Lumea, februarie-iunie 1923 (Anul 6, nr. 1295-1400)
1923-06-10 / nr. 1397
%t - In plină preocupare de greutățile externe complotul regalist din Franța creiază o criză — Regaliștii cred că se pot sprijini pe Millerand.— Totuși, Franța republicană și democratică reacționează — Am arătat amănunțit în coloanele acestui ziar cum au decurs incidentele și discuțiile din parlamentul francez cu privire la complotul regalist. Când s’au desbătut atacurile regaliste în Cameră— primul ministru Poincare și președintele republicei lipseau din Paris. In lipsa lor, ministrul de interne Manoury a declarat că guvernul cunoaște exact organizația regalistă și va ști să o reprime cu energie — pentru a apăra cu demnitate republica. A doua zi după discuțiile din parlament—Franța uitase preocupările ei în chestiunea externă. Se discuta numai și numai atitudinea guvernului față de mișcarea regalistă și se făceau pronosticuri asupra rezervei sau hotărârei primului ministru în legătură cu angajamentele ce-și luase ministrul de interne. Unele cercuri politice mergeau chiar până acolo, că afirmau că primul ministru Poincare angajat în politica externă, va lăsa baltă întreaga afacere a „Cameloților regelui“—trecând cu buretele peste declarațiile colegului său de la interne, întrucâtva aceste impresii nu erau prea departe de realitate. Ziare, ca „l’Echo de Paris —oficiosul lui Poincare—a 2-a zi după dezbaterile agitate din Cameră—vorbea cu vădită ironie de alarma dată pentru..^ sticlă cu cerneală. Se sutea deci crede că, guvernulrancez contrar indicațiunilor Camerei și a obligațiunilor luate de ministrul de interne, va cocoloși întreaga afacere reducând-o la un simplu incident fără importanță. * Timp de 3 zile partidele democratice franceze erau sub această dublă impresie: rezerva primului ministru și hotărârea ministrului de interne. In interval și regaliștii s'au recules după prima lovitură. Leon Daudet un moment derutat de hotărâta atitudine a ministrului de interne și a majorități Camerei—a prins curaj și a reluat ofensiva. Cu multă șiretenie, au căutat să producă o diversiune. Declarațiilor solemne ale ministrului de interne, caise, după 2 zile Action France-a opus o scrisoare a d-lui Millerand președintele republicei franceze. Ca răspuns la amenințările majorității, regaliștii producând scrisoarea președintelui republicei franceze, aveau aerul să spună : „Degeaba vă agitați, degeaba vă rățoiți. Suntem mai tari ca voi, lucrăm sub protecția președintelui republicei”. Dar ce este cu scrisoarea d-lui Millerand ? . Scrisoarea datează din 2 ianuarie 1922. Prin ea de Millerand mulțumește contelui del Sarte, președintele societății „Camelots du Rosu, în mod călduros pentru oferta ce o face guvernului, de a pune „echipele lui de atac“ la dispoziția guvernului, pentru a face propagandă pentru intrarea in Ruhr (la acea dată nu se luase încă această hotărâre). Scrisoarea aceasta a fost exploatată câteva zile dearândul cu scopul de a sfida pe ministrul de interne și partidele radicale. După cum firesc este, partidele din stânga și presa lor de opoziție, au criticat vehement atitudinea rezervată și dubioasă a primului ministru, care de la întoarcerea lui în Paris—nu luase nici o măsură, care să dovedească într'adevăr că înțelege să respecte voința majorității. Criza, după cum am spus, crescuse. Sfârșitul ei putea fi fatal guvernului, în tot cazul nu dădea răgazul cuvenit pentru urmărirea problemei externe. Atunci a intervenit „Le Temps. Urmând ca în ziua de 5 Mai să continue la Cameră discuția asupra atacurilor regaliste, prin cererea făcută de a se afișa discursurile d-lor Herriot și Brousse—rostite a doua zi după cunoscutele incidente din ziua de 31 .Mai — marele cotidian francez și oficiosul guvernului— a sfătuit pe primul ministru să distrugă orice mabră de bănuială că ar avea simpatie pentru