Luceafărul, iulie-decembrie 1989 (Anul 32, nr. 26-50)

1989-10-14 / nr. 41. szám

ri­V­Ai tjuiiftfiasjtâ •US. JlJi-Vw.­oii.îl.­. CENTENAR Ci­ălinescu, criticul şi istoricul literar , cel mai de seamă din­­întreaga noas­tră literatură, ale cărui gesturi le-au împrumutat, şi le împrumută unii şi alţii, pe care nu-i va egala nimeni, nich­i­id, spune că : „«Moş Nichifor Coţcariul» este întîia mare nuvelă românească de atmosferă şi din ea se trage toată nuvelistica noastră modernă“, afir­maţia aceasta fiind îndreptăţită intru totul, nu pentru că aparţine marelui critic, ci pentru că nuvela e desăvîrşită, intr-adevăr. Orice încercare de a o rezuma sau de a evidenţia unul sau altul dintre sensurile pe care le conţine fiind egală cu o demolare, farmecul care o învăluie pierind numaidecît. Cineva încerca nu demult să refacă , traiectul epic al nuvelei, apăsînd mult prea mult pe„ pe­dala posedării“, obţinind, nu ştiu dacă şi-a dat seama, un rezultat deplorabil. Nu încerc, tocmai de aceea, să zdrobesc prin rezumare această bijuterie epică, aş releva doar ambiguitatea pe care se sprijină, o ambiguitate de cea mai bună calitate, modernitatea nuvelei rezidind în ambiguitatea aceasta a ei, în deta­şarea şi fineţea cu care este mînuită tehnica sugestiei, în realizarea, din mai nimic, a unei atmosfere anume. Numai atîta fir epic dacă ar fi tors „Ion Tor­­călăul“, cum i se zicea lui Creangă acasă, în copilărie, şi Încă ar fi fost de ajuns. Din feri­cire insă, din fericire pentru literatura şi cultura română, el a mai tors şi alte fire — fire de aur, fire de argint —, uniforme şi fine toate, lipsite de noduri şi de înnădituri, toarse cu trudă, cum spuneam, nevădind însă nici un semn al strigă­­ciei, capacitatea aceasta de a îngropa truda cea mai chinuitoare in­creaţii desăvîrşite aparţinînd, nu mai e nevoie să spun, artiştilor de primă mărime. „Harap Alb“ e un alt fir, dacă mi se îngăduie să rămîn în perimetrul aceleiaşi comparaţii, pur­­tind însemnele aceloraşi calităţi artistice ieşite din comun. „Harap Alb“ e un basm, se ştie, basmul acesta poate fi socotit o nuvelă fantastică de cea mai bună şi mai convingătoare calitate, o nuvelă modernă, aş zice eu cu oarecare teamă, nu pentru că nu ar fi aşa, ci pentru că nu aş dori să-i stirnesc pe cei ce cred că modernitatea literaturii române începe cu ei şi numai prin ei. Schiţarea unei paralele intre aceste două scrieri — între „Moş Nichifor Coţcariul“ şi ,,Ha­rap Alb“ — ar arăta încă o dată că modernitatea prozei lui Ion Creangă rezidă, in principal, în faptul că el se mişcă firesc între realismul cel mai obişnuit şi fantasticul cel mai nestăvilit. In „Harap Alb“ realismul e mutat în planul fabu­losului, în timp ce în „Moş Nichifor Coţcariul“ fabulosul e coborit în cotidian, fără strădanii şi fără opinteli, în deplină conştiinţă de cauză însă, cum o dovedesc şi celelalte scrieri, Creangă fiind, într-un fel, cel mai elaborat scriitor. Nu pare aşa dacă e privit de departe sau pe deasupra, dacă se are insă în vedere sensul de profunzime al operei se va constata, cu nedumerire sau cu bucurie, depinde de capacitatea de receptare a celui ce priveşte, că sublimarea realizată de el prin întreaga operă este­­ egală cu o adevărată dezferecare de izvoare — şi încă ce izvoare, cum sînt puţine, în lume­­ —, aspectul acesta nefiind luat nici ei în considerare in­suficientă măsură, din nefericire. Există, e adevărat, oarecare dificultate in pre­luarea „lecţiei lui Creangă". El e atît de personal incit nu se poate să nu-l sc numească pe cel care