Editura „Dacia"). . .­­Florin Mugur cu Firea lucrurilor (Editu­ra „Cartea Românească“) dezvoltă un roman­tism al bibliotecii. Gheorghe Tomozei cu o autoantologie Catalogul corăbiilor (Editura „Eminescu“), autor de acumulări încete a ajuns la finalitatea mașinăriei romantice şi a sculp­turii în filigran a versului. Un poet elegiac al relaţiei lume/cuvint şi al fiinţării prin actul poetic a rămas Constantin Abăluţă cu Singu­rătatea clopotului iar Sergiu Adam cultivă gra­­ţiozităţi ironice şi „patimi bacoviene“ în buna tradiţie a şcolii poetice băcăuane in Peisaj cu Prinţesă. Una din cele mai bune cărţi de poezie ale anului rămîne Păsări apocrife, Editura „Emi­nescu“ de Nicolae Oancea. Sub semnul ba­­covianismului antisentimental poezia racordează spectacolul lumii la stările de ideaţie şi con­templaţie. Calma tristeţe se intîlneşte cu ironia bonomă pînă la trasarea unei diagrame exis­tenţiale. Poet tradiţionalist, fără imagini rurale, Va­sile Zamfir vine cu poezie exclusiv erotică (Tainele iubirii, Editura „Albatros“). Un auten­tic poet al satului românesc, Petru Anghel cu Fascinaţia ierbii, Editura „Eminescu“, dedică un imn plin de vibraţie Transilvaniei cu tot ce înseamnă acest spaţiu arhetipal al specificului naţional. La Mihai Negul­escu, de la imnul pate­tic, la elegia eroică (Un spaţiu al iubirii, Edi­tura „Cartea Românească“), registrul liric a căpătat gravitate şi o conotaţie nouă (a înţe­lepciunii) devenită nu doar o distincţie a virstei biologice, ci şi o trăsătură tipologică. Poetul e mai romantic acum, cînd descoperă soluţii tranşante pentru existenţă, decit în tinereţea risipitoare şi senină. Deci poetul a trecut prin vîrstele creaţiei în sensul invers al clasicizării. Tot spiritul arhitectonic rămîne dominant la Ioan Alexandru (Imnele Maramureşului, Editura „Cartea Românească“), pentru că de­mersul liric îşi apropie şi consubstanţiază va­lori istorice, etnologice, lingvistice, filozofice. Laude austere, elegii litanice, desfăşurări iro­nice participă deopotrivă la configurarea so­lemnă a unui spaţiu originar a unei matrici ritualice a poporului nostru, a ficţiunii logosu­lui, întrupat in realitate si istorie. Niculae Stoian cu Tinăr in ţara tinereţii. Editura „Militară“, rămîne acelaşi „spirit iaco­bin“ în poezie deschis şi ferm angajat, pe cînd Nicolae Dragoş cu Fintina din oglinzi (Edi­tura „Eminescu“) se defineşte prin discursul discret modulat, interiorizat şi reflexiv. Iubirea de patrie se pune sub semnul simpatetic al apropierii de oameni şi tocmai prin aceste uriaşe disponibilităţi nu lipsesc accentele pole­mice, de pamfletară viziune argheziană. Sub zodie benefică, Viorel Cozma publică la Editura „Eminescu“ cel mai bun — al patrulea — volum al său. Amiaza unui cintec. Poet foarte fecund, Ioanid Romanescu cu Zamolxis, Editura „Cartea Românească“ poe­tizează sub regimul emotional al mitologiei autohtone imprumutînd arhetipurile, tonul ora­cular, tensiunea extatică din poezia postumă a lui Eminescu. „Sigiliul“ poeziei lui Nicolae Dan Fruntelată (Viaţa in limba română ,11, Editura „Cartea Românească") se acoperă cu însemnele spaţiului matricial al Micii Valahii. Poetul nu este, to­tuşi, un tradiţionalist ci un constructor al amin­tirii în spaţiul copilăriei din cîmpia sudică, re­­formulat ca fabulaţie, ca lume adăugată lumii prin puterea ficţiunii. Chiar şi poezia politică care generează implicările, militantismul, sen­sul angajărilor — univoce, pe cont propriu — trebuie descoperită în zona aceleiaşi agresiuni coercitive a memoriei. Al şaptelea volum al lui Mircea Florin Şandru (Paşi pe acoperişul fierbinte, Editu­ra „Eminescu“) — tot o autoantologie —, in­staurează citadinismul programatic ca mod de exsitenţă. Dar oraşul imaginar de aici în care personajele definitorii sînt poetul pragmatic şi gunoierul