extrema dreaptă, pentru a nu periclita soarta blocului republican și implicit acțiunea din Ruhr. Se pare că guvernul a sesizat gravitatea situației și în ziua de 5 Mai, când Camera a luat în discuție afișarea celor mai sus anunțate discursuui — ea a fost admisă cu mare majoritate, astfel că se poate spune că intriga regaliștilor a fost dejucată și diversiunea lor definitiv înlăturată. Evident, o umbră de suspectare a mai rămas în sufletul democraților francezi — de sub ea se va ridica furtuna care va trânti pe Poincaré. Căci orice s’ar spune, actualul prim ministru, este prea modest, prea conservator, pentru a putea fi prea mult tolerat de partidele din stânga internă .......rir^" Pregătirea liberalilor pentru opoziție — Puterea lăsată moștenire partidului național; desmoștenirea averescanilor — In afară de refacerea „organismului viu“ al partidului liberal, cerută de d. Mărzescu la iova—considerată Craca un program pentru opoziție, d. Duca s’a gândit și la succesiunea liberală. Până mai elt se știa că succesiunea partidului liberal este juruită d-lui General Averescu acum însă lucrurile au luat o întorsătură nouă. D. Duca a îndreptat cu această ocazie o filipică împotriva partidului averescan. Pentru d-sa, partidul d-lui General Averescu nu este numai răpus, dar chiar înmormântat în urma desvăluirii chestiunii bonurilor de tezaur emise de d. Argetoianu. In acelaș timp și-a arătat simpatia și rezerva față de partidul naional al d-lui Maniu. 3. Duca consideră partidul național un partid de guvernământ însă are greșală că nu vrea să colaboreze cu nimeni, ci numai „tratează“ când cu unii, când cu alții. Aici d. Duca lasă să se înțeleagă că partidul liberal este dispus la o colaborare cu partidul național și în acelaș timp să se întrevadă că succesiunea, guvern nu o poate avea de partidul național. Grija de refacere și de succesiune arată evident că ne găsim în fața unei schimbări apropiate de guvern, anunțată de membrii marcanți din partidul liberal. Rămâne acum să se găsească o chestiune pe care să-și dea d> misiunea guvernul liberal, se înțelege se caută o chestiune simpatică. Taclale țărănești Luna în fântână ■ [UNK] [UNK] Se duce un Bulgar, într’o noapte să scoată apă din fântână. Când să așeze cota în cârlig, s’o coboare, numai ce vede ’n fundul fântânii... luna. — Bre, mare poznă și comedie! se miră el. Leapădă cârligul de mână și tva înnapoi acasă. Întâlnește pe alt Bulgar, voinic ca și dânsul. — Bre, a căzut luna ’n fântână, hai degrabă s’o scoatem ! Caută ei o frânghie lungă— și amăndea la fântână. Fac laț la un capăt, îl coboară cu cârligul și ’ncep a bâjbâi să-l prindă de lună. După multă controbuială prin apă, satul se animă într’un colț de piatră. — Am prins-o, bre! S’apucă ei de tras și trag, și, trag... Numai se rupe frânghia și se duc amândoi de alivanta, cu gardinele ’n sus. Atunci, văzând luna pe cer, strigă mirați amândoi deodată . — Uite-o, bre, am scos-o, a sărit înnapoi pe cer ! (Auzită de la un muncitor, din mahalaua Socola, Iași). _______________S. VASLUET. Cereți la chioșcuri I TI« literară 8 T111 Și artistică artilui „LUMEA« Bazarul cu imagini ^oo&oooooooGoe^ooocoocooccccooooot MONUMENTUL LUI JAURÉS La Carmaux s’a desvelit zilele acestea monumentul lui Jean Jaurès. Republica franceză prin reprezentanți geniului și ai sufletului rassei, a venit înaintea imaginei celui mai mare dispărut al Franței contemporane, să aducă omagiile ei de admirație și mărturisirea amintirei cucernice, veșnice. Omenirea toată a fost alături de reprezentanții culturei franceze adunați în jurul monumentului. Omenirea întreagă a ascultat într'o solemnă tăcere, cuvântul timpului. De la moartea lui James au trecut nouă ani, dar popoarele încă nu s’au astâmpărat. Ele se sbat în cele mai cumplite dureri și cuprinse de o desamăgire puternică, totală, își amintesc