Lumea, februarie-iunie 1923 (Anul 6, nr. 1295-1400)

1923-06-10 / nr. 1397

%t - In plină preocupare­ de greutățile externe complotul regalist din Franța creiază o criză — Regaliștii cred că se pot sprijini pe Millerand.— Totuși, Franța republicană și democratică reacționează — Am arătat amănunțit în coloa­­nele acestui ziar cum au decurs incidentele și discuțiile din par­lamentul francez cu privire la­­­­ complotul regalist. Când s’au desbătut atacurile re­galiste în Cameră— primul mini­stru Poincare și președintele re­­publicei lipseau din Paris. In lipsa lor, ministrul de inter­ne Manoury a declarat că gu­vernul cunoaște exact organizația regalistă și va ști să o reprime cu energie — pentru a apăra cu demnitate republica. A doua zi după discuțiile din parlament—Franța uitase preocu­pările ei în chestiunea externă. Se discuta numai și numai atitu­dinea guvernului față de mișca­rea regalistă și se făceau pronos­ticuri asupra rezervei sau hotărâ­­rei primului ministru în legătură cu angajamentele ce-și luase mi­nistrul de interne. Unele cercuri politice mer­geau chiar până acolo, că afirmau că primul ministru Poincare angajat în politica externă, va lăsa baltă întrea­ga afacere a „Cameloților regelui“—trecând cu buretele peste declarațiile colegului său de la interne, întrucâtva aceste impresii nu erau prea departe de rea­litate. Ziare, ca „l’Echo de Paris —oficiosul lui Poincare—a 2-a zi după dezbaterile agitate din Cameră—vorbea cu vădi­tă ironie de alarma dată pen­tru..^ sticlă cu cerneală. Se s­utea deci crede că, guvernul­rancez contrar indicațiunilor Camerei și a obligațiunilor lu­ate de ministrul de interne, va cocoloși întreaga afacere reducând-o la un simplu inci­dent fără importanță. * Timp de 3 zile partidele de­mocratice franceze erau sub a­­ceastă dublă impresie: rezerva primului ministru și hotărârea ministrului de interne­. In interval și regaliștii s'au re­cules după prima lovitură. Leon Daudet un moment derutat de hotărâta atitudine a ministrului de interne și a majorități Ca­merei—a prins curaj­­ și a relua­t ofensiva. Cu multă șiretenie, au căutat să producă o diversiune. Declarațiilor solemne ale mini­strului de interne, caise, după 2 zile Action Fran­­ce-a opus o scrisoare a d-lui Millerand pre­ședintele republicei franceze. Ca răspuns la amenințările majorității, regaliștii producând scrisoarea președintelui republicei franceze, aveau aerul să spună : „Degeaba vă agitați, degeaba vă rățoiți. Suntem mai tari ca voi, lucrăm sub protecția președinte­lui republicei”. Dar ce este cu scrisoarea d-lui Millerand ? . Scrisoarea datează din 2 ia­nuarie 1922. Prin ea de Millerand mulțumește contelui del Sarte, președintele societății „Camelots du Rosu, în mod căldu­ros pentru oferta ce o face guvernului, de a pune „echipele lui de atac“ la dispoziția guvernului, pentru a face propagandă pentru intrarea in Ruhr (la acea dată nu se lu­ase încă această hotărâre). Scrisoarea aceasta a fost ex­ploatată câteva zile dearândul cu scopul de a sfida pe m­inistrul de interne și partidele radicale.­­ După cum firesc este, parti­dele din stânga și presa lor de opoziție, au criticat vehement atitudinea rezervată și dubioasă a primului ministru, care de­ la întoarcerea lui în Paris—nu luase nici o măsu­ră, care să dove­dească într'adevăr că înțelege să respecte voința majorității. Criza, după cum am spus, crescuse. Sfârșitul ei putea fi fatal guvernului, în tot cazul nu dădea răgazul cuvenit p­en­tru urmărirea problemei externe. Atunci a intervenit „Le Temps. Urmând ca în ziua de 5 Mai să continue la Cameră discuția asupra atacurilor re­galiste, prin cererea făcută de a se afișa discursurile d-lor Herriot și Brousse—rostite a doua zi după