visător rămîne „satul universal" al lui Marshall Mac Luhan. Din aceeaşi promoţie ’70, Cornel Brahaş cu Sfîrşit de vînătoare, Editura „Cartea Româ­nească“, se destăinuie, integrîndu-se în familia scepticilor ironici pentru care impetuozităţile ca si gratiozitatea stilistică trebuie intelese ca forme de integ­ratie asupra lumii şi propriei identităţi. Gheorghe Caragiu cu Glas al­bastru de stea, Editura „Facla“, scrie poezie in partidă dublă , patriotică şi erotică. Generaţia virstnică a fost puţin productivă în 1988. După mai bine de două decenii de tăcere re­vine în actualitate un reprezentant al „gene­raţiei pierdute", a războiului, Mircea Po­­povici (Poezii. Contrapunct, Tem­piera, Mişcare inocentă, Editura „Cartea Românească“), poet persiflant, auto-ironic, congener cu Geo Dumi­­trescu, dar mai ancorat Încă in practicile poeti­­ce simboliste. George Macovescu, din aceeaşi genera­ţie, clasicizează însă in tiparele sonetului (Tre­­cinde anotimpuri, Editura „Eminescu“). In schimb, generaţia tinereţii mature con­firmă. Traversarea marcată (Editura „Cartea Ro­mânească“) de Domniţa Petri realizează in­trarea in vîrsta maturităţii dar fără acalmie, dimpotrivă, cu o vitalitate distonantă, tensio­nată. Versuri tranşante, sintagme eliptice defi­nesc o lirică, in esenţă, antifeministă. Deşi structural un poet retoric, Eugen Eva in Ram cu oglinzi (Editura „Facla“), in desfă­şurările epic-baladeşti nu ocoleşte imagistica şi podoabele mărunte, trasate cu vîrful acului. Un poet livresc de mare inteligenţă parodică este Calistrat Costin cu Scrisorile (Edi­tura „Eminescu­“) ca şi, George Stanca in Excursie cu liftul (Editura „Albatros“). Amin­­doi .,Joacă“ stîncăcia, afectează inocenţa, pri­mitivitatea Văcăreştilor, a lui Cristache Conachi şi a lui Grigore Alexandrescu printr-un ricoşeu al extremei conştientizări a actului liric. Deşi echinoxist, mai activ in paralel cu optzeciştii, este Ion Cristofor in Cina pe mare (Edi­tura „Dacia“), un reflexiv melancolic, cu ac­cente gnomic sarcastice, în Podul cu fin, Dan David scrie o poezie depoetizantă a revoltei obediente Împotriva do­­mesticităţii. DEBUTURI ŞI DEBUTANŢI Condiţia debutantului e foarte precară pentru că greu se scoate un înainte de 30 de ani (în provincie şi mai tîrziu). Pină atunci, rămîn ma­nifestarea creaţiei — care nu poate fi reprima­tă — în cenaclu, la concursurile şi festivalurile — numeroase — de poezie. In ceea ce priveşte debutanţii trebuie numiţi : Luca Unul, excelent poet tradiţionalist indi­vidualizat prin „reluarea“ stilistică modern­­coşbuciană (volumul Zăpezi de sprijin, Editura „Dacia“). In context bistriţean şi năsăudean Emil Dreptate confirmă şi el în al treilea volum. Un debut remarcabil şi la fel de matur consemnăm In Tatiana Rădulescu (Liniş­tea aerului, Editura „Cartea Românească") cu o poezie gravă de elaborare intelectuală, autoa­rea fiind cunoscută din presă prin temeinice studii critice despre autori străini. Cînd a citit in cenaclul Confluente, Cristian Popescu pentru Cuvint înainte (Editura „Cartea Româ­nească“), a fost criticat pentru : solionism, ur­­muzianism, experimentalism in sensul avangar­­dei istorice, (tranvaismul lui Ilarie Voronca, pro­­zo-poemele lui Sasa Pană). Cînd i-a apărut Vo­lumul la Editura „Cartea Românească“, Nicolae Manolescu a remarcat tot aceste distincţii pu­­nînd in faţă însă semnul plus şi sfîrşind cu elogii. Rămîne să mai discutăm, şi e bine că vom mai discuta condiţia debutului intîrziat. Interesante sint şi poemele in alb-negru — neoromantice — apărute la Editura „Junimea" ale lui Adrian Aiul Gheorghe din Piatra Neamţ, ca şi volumele lui Virgil Dumi­­trescu din Slatina. Mai mult decit cuprinde ochiul (Editura „Scrisul românesc“) sau Ion Vădan, din Satu Mare (Izvor regăsit, Editura „Albatros“), tradiţionalişti sau