de viziunile profetice ale celui mai mare idealist al epocei. Odată cu James a dispărut și sentimentul păcei, odată cu el s'au prefăcut în țărână ideile nobile de înfrățire și umanitate. La moartea lui s'au ridicat triumfătoare patimile ascunse și instinctele fioroase ale tuturor semenilor noștri, însălbătăciți. Istoria își perduse echilibrul. Minunata armonie universală în cadrele căreia James fixase idealul omului eliberat, a respins societatea omenească, lipsită de simțul solidarității naturale și cosmice. In procesul de desfășurare a luinei cu aspectele ei de frumusețe mereu reînoită, toate speciile, pământul și întreaga viață naturală, urmăresc stabilirea unei unități superioare, perfecte, fixând în albia veșniciei înțelesul divinităței. Oamenii, popoarele nu se ridicaseră încă până la această superioară înțelepciune și interpretare a existenței. Fiecare ins în parte, ca și fiecare națiune râvnea și râvnește încă, dacă nu să conducă tot universul, măcar să impună legile și forța sa proprie. Zadarnic a încercat James să înalțe pe om până la frumusețea și geniul, exprimate în suveranitatea tainică și absolută, a unui copac, a unei flori, a unui astru sau a unui animal fericit, din apropierea colibei, cu suflete sbuciumate omenești. Zadarnic a indicat el popoarelor calea armoniei și a dezrobiri sufletești. Omul terorizat de opera muncii și a inteligenței sale proprii, devenise sclavul inconștient, al uzinelor, al mineralelor și al metalelor, al capitalului și ale instituțiilor lui. Omul se depărtase de natură cu prezumția de a o supune și el nu vedea propria sa umbră, înălțându-se batjocoritoare, deasupra apelor morții. James propăvăduise în pustiu. Și din câmpul otrăvit și ars de patimi sociale, a venit în goană un nebun, care a slobozit un glonte în capul geniului bun al omenirei. A doua zi Europa toată se scălda în sânge, sângele martirilor inconștienți. ALFRED HEFTER Visul unui proprietar de case lu toate ci mai am aci contract pe zece ani, după noua lege a chiriilor pot evacua pe chiriașul meu și să-i sedez celuia mea... Mii de flămânzi atacă și pradă prăvălii t .Lipsea Valul de scumpete se revarsă in terente asupra Germaniei. Din toate părțile, se aud ecourile foamei, amenințătoare. Zilnic se întâmplă excese din partea flămânzilor. Nu este oraș scutit de aceste mișcări ale înfometaților. Autoritățile sunt reduse adesea la rolul inofensiv de spectator. Acum de curând o raită a flămânzilor a produs ravagii în cartierele comerciale ale marelui oraș Lipsea. In ziua de 4 Iunie muncitorii fără lucru s-au adunat in grădina palmierilor, discutat lipsa de mijloace S-a^ și s-a cerut ajutorul comunei. O delegație a fost aleasă să se prezinte primarului.] Rânduri compacte de] muncitori, însumând mii de oameni s-au îndreptat spre Primărie. Primarul a răspuns că cererea nu poate fi rezolvată decât de guvernul saxon sau de cel central. O parte din lucrători s-a arătat mulțumită. Marea mulțime însă, nu ■a găsit un mijloc de a devasta, de a lua ea însăși ce-i trebue. Nemulțumiții s’au îndreptat spre hale. Oamenii de ordine, chiar din partea muncitorimii s’au postat în fața halelor și au împedicat atacul flămânzilor. Aceștia în parte au putut fi opriți. Alții însă un număr de 3ooo, n’au putut fi stăpâniți și au luat-o razna prin cartierul celebru al blănăriilor. Aici au devastat o mare cafenea reducând-o la ruină. Ei au încercat să treacă la prăvăliile bogate. Poliția cu mare greutate l-a putut împrăștia. Până târziu noapte, valurile flămânzilor băteau la porțile greu păzite ale prăvăliilor. Acesta este spectacolul Germaniei de azi. Mmm Dezvelirea monumentului marelui Francez și marelui om Jean Jaures A venit în fine și rândul lui. Cea mai nobilă expresiune a rassei franceze, a putut abea a zi, căpăta consacrarea publică, prin inaugurarea monumentului ridicat în