cunoscutele in­cidente din ziua de 31 .Mai — marele cotidian francez și o­­ficiosul guvernului— a sfătuit pe primul ministru să dis­trugă orice mabră de bănu­ială că ar avea simpatie pen­tru extrema dreaptă, pentru a nu periclita soarta blo­cului republican și implicit acțiunea din Ruhr. Se pare că guvernul a sesizat gravitatea situației și în ziua de 5 Mai, când Camera a luat în discuție afișarea cel­o­r mai sus anun­țate discursuui — ea a fost admisă cu mare majoritate, astfel că se poate spune că in­triga regaliștilor a fost dejucată și diversiunea lor definitiv înlătu­rată. Evident, o umbră de suspec­­tare a mai rămas în sufletul de­mocraților francezi — de sub­­ ea se va ridica furtuna care va trânti pe Poincaré. Căci orice s’ar spune, actualul prim ministru, este prea modest, prea conservator, pentru a putea fi prea mult tolerat de partidele din stânga­ internă .......rir^" Pregătirea liberalilor pentru opoziție — Puterea lăsată moștenire par­tidului național; desmoștenirea averescanilor — In afară de refacerea „organis­mului viu“ al partidului liberal, cerută de d. Mărzescu la iova—c­onsiderată Cra­ca un program pentru opoziție, d. Duca s’a gândit și la succesiunea liberală. Până mai elt se știa că suc­cesiunea partidului liberal este juruită d-lui General Averescu acum însă lucrurile au luat o în­torsătură nouă. D. Duca a îndreptat cu această ocazie o filipică împotriva par­tidului a­verescan. Pentru d-sa, partidul d-lui Ge­neral Averescu nu este numai ră­pus, dar chiar înmormântat în urma desvăluirii chestiunii bonu­rilor de tezaur emise de d. Ar­­getoianu. In acelaș timp și-a arătat sim­patia și rezerva față de partidul na­ional al d-lui Maniu. 3. Duca consideră partidul na­țional un partid de guvernământ însă are greșală că nu vrea să colaboreze cu nimeni, ci numai „tratează“ când cu unii, când cu alții. Aici d. Duca lasă să se în­țeleagă că partidul liberal este dispus la o colaborare cu par­tidul național și în acelaș timp să se întrevadă că succesiunea, guvern nu o poate­­ avea de partidul național. Grija de refacere și de succe­siune arată evident că ne găsim în fața unei schimbări apropiate de guvern, anunțată de membrii marcanți din partidul liberal. Rămâne acum să se găsească o chestiune pe care să-și dea d­> misiunea guvernul liberal, se în­țelege se caută o chestiune sim­patică. Taclale țărănești Luna în fântână ■ [UNK] [UNK] Se duce un Bulgar, într’o noapte să scoată apă din fântână. Când să așeze cota în cârlig, s’o co­boare, numai ce vede ’n fundul fântânii... luna. — Bre, mare poznă și comedie! se miră el. Leapădă cârligul d­e mână și t­va înnapoi acasă. Întâlnește pe alt Bulgar, voinic ca și dânsul. — Bre, a căzut luna ’n fântână, hai degrabă s’o scoatem ! Caută ei o frânghie lungă— și amăndea la fântână. Fac laț la un capăt, îl coboară cu cârligul și ’ncep a bâjbâi să-l prindă de lună. După multă controbuială prin apă, satul se animă într’un colț de piatră. — Am prins-o, bre!­­ S’apucă ei de tras și trag, și, trag... Numai se rupe frânghia și se duc amândoi de alivanta, cu gardinele ’n sus. Atunci, văzând luna pe cer, strigă mirați amândoi deodată . — Uite-o, bre, am scos-o, a sărit înnapoi pe cer ! (Auzită de la un muncitor, din mahalaua Socola, Iași). _______________S. VASLUET. Cereți la chioșcuri I TI« literară­­ 8 T111 Și artistică artilui „L­U­M­E­A« Bazarul cu imagini ^oo&oooooooGoe^ooocoocooccccooooot MONUMENTUL LUI JAURÉS La Carmaux s’a desvelit zilele a­­cestea monumentul lui Jean Jau­­rès. Republica franceză prin re­prezentanți geniului și ai sufle­tului rassei, a venit înaintea ima­­ginei celui mai mare dispărut al Franței contemporane, să aducă omagiile ei de admirație și măr­turisirea amintirei