Marcel Tol­­cea (Ochiul Inimii, Editura „Facla“) — depoe­­tizant, ca şi Paul Daian, Poeme surorate, (Editura „Cartea Românească") iar Daniel Corbu in Plimbare prin flăcări, cultivă o poe­zie de gestualitate neo-expresionistă. In schimb, Lucian Vişan, cu Existenţa iubirii, Editura „Militară“ este declamativ şi retoric. Cel mai tinăr debutant — licean la Vremea debutului — pare a fi Ionuţ Cîrjan, Imblinzitorul de oglinzi, Editura „Litera“. Şi pentru că veni vorba de :"Litera" care a tipărit vreo 30 de cărţi de poezie — fără cli­­max-urile de anul trecut — se cuvine să sem­nalăm largul evantai stilistic la care acced de­butanţii : poezie reflexivă, autoreferenţială prin Dumitru Păcuraru — Miere de viespi, şi George Vulturescu — Frontiera dintre cuvinte, poezie de „concepţie filozofică şi moralizantă, prin Constantin Păunescu — Labirintul crinilor teu poezie corect prozodică de orizont natu­rist prin Ion Roşforu — La ţărmul grinelor. POEZIA FARA VOLUM Sigur. Intr-un an de pozie trebuie numite si cenaclurile de poezie care abundă de creatori adevăraţi, aproape de perfecţiune, nici mai buni, nici mai răi decît aceia care scot volume in virtutea unor titluri, unor funcţii şi unor impulsuri inerţiale cărora nici critica nu le mai poate face faţă. S-a dus vremea poetului abia alfabetizat, plin de elan extra-estetic care aşteaptă de la redactor „îndreptarea“ şi gramaticalizarea tex­telor, publicarea ca acţiune socială. Există un mimetism superior, o contaminare — sigur, be­nefică — a avânturilor spre exprimare care crează o extraordinară emulaţie şi nu de prost gust —, ba chiar de nivel mediu ridicat care trebuie să fie luată in seamă. Foarte greu poeţii cenaclişti reuşesc să scoată volume si acestea foarte intirziate — multumin­­du-se cu şedinţe aleatorii, manifestări şi con­cursuri, unde dovedesc, cu străşnicie însă, că sunt chiar buni. Vom descoperi pe Întinsul ţării poeţi care au fost premiaţi la 30—40 de festi­valuri literare, dar au fost publicaţi foarte pu­ţin iar despre volum nici nu poate fi vorba. In general, ei sunt aceiaşi si la Sighetu Marmaţiei şi la Tulcea, si la Tîrgovişte si la Botoşani. Probabil, că mondial, suntem tara cu cei mai mulţi poeţi la o mie de locuitori — şi aceasta nu in virtutea faptului că „românul s-a născut poet”, pentru că, mai nou, se naşte sau critic sau dramaturg — ceea ce ar trebui să amplifice nu demersul critic, ci sociologia poeziei de masă in beneficiul izolării exacte a unei idei despre specificul naţional. Acest lucru nu este nici rău, nici bine, ci saturează o evidentă care trebuie analizată neutru, fără teamă si reproş pentru că, in fond, cenaclul rămîne forma generalizată de dialog social a poeziei. Fără volum sint şi cei debutanţi in... volume colective. Pină acum editurile „Eminescu" (13 poeţi) şi „Scrisul românesc" (Zboruri lirice) au scos plachetele rezumative pentru respectivele concursuri. Ca o trăsătură comună poeţii au virstă intre 30 şi 40 de ani si scriu la nivelul mediu — In toate chipurile posibile. Remarcabili­­de pe acum ,ni se par Paul Androne, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei si Gheorghe Dinică din prima antologie si Constantin Oprică, Dan Diaconescu, Elena Cruceru si Paul Aretu din a doua, care lasă de o parte pudoarea virstei si a preocupărilor autorilor. In antologia de la „Eminescu" este cineva care a mai apărut exact cu zece ani in urmă in Caietul debutanţilor de la Albatros — ceea ce confirmă ideea că cena­­cliştii consecvenţi rămîn eterni debutanţi. N-ar fi rea ideea ca marile festivaluri con­curs „Porni Luceafărul", „Nicolae Labiş“, „Tu­dor Arghezi", „Lucian Blaga“, „G. Coşbuc“ să fie afiliate editurilor regionale iar ciştigătorii de la „Moştenirea Văcăreştilor“ sau „Panait Cerna“ la casele de tipărituri bucureştene. De la „posta redacţiei” pină