îl urmează prea­ îndeaproape, transformin­­du-l în simplu epigon. Dar preluările şi conti­nuităţile adevărate nu se realizează în felul aces­ta, cum a dovedit-o, strălucit, Mihail Sadoveanu, care a învăţat mult de la Creangă, a recunos­cut-o singur, de mai multe ori, mult şi cu folos enorm. Ceea ce e oralitate in literatura lui Sa­doveanu vine de la Creangă, de la Neculce dar şi de la Creangă, vine, de fapt, din literatura populară, a cărei oralitate, e bine, cred, să reţi­nem acest amănunt, nu are nimic comun cu re­torica goală, nu e discurs de circumstanţă, o facere şi refacere a lumii, o rememorare şi măr­turisire, e vorbă ruptă din suflet, e sufletul în­suşi al poporului. Pomenirea lui Ion Creangă, la o sută de ani de la stingerea lui din viaţă, e o dovadă în plus, alături de foarte multe altele, a preţuirii de care se bucură în România de astăzi valorile trecu­tului. Rău e că asemenea cinstiri, menţinerea în atenţia publică a valorilor acestora, nu au un caracter relativ permanent, cunoscînd o intensi­ficare maximă la anumite date festive, rare­­fiindu-se pe urmă, cu toate că avem o critică literară cum nu există alta în Europa, care va să zică. Nu insist asupra problemei, nu pentru că ea nu ar fi reală, ci pentru că nu vreau să um­bresc în nici un fel cinstirea genialului şi inimi­tabilului humuleştean, care poate fi pus fără şovăire alături de Eminescu şi de Caragiale, el fiind, cu adevărat, dintre cei mari, dintre cei cu care merită ,şi trebuie să ne mîndrim. Ion Lăncrănjan LECŢIA LUI CREANGĂ II ANUL XXXII 41 (1 431) ! Sîmbâtă 14 octombrie 1989 8 pagini 4 lei ! P­ C mom REPREZENTATIVE din întreaga lor bo­găţie de idei şi orientări. Tezele pentru cel de al XIV-lea Congres al partidu­lui au o importanţă catego­rică, atît în ceea ce , priveşte actualitatea imediată, sfera politică şi socială a acesteia, cit şi viitorul, perspectiva care se degajă şi în virtutea căreia societatea româneas­că, epoca pe care o trăim, se află intr-un permanent şi extrem de complex proces de aprofundare, într-un per­manent şi extrem de com­plex proces de afirmare a valorilor reprezentative ale muncii, gîndirii şi creaţiei. Este acesta însuşi faptul pen­tru care Programul-Directivă şi Tezele pentru apropiatul mare forum comunist pot fi considerate, în totalitatea lor, ca unul dintre acele principii organice ale construcţiei so­cialiste, ale dezvoltării sigure şi armonioase a patriei pe noi trepte de progres şi ci­vilizaţie. Acest principiu în­globează absolut toate dome­niile existenţei şi le particu­larizează în acelaşi timp ca direcţii şi modalităţi de ac­ţiune pentru sporirea necon­tenită a zestrei materiale şi spirituale, într-un sens în care pot şi trebuie să-şi gă­sească pe deplin reflectarea intereselor supreme ale po­porului, ale naţiunii. De aici şi multitudinea de aspecte către care conduc în mod direct Tezele, multitudinea de semnificaţii pe care le comportă studiul, înţelegerea şi însuşirea lor, transforma­­­rea intr-o fermă şi unanimă’ conştiinţă patriotică, revolu­ţionară. Sub acest raport, cultura şi arta, creaţia în general, nu numai că îşi sporesc propriul lor specific, dar dobindesc şi o largă extensie morală, po­litică şi socială, o implicaţie tot mai adîncă şi tot mai ac­tivă în tot ceea ce priveşte realitatea, prezentul şi viito­rul, făurirea mai cu seamă a omului nou, înaintait, cu înalte şi alese virtuţi crea­toare, patriot demn şi în­flăcărat, luptător neobosit pentru binele şi fericirea pa­triei sale, a poporului său. Este vorba de însuşi acel mod de