cucernice, veș­nice. Omenirea toată a fost alături de reprezentanții culturei franceze adunați în jurul monumentului. Omenirea întreagă a ascultat în­tr'o solemnă tăcere, cuvântul tim­pului. De la moartea lui James au trecut nouă ani, dar popoarele încă nu s’au astâmpărat. Ele se sbat în cele mai cumplite dureri și cuprinse de o desamăgire pu­ternică, totală, își amintesc de viziunile profetice ale celui mai mare idealist al epocei. Odată cu James a dispărut și sentimentul păcei, odată cu el s'au prefăcut în țărână ideile no­bile de înfrățire și umanitate. La moartea lui s'au ridicat trium­fătoare patimile ascunse și in­stinctele fioroase ale tuturor se­menilor noștri, însălbătăciți. Isto­ria își perduse echilibrul. Minunata armonie universală în cadrele căreia James fixase idealul omului eliberat, a respins societatea omenească, lipsită de simțul solidarității naturale și cosmice. In procesul de desfășu­rare a luinei cu aspectele ei de frumusețe mereu reînoită, toate speciile, pământul și întreaga viață naturală, urmăresc stabili­rea unei unități superioare, per­fecte, fixând­ în albia veșniciei înțelesul divinităței. Oamenii, popoarele nu se ri­dicaseră încă până la această superioară înțelepciune și inter­pretare a existenței. Fiecare ins în parte, ca și fiecare națiune râvnea și râvnește încă, dacă nu să conducă tot universul, măcar să impună legile și forța sa proprie. Zadarnic a încercat James să înalțe pe om până la frumuse­țea și geniul, exprimate în suve­ranitatea tainică și absolută, a unui copac, a unei flori, a unui astru sau a unui animal fericit, din apropierea colibei, cu suflete sbuciumate omenești. Zadarnic a indicat el popoa­relor calea armoniei și a dezro­biri sufletești. Omul terorizat de opera mun­cii și a inteligenței sale proprii, devenise sclavul inconștient, al uzinelor, al mineralelor și al me­talelor, al capitalului și ale insti­tuțiilor lui. Omul se depărtase de natură cu prezumția de a o supune și el nu vedea propria sa umbră, înăl­­țându-se batjocoritoare, deasupra apelor morții. James propăvăduise în pustiu­. Și din câmpul otrăvit și ars de patimi sociale, a venit în goană un nebun, care a slobozit un glonte în capul geniului bun al omenirei. A doua zi Europa toată se scălda în sânge, sângele martiri­lor inconștienți. ALFRED HEFTER Visul unui proprietar de case lu toate ci mai am aci contract pe zece ani, după noua lege a chiriilor pot evacua pe chiriașul meu și să-i sedez celuia mea... Mii de flămânzi atacă și pradă prăvălii t­ .Lipsea Valul de scumpete se re­varsă in terente asupra Ger­maniei. Din toate părțile, se aud ecourile foamei, amenin­țătoare. Zilnic se întâmplă ex­cese din partea flămânzilor. Nu este oraș scutit de aceste mișcări ale înfometaților. Au­toritățile sunt reduse adesea la rolul inofensiv de specta­tor. Acum de curând o raită a flămânzilor a produs ravagii în cartierele comerciale ale marelui oraș Lipsea. In ziua de 4 Iunie muncito­rii fără lucru s-au adunat in grădina palmierilor, discutat lipsa de mijloace S-a^ și s-a cerut ajutorul comunei. O delegație a fost aleasă să se prezinte primarului.] Rânduri compacte de] mun­citori, însumând mii de oa­meni s-au îndreptat spre Pri­mărie. Primarul a răspuns că cererea nu poate fi rezolvată de­cât de guvernul saxon sau de cel central. O parte din lucrători s-a arătat mulțu­mită. Marea mulțime însă, nu ■a găsit un mijloc de a deva­sta, de a lua ea însăși ce-i trebue. Nemulțumiții s’au îndreptat spre hale. Oamenii de ordine, chiar din partea muncitorimii s’au postat în fața halelor și au împedicat atacul flămân­zilor. Aceștia în parte au pu­tut fi opriți. Alții însă un nu­măr de 3ooo, n’au putut fi stăpâniți și au luat-o razna prin cartierul