la un concurs naţio­nal publicarea rămîne forma compensatorie pentru extraordinara emulaţie poetică existentă ce merită, ba mai mult, reclamă o reconsiderare sociologică. Egal cu sine in ceea ce priveşte desfăşurările axiologice ale genurilor, anul 1988 poate fi in egală măsură al poeziei, a! prozei scurte, sau al romanului (al prozei autorilor Intre 30 şi 40 de ani sau al poeziei autorilor de la 40 de anii Înainte). Orice opţiune — Înţeleasă ca demers al obiec­tivităţii — devine pretextul partizanatului pen­tru o anume formulă literară. Aureliu Goci ­ DIN CARIILE ANULUI 1988 Discurs despre metodă apidul 34 spre iubire, ultima carte a lui Alex. Rudeanu, este o meditaţie despre însingurare, un jurnal al des­părţirilor ; personajul principal se caută pe sine însuşi refăcînd „părţile“ din care îi este alcătuită viaţa şi constată că, in afară de liantul ce lega acele „părţi“, nu este mai nimic, rămîne un singur-neconsistent, un sin­­gur-singurel ca să zicem aşa. Viaţa este o func­ţie a relaţiilor de iubire ; are sens atîta timp cit există forţa, dynamis-ul, care leagă : tinere­ţea năvalnică, încrederea in frumosul uman, dispreţul faţă de timp — pe scurt, Încrederea in sine însuşi. „Nu eşti bătrîn !“ — este o ma­ximă care verifică această stare... scriind des­pre cartea lui Alex. Rudeanu sunt mereu tentat să citez — fie descrierea unui tablou (nu di in oglindă) ca probă de mari virtuţi stilistice, fie un pasaj despre vise ca manifest al artei poietice — fie o meditaţie precum aceasta care-mi depăşeşte tentaţia : „Fiindcă ce altceva e memoria oamenilor, îmi spuneam dezolat, dacă nu uriaşa şi abominabila groapă comună in care-şi găsesc sfirşitul, chiar înainte de a muri, atîţia nenumăraţi muritori, şi vieţuitoare, şi locuri, şi lucruri, şi evenimente — începînd cu Facerea Lumii şi sfîrşind cu Apocalipsa . Lumea însăşi şi-a găsit cel mai harnic şi des­toinic gropar in persoana Memoriei ; şi poate că ei i se potriveşte mai mult decit oricui zi­­cătoarea «cine sapă groapa altuia — cade sin­gur in ea !» Săpind groapa comună a omenirii, Memoria sfirşeşte prin a se inhuma şi ea...“ (p. 224). O lume care se răneşte pe sine, se devorea­ză şi se resoarbe în ea însăşi — mîngîindu-se cu gîndul că un personaj, o zeiţă precum Mne­mosyne îndeplineşte gestul după care şi ea işi aşterne liniştită umbra peste cenuşă. Arta este o facere a­­amintirii (amintirilor) sub impulsul acestui fals contrariu (fals, pentru că Memoria este, doar, parte inseparabilă din lume, de ne­singularizat !). „Chinul“ celui care o izvodeşte stă în lupta dintre amintire şi memorie — abia acestea două, concepte operaţionale. Lupta, aşa­dar, dintre aducerea in minte şi păstrarea în conştient, dintre ceea ce poate învia şi ceea ce-l ţine viu fără a fi controlabil. Amintirea „scormoneşte“ cu uneltele prezentului (urmă­rind coincidenţele, semnele obsesive, situaţiile care se repetă) — pînă ce, ajungind la rădăcini ori istovindu-se (obosind) se tencuieşte in me­morie, renunţă implicînd In renunţarea ei Lu­mea. Modelul presupune numeroase punţi cu tărîmul psihanalizei — dar autorul nu le trece, mult mai interesantă i se pare discuţia preli­minară : aşa stînd lucrurile, pare a ne spune el, şi anume, amintirea trecind în memorie şi a­­ceasta fiind groparul lumii (a lumii Individu­lui, mai degrabă decit a celei mari) — pină la ce punct, etic vorbind, ne este îngăduită amin­tirea, pină unde ea nu ne răneşte, devorează, distruge etc ? De aici, retractilitatea celui care povesteşte (a personajului), abordarea lucrurilor într-un halou de sugestii, cu prudenţă şi delicateţe chiar — abandonarea bruscă a lor, revenirea cu mai multă precauţie — în fine, găsirea şi explica­rea modelului ca atare. In centrul vieţii perso­najului stau scenarii mitice, probe de laşitate, chiar conştiinţa