angajare şi partici­pare a culturii, a literaturii şi artei la opera vastă de edi­ficare nu doar a unei noi so­cietăţi, ci şi a unui om nou, este partea lor esenţială de contribuţie, dintr-un impuls şi o datorie la care îndeam­nă nu doar actualitatea ci şi tradiţia. reaţia este un mod de întemeiere prin conştiinţă şi pe a­­ceastă filieră Te­zele pentru cel de al XIV-lea Congres al partidului în­deamnă la reflecţii care an­gajează întreaga istorie a patriei, experienţa luptei şi muncii din anii construcţiei socialiste şi îndeosebi după Congresul al IX-lea, cînd la cîrmele destinului naţional a fost învestit, prin voinţa în­tregului partid şi a întregii naţiuni, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. De atunci istoria, ca şi viaţa, s-a cuprins de adevăruri esenţiale iar lite­ratura şi arta şi-au primenit neîncetat izvoarele cunoaşte­rii, pentru a se putea expri­ma cu demnitate, cu spirit responsabil, cu dăruirea şi patosul care le sunt caracte­ristice. Întemeierea pe valori înaintate şi crearea, in con­sens cu acestea, a altora noi, reprezentative, a constituit şi constituie insăşi raţiunea de a fi a culturii, chipul în care ne moştenim, generaţie cu generaţie, trecutul, pentru ca prezentul să crească, să poată creşte şi să limpezeas­că­ tot mai distinct liniile de boltă către viitor, în acea accepţiune largă a construc­ţiei, a permanentei dezvol­tări. Aşa cum se subliniază în Tezele pentru cel de al XIV-lea Congres al partidu­lui, o însemnătate deosebită au cunoaşterea valorilor re­prezentative ale culturii na­ţionale, purtătoare ale idea­lurilor de progres şi liberta­te ale poporului român, apă­rarea şi dezvoltarea continuă a patrimoniului nostru cul­tural. De la moştenirea înaintată a trecutului, operă vastă şi prodigioasă pe­ care­­ secretarul general al parti­dului a­ susţinut-o şi o susţi­ne cu un înalt simţ al istoriei şi cu desăvîrşit devotament cultural, la opera, la fel de importantă şi lămuritoare sub toate aspectele de creaţie , noi şi noi valori, la pro­cesul de afirmare a acestora în munca şi viaţa întregii societăţi. Gîndind la viitor, la ceea ce moşteneşte şi consacră a­­cest viitor ca spirit amplu şi reprezentativ pentru prezen­tul pe care îl trăim, este clar că sentimentul datoriei pa­triotice, al răspunderii are menirea nu doar de a ne în­soţi actul creaţiei, cit mai ales de a se transforma într-o coordonată de prim ordin a acesteia, de a înm­uri şi dez­volta pe mai departe virtu­ţile al căror izvor se află in adincimile de suflet ale po­porului, in adincimile de gind şi voinţă ale fiinţei noastre ca ţară şi popor. Străduinţa de a le simţi, trăi şi reda prin nobila expresie­­■ este ea însăşi repre­zentativă şi ne explică pe planul unei condiţii istorice. Luceafărul fas IEI in acest număr : Hi CÎNTAREA ROM­NIEI SS ÎNSEMNELE MUNCII Şl ALE CREA­ŢIEI En Bogăţia toamnei H Cenacluri hunedo­­rene H Tinereţea clasicilor H Sinteze şi profiluri WB»lslai!l»lttRfrc«lllMiliiTMi^^ ;*a $■■;;*&%• ■&&**}v. v /^yíí£’,-■­««P*?