celebru al blă­năriilor. Aici au devastat o mare cafenea reducând-o la ruină. Ei au încercat să treacă la prăvăliile bogate. Poliția cu mare greutate l-a putut îm­prăștia. Până­ târziu noapte, valurile flămânzilor băteau la porțile greu păzite ale pră­văliilor. Acesta este specta­colul Germaniei de azi. Mmm Dezvelirea monumentului marelui Francez și ma­relui om Jean Jaures A venit în fine și rândul lui. Cea mai nobilă expresiune a rassei franceze, a putut abea a zi, căpăta consacrarea publică, prin inaugurarea monumentului ridicat în Carmaux. Nu se poate spune că Franța lui Millerand și Briand, s-a gră­bit să onoreze pe tatăl spiritual al conducătorilor ei de azi. Dar nu este mai puțin adevărat, că generozitatea și idealismul fran­cez cari sunt încă vii în atâtea numeroase pături franceze, au învins, și trecând peste rezerva interesată a coteniilor conducă­toare, au împus comemorarea a­­mintirei în veci de ștearsă a ma­relui Jaures — prin durarea u­­n­ui frumos moment. In ziua de 3 Iunie a­u avut loc dezvelirea acestui monument. Mare a fost caravana celor mai distinse suflete franceze care a sosit în Carmaux să ia aparte la acest pios și totodată e­­moționant act de recunoștiință publică.­­ Zeci de discursuri au­ f­ost pro­nunțate, însumând ecoul milioa­nelor de suflete, care atunci, totdeauna se închină marelui Jau­si res. De profeții te hă­g a vorbit și Anatole France. Marele cetățean al republicei franceze și al lite­­rilor, ocupându-se de situația de azi, a împrospătat cuvintele de profet ale lui Jaures, din 1914: „Nici­odată n-am fost într’o situație, care să fi fost mai tra­gică și mai tristă ca cea de azi", „Ascultați aceste cuvinte" — strigă Anatole France—­ „Jaures vorbește din mormînt conștiințelor"—. Când am văzut întâia oară pă­durea era iarnă. Mă dusesem cu tata la Brad, la moșia unui unchiu bătrân și singur, care mă iubea. In viața lui plină și rodnică, moșneguțul puțin la barba rară și cu ochii trup, cu osteniți, fusese un om de seamă, cu su­flet întreg și curat. Dar viața îl lovise cumplit: singurul copil, mândria lui, îi murise nebun. Și de multe ori mă lua de mână și mă ducea într’o odie cu storu­rile lăsate, în care ’mi era frică de întunericul din colțuri, de pă­reți­ înalți plini de cărți prăfuite, rânduite cuminți în rafturi, de cerbul împăiat și ros de molii de lângă geam și, mai ales, de oglinda vânătă în care ne vedeam, bătrânul și cu mine, — așa de mici și de dezarmați amândoi! — Vezi, mititico ? îmi spunea bătrânul cu glasul stâns. Asta e odaia băiatului... Și cea de ală­turi­­ a mamei lui. Dar acolo nu intra niciodată, că ea acolo a murit... De odaia­ din fund nu mă a­­propiam nici pe din afară. Era acolo ca o taină înfricoșătoare. Mi se părea că, în dosul drape­riilor verzi de rips ce acopereau ferestrele, stă și acum „mama băiatului“, pe care mi-o închipu­iam frumoasă și tânără, întinsă pe pat între lumânări de ceară pururea aprinse... De aceea, într’o dimineață nu l-am lăsat pe tata să plece sin­gur la pădure, după niște afaceri de-ale bătrânului. Cum puteam să rămân eu, singură cu bătrâ­nul, în odăile pustii și întune­coase? Slugile stăteau jos, și ce m’aș fi făcut eu dacă, deodată, pe ușile deschise încet, s’ar fi a­­rătat moarta cea care dormea de ani lungi în odaia­­ cu storurile de rips verde ? — la-o, nepoate, a stăruit bă­trânul. Nu vezi că î-se urăște m­ititicii cu bătrânețile rude ? Am coborît în fugă cerdacul larg. In valea Siretului, satul ză­cea în liniștea dimineții înghețate și albe. De pe casele cu acope­rișuri țuguiate, grele de omăt, se înălțau șuvițe subțiri și vinete de fum. Și peste livezile pustii a­­veam priveliștea întinsă a dealu­rilor albăstrii care se înălțau în fund pănă la