vinei pentru o crimă (comisă cu complicitatea lui morală), trădări, vicii, rupturi — şi, pe de altă parte, ca intr-un regim al com­pensaţiilor, suferinţe, acte de voinţă personală, dăruire gratuită etc. Este un om „izbăvit“ care, încercînd să vadă dincolo, se sperie de ce a fost şi se păstrează cu ultimile resurse vitale in zona izbăvirii sale. Lumea — ca viaţă — tre­buie să învingă memoria, să nu-i permită a săpa „groapa comună“. Un asemenea personaj torturat de cumplite drame existenţiale îşi gă­seşte scăparea numai în anonimat, atomizîn­­du-se şi răspîndindu-se în proza vieţii, căutînd cu plăcerea epidermei comicul, „comicăriile“ chiar, stresul cotidian amorf. însingurarea în­seamnă pentru ei moartea afectivă şi morală, căderea în vegetal , şi-o zăreşte la capătul fie­cărei „despărţiri“ — dar şi-o neagă instinctiv, face in căutarea vieţii. Rapidul 24 spre iubire nu este o­ carte de povestit ; se citeşte absorbindu-te, se impune prin dorul de viaţă al personajelor şi propune o „cheie“ de descifrare a vieţii afective capa­bilă de a păstra afectele în om, a le proteja şi a le propune ca mod de viaţă. Alex. Rudea­nu ne dovedeşte încă o dată, cu această nouă carte a sa, cit de mult iubeşte omenia şi... iu­birea oamenilor. Nicolae Georgescu r » Viaţa e totul insonat de realitate, iubind descripţia reportericească. Daniel Drăgan s-a im­plicat pasional in literatură, trecind definitiv in spaţiul fictional. Trăitul, autenticul (covîrşitoare altădată) fac loc reme­morării ; vocaţia dialogului (scurt, repezit, me­reu sub „presiunea timpului“) se estompează cedînd spaţiul epic monologului. Această „nouă formulă“ (cum o numea cineva) consfinţeşte instalarea lui Daniel Drăgan „in literatură“ , e o victorie certă. Scrisul său concentrat, ur­mărind prin „transferul“ realităţii tema desti­nului (A.I. Brumaru) ciştigă prin sugestie sim­bolică şi puternica Infuzie de lirism şi fantezie. Navetind intre lumi paralele, Daniel Drăgan a trecut de la evocare la implicare, oferind un nou centru de greutate epicii sale. Scris, părelnic, in prelungirea anterioarelor romane, Tare ca piatra (1986) inventaria de fapt obsesiile acestei lumi romaneşti, reintroducind In scenă personaje cunoscute. Ne reîntilnim cu „fantoma“ Măriei Suru in acei primi ani ai Revoluţiei, urmărindu-i „mărirea şi decăderea". Copil de pripas in casa Caliopilor, „Mita cea proastă“ devine un brav soldat al Revoluţiei ; se desprinde de albul fetid al descompunerii in­­stăpinit acolo pentru a se angaja cu entuziasm In furtuna fierbinte, fascinată de Începutul Lu­mii. Se desparte deci de lumea hidoasă a bil­­ciului de la Leordeni (cum o va sancţiona ul­terior) pentru­­ a se angaja cu fanatism politic pe altarul cauzei. Ambiţia de reuşită nu­mină fără istov. Sabia judecăţii cade fără şovăire. De o corectitudine dezarmantă, găsind că elas­ticitatea unui revoluţionar Ii probează inconsec­venţa, cu sete de putere şi influenţă, cu zel Înnăscut, Maria Suru îşi dăruieşte revoluţiei anii cei buni. Fiinţă bănuitoare, îmbrăcând cămaşa revoluţiei ea devine — ca şefă de cabinet a di­rectorului general Vasile Bică — o forţă ; vor urma picare, va reurca pe culmi, se va stinge neaşteptat fără a se dezice insă de crezul ei sfînt, sigilind o generaţie de sacrificiu : revolu­ţia e patos. Daniel Drăgan rescrie cu indiscutabil har această perioadă incandescentă. Scriitorul a aflat in Maria Suru personajul exponenţial : o femeie care a călărit pe creasta valului sacrifi­­cîndu-şi sentimentele personale, o verigă în lant, o rotită a angrenajului traversînd toate încercările cu voluptatea identificării. Maria Suru s-a aliniat rîndurilor indivizibile, n-a sim­ţit ispita, n-avea timp să se privească in oglin­dă, convinsă fiind de originea vinovată a plă­cerilor. Pentru eroina lui Daniel Drăgan, închi­să