#;*/­}&% ' Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Săptâmînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România . d­upă cum se cunoaşte, in cursul acestei săptămini, secretarul general al parti­dului, preşedintele Republicii, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a efectuat mai multe vizite de lucru in unităţi economice din Capitală si îndeosebi in cele in sfera cărora intră buna aprovizionare, a oamenilor muncii, desfacerea produ­selor către populaţie. Apare, şi cu acest prilej, grija deosebită a conducătorului parti­dului şi statului faţă de soluţionarea in condiţii optime a oricăror probleme de muncă şi viaţă, a tot ce priveşte prezentul şi viitorul, realizarea întocmai a obiectivelor actualului cincinal, pentru a pune o bază sigură îndeplinirii sarcinilor ce decurg din Programul­ Di­­rectivă și Tezele pentru Congresul al XIV-lea, documente aflate in dezbaterea întregului popor. Dialogul cu oamenii muncii, cu producătorii bunurilor materiale şi spirituale se dovedeşte de fiecare dată un puternic stimulent al iniţiativelor şi măsurilor practice, con­cludent pentru starea de lucru prin care întreaga ţară întimpină apropiatul forum comunist. In recenta şedinţă a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., secretarul general al partidului arăta că există toate condiţiile pentru a se obţine creşteri mult mai impor­tante in toate domeniile activităţii economice şi a indicat să se urmărească zilnic, la nivelul fiecărei întreprinderi, precum şi pe fiecare ramură şi minister, modul cum se rea­lizează planul, spre soluţionarea operativă a tuturor problemelor de care depinde reali­zarea producţiei stabilite. Este acesta Însuşi stilul concret şi direct ce emană de la exemplul tovarăşului Nicolae Ceauşescu, de la neobosita sa activitate. Săptămina pe care o Încheiem este ilustrativă in acest sens, semnificaţiile care se desprind fiind în strinsă legătură cu cerinţele noii etape, cu acea nouă calitate a muncii şi vieţii, a gindirii şi anga­jării revoluţionare. La orizontul imediat figurează marele forum al comuniştilor români. Congresul al XIV-lea, Congresul victoriilor socialiste, aşa cum îl caracterizează conducă­torul partidului şi statului. Din această perspectivă, succesivele vizite de lucru ale tova­răşului Nicolae Ceauşescu au o importanţă deosebită şi constituie una din pirghiile de referinţă ale întregii noastre actualităţi politice şi sociale. PROGRAMUL-DIRECTIVĂ ŞI TETELE PENTRU CONGRESUL AL XIV-LEA AL P.C.R. -REPERE ALE CONSTRUCŢIEI DE CONŞTIINŢĂ ATITUDINE ŞI ANGAJARE d­ ezbaterea Tezelor pentru Congresul al XIV-lea al P.C.R. şi a Progra­­mului-Directivă la care participă în aceste zile premergătoare marelui forum toţi comuniştii, întregul popor deter­mină în egală măsură şi pentru sectoarele culturii, ale creaţiei spirituale , necesitatea unei analize profunde, nuanţate. Bilanţul rea­lizărilor de pînă acum, structurat pe direc­ţiile trasate prin Programul ideologic al parti­dului — document fundamental la care avem datoria să ne raportăm în permanenţă — pune în lumină saltul înregistrat în perioada care a trecut de la Congresul al IX-lea al parti­dului, existenţa unei zestre spirituale ce tre­buie evaluată în contextul marilor împliniri româneşti în toate domeniile de activitate. Timp al afirmării conştiinţei de sine a na­ţiunii noastre, al valorificării marilor tradiţii culturale, al creaţiei libere care a impus va­lori ferme în literatură şi artă, epoca în care trăim conferă creatorului un statut aparte, o condiţie a existenţei şi a muncii în prima linie a frontului ideologic. A scrie astăzi fără a observa, fără a te implica în tot ce se întîmplă în jurul tău, nu tot ce devine, înseamnă pe de o parte a-ţi tăia cu bună ştiinţă orice punte de comuni­care cu semenii, iar pe de alta, de a abdica laş de la misiunea socială a creatorului, sin­gura în stare să ofere coloană vertebrală, su­port moral scrisului tău. Atitudinea şi angajarea sub semnul per­manent al dialogului cu viaţa, cu oamenii, cu adevărul sunt coordonate esenţiale