munții îndepărtați, cu coastele de păduri cărunte și cu creștetele de argint. Pădurea era aproape. Bordeiul pădurarului își arătă în curând din omăt ochii afumați și olea­­gul scund. Când se neib­ise ușa mă izbi în față un miros iute de fum și de ceapă, și din încăpe­rea mică se ivi o ciudată ară­tare: un cojoc miros, o pereche de opinci, o căciulă neagră din­­tr’o oaie și, subt căciulă, doi ochi mici care clipeau des, or­biți de lumina de afară. M’am tras înapoi. Dar din famila mo­­horită ieși deodată un glas așa fie potolit, încât repede mi-a ve­­nit inima la loc. Și am recunos­cut pe Gheorghe, pădurarul, cel care -’mi adusese într’o vară dihanie mică și spărioasă, cu o­­c­hhii răi și cu dinții iuți, un pui de lup. Tata mergea în urmă, cu Gheorghe. Cărarea netedă ducea dea dreptul în inima pădurii, spre ferestrae. Deasupra pădurii fâlfâia un stol de ciori, cu o zdreanță de noapte rămasă aninată prin copaci. Când am intrat subt bolta de crengi goale, de care se țineau aninate bucăți mari de omăt, m’a prins din toate părțile o liniște mare. Au mers așa, o bucată de vreme. Omătul moale ne în­funda sgomotul pașilor, "tăceam. Apoi, un glas de departe a stri­gat ceva. Și sunetul lui ajunse până la noi împrăștiat, de parcă venea din toate părțile deodată. Gheorghe răspunse aspru:, și gla­sul lui se întoarse într’un târziu, schimbat și domolit, din depăr­tate adâncuri. Ne-am oprit într’o poiană. Câțiva stânjeni de lemne se o­­dihneau lângă trunchiuri netede de fagi. Cărarea se isprăvise. Pe drumul priporat spre ferestrae duceau numai urme de pași în­fundate în omăt. Tata a­m luat-o înainte, eu am rămas, cu Gheor­­ghe. Pădurarul a întins pe un trun­c­h­iu doborât o pulpană din co­jocul lui uriaș și m’a poftit să stau. Și cojocul lui moale și cald mirosea a oaie, a tutun și a brânză Mte. Orao! își răsucea o țigară de tutun aspru într’o foiță gu­lbue. Tăceam. Și s’a pornit atunci, din de­părtări, un freamăt larg pe care-l simțeam venind spre noi ca o apă scăpată din matcă. M’am ghem­it în cojocul pădurarului. — la... vântul­ șopti el. Valul ne ajunse și trecu peste noi, pierzându-se în desișuri. În capătul pocnii, un stejar care -și păstra încă frunzișul uscat, se răsuci scurt, foșii și pătă omă­tul cu câteva frunze de aramă. Iar deasupra noastră, crenguțe subțiri își scuturară peste noi povara albă pudrând cu argint căciula și cojocul pădurarului. Mi-am scuturat, înviorată, bruma de pe păr. Nu se mai auzea nimic decât, din când în când, câte un vreasc trosnind pe undeva, pe aproape. Odată, s’a lăsat un corb pe un fag, deasupra noastră. S’a legă­nat pe creanga prea subțire, a­­poi s’a dus. Țigara pădurarului se stânsese și stătea, neagră, li­pită de colțul gurii. Omul tăcea, cu ochii în pământ. Pe urmă iar a început să vuiască pădurea, și iar a scuturat vântul peste noi puful înghețat pe ramuri. Iar când S’a făcut liniște, hi fața tg$a s’a arătat o mică și gingașă făptură, o veveriță, ca o frunză mare co­lorată de toamnă și uitată de vânt acolo, sus, în carpenii cu coaja aspră... Am întins spre ea mânile ti­mide, ca pentru o chemare. Dar veverița mă privi cu ochi ro­tunzi și speriați, își tresări re­pede capul mic și pieri scorbură, fără zgomot, așa într’o cum venise. Am clipit des din ochi, ca tre­zită din somn. âș Când ne-am întors la casa cu cerdac, bătrânul mi-a pipăit cu îngrijorare obrajii fierbinți. — Ce ai mata, mitifico? te doare ceva ? — Nu... dar sunt bucuroasă, bucuroasă! — Și de ce ești mata așa de bucuroasă ? M’am apropiat atunci de ure­chea bătrânului și i-am spus în­cet, ca un om care încredințează unui prietin o măre și fericită taină. — Pentru că azi s’a jucat pă­durea cu mine tu MAGDA Schițele zi­ar­ului Lumea Pădurea Á

Next