intre zidurile principiilor, departe de frea­mătul vieţii, amorul era o realitate (ceva na­tural, „aşa ca piatra") dar nu o necesitate. Ma­ria Suru crede în „mecanismul perfect proiec­tat“, precizia îi defineşte drumul vieţii, nici o dezordine nu are cum pătrunde în acest scena­riu impecabil programat. Roman al unei epoci, cartea lui Daniel Dră­gan îşi prelungeşte raza investigaţiei în contem­poraneitate. Scriitorul pare degajat, e departe de crisparea redactării, are un ton bonom, dă pagini colorate, suculente, atent fiind la lim­bajul străzii (vezi Internarea lui Lică Gurb­i la Spitalul uzinal, aventura Norei la Ghilodeni, s.a.) ; sau Își probează disponibilitatea in iri­zările fabulosului (a se vedea prezenta medici­nistului Augustus Marchidan în jungla de apă Si stuf a Deltei, intilnirea cu tătarea, etc.) Confirmîndu-i ascensiunea, ultimele romane ale lui Daniel Drăgan dau seama — la modul spec­taculos — de traiectoria unui scriitor, decan­­tind initial faptul brut cu ochiul multilatetat al reporterului şi developindu-şi acum virtuţile in spaţiul fantasticului. Seria sa romanescă (Întreruptă in 1984 cu Mărgele roşii, un volum adunind proze scurte şi anunţind virajul) lua probe din imediata noastră apropiere, Iată. Doi ori doi (1978) se vroia o carte despre „dinamica socială“. Proza­torul explora secvenţial viaţa uzinală, sonda mediile de impact (expuse hibridării culturale), investiga „uzina­ caracatiţă“ şi armata travesti­rilor. In prelungirea acestor preocupări. In Oceanul (1980) Daniel Drăgan afirma net : „uzi­na e un ocean" (p. 72). Aceeaşi Miţa, cu desti­nul ei „ricoşat“ căprăreşte, acelaşi director Bică cu vocaţia deciziei (apărind necesitatea) foloseşte „circul minciunii“ ; lingă ei, foiala personajelor pitoreşti (Radu Nicolae — Kent, Ghiţă — Contra, Rilă, Sic f.a.) intr-un calei­doscop care promitea romanul-sinteză, absor­bind — pe liniile de forţă anunţate — acest co­pleşitor material epic. Ursa Mică (1985) încercuia printr-o lungă re­memorare viaţa constructorilor nomazi. Daniel Drăgan pune sub lupă seismele sufleteşti, timpul critic al „ciocnirii“ lumilor, întreprinde excavaţii de epocă, descrie marile eşecuri. Viaţa ca angrenaj perfect (aşa cum o conce­pea, am văzut, Maria Suru, cea fără „o lacri­mă de umor“) ascunde, de fapt, fisuri, crize de încredere, cheamă capitalul secret de sentimen­te. Constructorii barajului, cotropiţi de patima meseriei, retrăiesc anii cei tineri şi fierbinţi; o parte din ei rămine acolo. In pieptul barajului. Miniromanul lui Daniel Drăgan reface abisul unei virste, plonjează in spaţiul memoriei, a­­mestecă Invazia amintirilor in plasma fierbinte a imaginaţiei. Ziaristul Sorin Petreanu, cu fi­bră de visător, revede locurile trăind in aştep­tarea lui Vintilă , „te-am creat — se mărturi­seşte el — pentru că aveam nevoie de tine“. Apelul memoriei, retrăind virsta unei copilării alungate, aducind in scenă chipul Învăţătorului Nanu Pandele, ne aruncă intr-un hăţiş epic. Dar poveştile sunt legate ; nici o poveste — ne asigură Daniel Drăgan — nu vine singură. So­rin Petreanu se prezintă la această bancă a timpului, vrea ca adevărul să nu moară. Supus cîndva unor demascări (Înscenări), refuză tobo­ganul mincinos, vrea să nu devină „sicriul ade­vărurilor pe care le-a adunat". Dacă Tare cm piatra era o carte recapitula- Adrian Dinu Rachieru Continuare in pag. ai­a ! Un clopot scufundat e la experienţa noului roman, nimeni nu mai poate fi surprins de varieta­tea formelor româneşti, de extraordi­nara proliferare şi labilitate a formu­lelor lui. N-am fost de aceea miraţi că un bun cunoscător al acestor forme, ca timişoreanul Livius Ciocârlie, ne-a propus acum citiva ani un adevărat experiment in acest domeniu, ro­­manul­„interloc* Un Burgtheater provincial, in care tehnica reconstituirii