ale proce­sului de creaţie. Din acest unghi considerăm că trebuie privite şi înţelese sublinierile pe care le fac documentele pentru apropiatul Congres al partidului : „Pentru toţi creatorii, adevărata sursă de inspiraţie trebuie să o re­prezinte poporul român, realizările societăţii noastre socialiste. Avem nevoie de noi roma­ne, de noi poezii, de noi filme şi piese de tea­tru, lucrări muzicale şi de artă plastică, care să contribuie — prin înaltul lor mesaj de idei şi valoare artistică —■ la promovarea şi afirmarea principiilor nobile ale umanismu­lui socialist, la combaterea a tot ce contra­vine gîndirii înaintate a epocii noastre, la creşterea generală a nivelului de cultură şi civilizaţie al poporului“. A promova şi a apăra prin opera de artă valorile fundamentale ale societăţii noastre, a descoperi şi a trata temele majore ale unui timp istoric în mişcare sunt componente in­dispensabile ale procesului de creaţie. Şi for­me de exprimare a atitudinii creatorilor ade­văraţi, a celor ce au realizat şi realizează ope­rele de referinţă ale literaturii române con­temporane. Subiectele ne sunt aproape, pentru că le trăim noi înşine, pentru că sunt parte din aerul pe care-l respirăm. Aici, acum, un popor îşi hotărăşte destinul, şi-l împlineşte faptă cu faptă, nu uşor, nu ca într-un spectacol de paradă, ci printr-o uriaşă investiţie de ener­gie şi inteligenţă. Cărţile noastre trebuie să dea măsura dreaptă a acestui timp. Iar pen­tru asta, ele se cer scrise cu inimă caldă, cu faţa spre oameni, lăsînd ideile şi cuvintele să circule într-o osmoză firească între cei ce scriu şi cei pentru care scriem. Este o stare, este o atitudine care nu se pot învăţa din cărţi străine, din experienţe străine, ci numai trăind şi înţelegînd orele vieţii tale la tensiunea şi la altitudinea timpu­lui social al ţării căreia îi aparţii. Cu încre­derea, cu muncă şi cu iubirea. Nicolae Dan Fruntelată VMBBBB9HK Prin El sintern Prin El sintemn prezenţi la datorie Cu mintea şi braţele-ncordate, Pentru-a înălţa o nouă temelie Pe vetrele de la străbuni lăsate. Prin Ei dorim ca şi un viitor Să fim conduşi spre Era comunistă, Purtînd in inimi steagul tricolor Şi minduna ca-n lume, o Românie există. Ilie Antonie PREZENŢA TÎNĂRULUI SCRIITOR O Metafora flăcării primă impresie pe care ţi-o lasă poe­zia lui Ion Cristofor este de spaţiu atemporal, aflat sub zodia sacrului. Atît primul său volum „In odăile ful­gerului“ (Dacia 1982) cit. şi recenta sa carte „Cina pe mare“ (Dacia 1988) cultivă solemnita­tea şi grandoarea discursului, tînărul poet ar­delean incercînd o apropiere între expresivi­tatea modernă şi universul mitic. Apetenţa pen­tru viziunea oraculară se explică şi prin faptul că Ion Cristofor aparţine, prin formaţie poeti­că, unui spaţiu cultural de esenţă blagiană unde „corola de minuni a lumii“ rezistă la acizii „catholitei“. Poetul vede universuri suprasen­­sibile, are revelaţia cosmicului : „Pleci însoţit de suita vîntului / Solemn ca marea în apus / Cu medaliile norilor pe piept / Pregătit să intri în anotimpul celor tăcuţi / Las numele meu unei insule scufundate / Şi vîntului pletele ca o flacără“. în mai toate poemele persistă o li­nişte ,plină de tainele infinitului : „Tăcerea îmi promite un trup cu braţe de marmură / luminat de comete pe falezele nopţii“. Autorul exce­lează în metaforele revelatorii, fantezia lirică se desfăşoară cu voluptate în spaţiul sideral : „arborii ardeau lent în savanele cerului“, norii duc „aur şi diamant, lumină grea“, părul­ iubi­tei e „ca o flacără strălucind între stelele fir­mamentului“ etc. Poezia se constituie aproape in totalitate din astfel de imagini ale universu­lui pelest, cu preponderenţă nocturn. Tipologic, lirica aparţine, ca să folosim un termen al lui Blaga, „lucifericului“, ea se inspiră din tainele lumii, din esenţa misterioasă a realului. Poe­tul închipuie peisaje fascinante : „O clipă în palma la liniile destinului / dezvăluie sub ful­ger / harta unui ţinut de nelinişti / Marea în spatele tău îşi încuie cu vuiet porţile ci tu / ca pe un orb mă porţi de mină, melancolie / prin casele tale devastate de flăcări /­in astă seară“. Titlul volumului de debut poate fi luat şi ca o definiţie a viziunii lui Ion Cristofor. Poemele sale sunt „odăi ale fulgerului“, scurte ilumi­nări în întunericul tainei, scenariul liric e plin de efecte luminiscente „vrăbiile sticlesc ca să­­biile-n toamnă“ , în alt loc apar „flăcări pirpîin­­de ale unui oraş scufundat“ , materia posedă o fosforescentă stranie. Cu o frecvenţă obsesivă apare imaginea unei „cărţi de foc citite în cea­ţă“, ca şi aceea a „poemului scris pe o pagină in flăcări“ poetul aude „foşnetul unui cîmp de Alexandru Horia Continuare în pag. a 7-a JURNAL DE POET TOMIS­ ă aflu cu prieteni vechi, un fapt de­­ seară, în această toamnă, lingă sta­tuia lui Ovidiu din faţă Muzeului de arheologie din acest oraş atit de scump inimilor noastre, un mare poet german cu ani în urmă venise anume aici să calce cu­ pasul pămintul testamentar al marelui poet latin ce-şi doarme somnul de veci de o mie nouă sute şaptezeci de ani încoace in ţărina daco-romană a Pontului Euxin. Citim testamen­tul său trimis credincioasei sofii rămasă la Roma, pînă ce întunericul cuprinde lumina şi răsar stelele. Apoi ne schimbăm la malul mă­rii la cealaltă piatră de aducere aminte in­­truchipîndu-l pe Eminescu ce-și dorea som­nul de veci in testamentul său tot aici la mar­ginea mării, ascultînd seară de seară lumina lină, cintarea bimilenară de-acum celebră în toate limbile pămintului. Doi corifei ai sufletului nostru — Ovidiu pe care lorga il socotea cel dinţii poet al neamu­lui românesc, şi Mihai Eminescu — adaugă aces­tui oraş ce-şi propovăduieşte in adine in Mythosul vechii Elade o splendoare anume. Nu poţi porni intr-acolo, nu poţi rămîne aici cu folos fără cartea Tristelor şi Ponticelor lui Ovidiu fără Luceafărul lui Eminescu în inimă la-ndemînă. Dacă există un oraş în acest Spaţiu al neamului nostru unde poeţii limii s-ar putea întîlni din cînd în Cină intru cinstea Logosului întrupat în istoria fiecărei seminţii acesta este, îmi dau seama încă o dată, Tomisul Pontului Euxin al acestei mări cea mai periosă şi demnă de indurat cum o socotea Herodot din vechime, intre mările pămintului. La Liceul Mihai Eminescu, am întilnit pro­fesori poeţi, oameni ai locului de­ o frumuseţe spirituală demnă de toposul unde le este dat să vieţuiască întru bună zodie prin ştiinţa şi scrisul vieţii lor. Unul dintre însoţitori îmi spune : aici ca nicăieri pe pămînt mi-am regă­sit copilăria in piatră şi inscripţii, în mozaicuri şi istorie, în această nepieritoare latinitate a Logosului întrupat, temelia de aur a poporului român. Ioan Alexandru Patrie Şi iată acum Patrie bună inima noastră la porţile dorului sună şi-ţi pune la timplă curată urarea : fii fericită-n suişuri cu zarea sub pace să-ţi fie munţii mereu ningă vise măreţe sufletul tău veşnicie a lumii Tu, Patria mea, la timple să-ţi fie norocul - o stea tu mamă preabună, cunună in toate, fii tinără veşnic in suveranitate ! Gheorghe Caragiu

Next