istoriei unui oraş se impletea in mod insolit cu ex­hibarea unor Jurnale naive, stîngace si agramate de şcolar. Acum tehnica de acolo e reluată şi îmbunătăţi­tă pe linia sofisticării ei, printr-o vizibilă a­­malgamare de procedee şi trucuri diverse, de la camuflarea voită a scriitorului în spatele unor măşti abil confecţionate, pină la „jocul" rafinat cu sinceritatea şi literatura experienţei şi, de aici, cu pastişa şi parodia. O legătură in acest sens cu experienţa şcolii de la Tîrgovişte poate fi oricind făcută dacă nu cumva vrem să mergem mai departe spre Camil Petrescu şi Mircea Eliade. In timp ce acesta din urmă ne oferea la un moment dat jurnalul unui roman, Livius Ciocârlie ne oferă mai degrabă romanul unui jurnal, căci Întreaga strategie a naratoru­lui aicea stă , in modul In care ţese firul po­vestirii, aiterntnd-o cu un comentariu ad-hoc asupra celor scrise cu o zi sau cu o dimineaţă Înainte (era să zic seară, dar timpul de lucru al scriitorului e dimineaţa de la 5 la 8 !), cînd cu chef de lucru sau nu, el se aşează automat la masa de lucru scriind cele citeva pagini (sau rinduri) obligatorii, pe care a doua zi le reci­teşte, corectează, suprimă, şi le Însoţeşte cu un comentariu de rigoare, In funcţie de ideile care-i trec in cap in acel moment. Tehnica este cea a viermelui de mătase, ce se înfășoară strîns In propria sa plăsmuire, „autobiografia" personajului devenind pînă la urmă o uriaşă gogoaşă care il învelește protector, izolîndu-1 perfect atît de lumea dinafară cit și de pro­priul eu. Romanul lui Livius Ciocârlie nu are persona­je la modul tradiţional, nu e o construcţie, ci un continuum, aglutinind pointilist episoade şi nuclee narative diverse, apelînd la colaje, me­morialistică, inventar, fişe de caracterizări, fragmente de jurnal, comentarii legate de is­toria oraşului şi a străzilor, vecinii etc. El ur­măreşte copilăria şi adolescenţa naratorului, petrecute intr-un oraş bănăţean binecunoscut, precum şi vacanţele la bunicii de la Eşalniţa, sat acum dispărut sub apă, si in alte localităţi bănăţene unde erau risipite rudele Ciocârteşti­­lor şi Albenilor. Farmecul povestirii constă: Mircea Topa Continuata ti» pag. a 7-a d 1 Adresa literatorii vem Încă prejudecata că literatura pentru copii ar trebui să fie terenul cel mai potrivit pentru experiment şi invenţie, locul de desfăşurare al celei mai spectaculoase fantezii imaginative. Ea poate fi joc, poate fi imaginaţie excentrică, ea ar tre­bui să fie cea mai frumoasă expresie a ignorării şabloanelor aşa-zis literare. Aş începe cu Căluţul cosmic de Mihaela Monoranu, roman pentru copii de frapantă ori­ginalitate. Prozatoare cu simţ al construcţiei, o imaginaţie vie in care surprinzătorul se împle­teşte cu firescul, Mihaela Monoranu povesteşte cu vocaţie, închipuind naraţiuni din stirpea unui atracţios realism magic. Subiectul din Căluţul cosmic (la fel ca în romane anterioare ca Scrin­­elebul verde şi Poveste de iarnă) implică un soi de fabulos care îşi are declinul intr-o schemă plauzibilă. Tot romanul e un dans graţios, vioi, pe linia real-ireal, posibil-fantastic uzînd copios de un dialog verosimil şi atracţios dar şi de fermecătoare insule de poezie emoţionantă. Au­toarea dă in această carte măsura întregului ei talent : un talent care a construit cale de mai bine de treizeci de ani o operă de­dicată exclusiv publicului copilăresc, cu o răbdare, o tenacitate şi o curiozitate a inovării mijloacelor, demne de toată aten­ţia. O altă carte de proză interesantă şi proaspătă este cea a lui Dumitru Tom­a. Trei zile anapoda (Editura Ion Creangă) un micro­­roman, o alegorie gindita cu haz şi inspiraţie de un autor care işi anunţă prin fiecare nouă carte o evoluţie interesantă, preocupat de înnoirea tematicii şi a mijloacelor de expresie. George Şovu, autor iubit de publicul tinăr, a publicat de curînd ochii timpului în care, cu aceeaşi delicateţe a observaţiei şi rememorării (ca în enterioara carte, farul din palmă), povesteşte cu farmec, uneori cu accente de înduioşare, amin­tiri mai vechi şi mai noi, întîmplări cărora le desluşeşte simburele limpede de adevăr. Proza lui G. Şovu, cu accente educative, scrisă cu evi­dentă plăcere a povestirii, respiră un aer de ve­rosimilitate. Un fel de proză poetică, inegală dar dovedind o certă încercare novatoare a publicat Sabin Opreanu la Editura Facla . Poznașe în­­tîmplări cu un greieraș albastru, carte cu scri­itură alertă, cu unele întîmplări hazlii şi reu­şite sugestii de proză rimată. Autorul coche­tează cu binecunoscutele niveluri de receptare (dintotdeauna) a literaturii pentru copii : publi­cul căruia îi este dedicată cartea şi adulţii ; proza abundă in­tronii şi autopersiflări incit decorul pare, pe alocuri, butaforie. Există o di-­­­versitate a genului de povestire, de la novato­rul Dumitru Tom­a şi Sanda Radian (Locuitorii planetei albastre) la tradiţionalele poveşti şi legende publicate la Editura Junimea de Anghel Trandafir (Fata Bistriţei) dar, fără nici o îndo­ială, proza dedicată copiilor străbate o evidentă vreme a inerţiei, în care autorii ies cu greu din nişte şabloane, dintr-o adevărată somaţie a ba­nalităţii. Imaginează cu parcimonie, cedează în faţa unor imperative, greşit înţelese, ostentativ moralizatoare. Poate că e timpul ca Înverşunaţii idenţi ai pedagogiilor accidentale să afle că un copil poate fi educat cu o minimă subtilitate. In condiţiile unei evidente scăderi calitative a producţiei literare, publicul (copiii) optează pentru facilitate (vezi banda desenată). Din pri­cina acestei facilităţi există literaturi ale lumii In care genul „pentru copii“ e pe cale de dis­pariţie. Poezia pentru copil a acestui an poate fi cla­sificată in două categorii : genul tradiţional, din care au apărut citeva cărţi plăcute, scrise cu o anumită limpezime : Poezii In zori de Vale­­riu Bârgău, Nopţi senine pentru tine de Carmen Firan, Scrisoare către cei dragi de Ioana Dana Nicolae, Versuri mici din grupa mare de Ana Ruse şi acel gen de poezie, mai „pretenţioasă", cu un simbure de surpriză intrinsul, care poate stimula imaginaţia cititorului : Zebra şi algebra de Grete Tartler şi Magazinul fermecat de Sil­via Chiţimia. Aceste două cărţi (prin care cele două poete Îşi continuă discursul Început în Albiniţa sau fetiţa care zbura deasupra oraşului şi Şcoala de muzică) sunt fermecătoare „pangli­­cării poeticeşti", dense, pline de asociaţii de idei, aluzii livreşti, haz, rime, ritm interior bine do­zat care creează o amosferă de­ un anume far­mec. Poemele din Magazinul fermecat sunt punctate de replici care nu-şi refuză orgoliul substratului filozofală, induc cititorului o stare de fremătătoare melancolie. E o atmosferă In care ludicul capătă o totală autoritate. Pentru literatura pentru copii (dincolo de exemple şi excepţii) anul editorial 1988 a do­vedit faptul că In absenţa unei preocupări con­stante din partea criticii, a editurilor, redacţii­lor specializate, a oricărei forme de public, în absenţa unei efervescenţe (sau măcar preocupări constante), a oricărei posibilităţi de-a face din­tr-o carte pentru copii un eveniment, ea, car­tea pentru copii, „preferă“ să nu existe. E un lanţ (vicios) de indiferenţe din care cea mai dureroasă (să recunoaştem) este cea a scriito­rilor. Din acest lanţ, din această inerţie păcă­toasă au de suferit mai cu seamă copiii. Dar ei sunt cititorii (de mline) ai Întregii literaturi. De felul in care 11 „educăm“, 11 formăm şi II obişnuim să citească, să preţuiască, să folo­sească, să iubească o carte „pentru copil“ de­pinde publicul cărţilor viitoare. Din toate ge­nurile. Cleopatra Lorinţiu­­ a

Next