Carmaux. Nu se poate spune că Franța lui Millerand și Briand, s-a grăbit să onoreze pe tatăl spiritual al conducătorilor ei de azi. Dar nu este mai puțin adevărat, că generozitatea și idealismul francez cari sunt încă vii în atâtea numeroase pături franceze, au învins, și trecând peste rezerva interesată a coteniilor conducătoare, au împus comemorarea amintirei în veci de ștearsă a marelui Jaures — prin durarea unui frumos moment. In ziua de 3 Iunie au avut loc dezvelirea acestui monument. Mare a fost caravana celor mai distinse suflete franceze care a sosit în Carmaux să ia aparte la acest pios și totodată emoționant act de recunoștiință publică. Zeci de discursuri au fost pronunțate, însumând ecoul milioanelor de suflete, care atunci, totdeauna se închină marelui Jausi res. De profeții te hăg a vorbit și Anatole France. Marele cetățean al republicei franceze și al literilor, ocupându-se de situația de azi, a împrospătat cuvintele de profet ale lui Jaures, din 1914: „Niciodată n-am fost într’o situație, care să fi fost mai tragică și mai tristă ca cea de azi", „Ascultați aceste cuvinte" — strigă Anatole France— „Jaures vorbește din mormînt conștiințelor"—. Când am văzut întâia oară pădurea era iarnă. Mă dusesem cu tata la Brad, la moșia unui unchiu bătrân și singur, care mă iubea. In viața lui plină și rodnică, moșneguțul puțin la barba rară și cu ochii trup, cu osteniți, fusese un om de seamă, cu suflet întreg și curat. Dar viața îl lovise cumplit: singurul copil, mândria lui, îi murise nebun. Și de multe ori mă lua de mână și mă ducea într’o odie cu storurile lăsate, în care ’mi era frică de întunericul din colțuri, de păreți înalți plini de cărți prăfuite, rânduite cuminți în rafturi, de cerbul împăiat și ros de molii de lângă geam și, mai ales, de oglinda vânătă în care ne vedeam, bătrânul și cu mine, — așa de mici și de dezarmați amândoi! — Vezi, mititico ? îmi spunea bătrânul cu glasul stâns. Asta e odaia băiatului... Și cea de alături a mamei lui. Dar acolo nu intra niciodată, că ea acolo a murit... De odaia din fund nu mă apropiam nici pe din afară. Era acolo ca o taină înfricoșătoare. Mi se părea că, în dosul draperiilor verzi de rips ce acopereau ferestrele, stă și acum „mama băiatului“, pe care mi-o închipuiam frumoasă și tânără, întinsă pe pat între lumânări de ceară pururea aprinse... De aceea, într’o dimineață nu l-am lăsat pe tata să plece singur la pădure, după niște afaceri de-ale bătrânului. Cum puteam să rămân eu, singură cu bătrânul, în odăile pustii și întunecoase? Slugile stăteau jos, și ce m’aș fi făcut eu dacă, deodată, pe ușile deschise încet, s’ar fi arătat moarta cea care dormea de ani lungi în odaia cu storurile de rips verde ? — la-o, nepoate, a stăruit bătrânul. Nu vezi că î-se urăște mititicii cu bătrânețile rude ? Am coborît în fugă cerdacul larg. In valea Siretului, satul zăcea în liniștea dimineții înghețate și albe. De pe casele cu acoperișuri țuguiate, grele de omăt, se înălțau șuvițe subțiri și vinete de fum. Și peste livezile pustii aveam priveliștea întinsă a dealurilor albăstrii care se înălțau în fund pănă la munții îndepărtați, cu coastele de păduri cărunte și cu creștetele de argint. Pădurea era aproape. Bordeiul pădurarului își arătă în curând din omăt ochii afumați și oleagul scund. Când se neibise ușa mă izbi în față un miros iute de fum și de ceapă, și din încăperea mică se ivi o ciudată arătare: un cojoc miros, o pereche de opinci, o căciulă neagră dintr’o oaie și, subt căciulă, doi ochi mici care clipeau des, orbiți de lumina de afară. M’am tras înapoi. Dar din famila mohorită ieși deodată un glas așa fie potolit, încât repede mi-a venit inima la loc. Și am recunoscut pe Gheorghe, pădurarul, cel care -’mi adusese într’o vară dihanie mică și spărioasă, cu ochhii răi și cu dinții iuți, un pui de lup. Tata mergea în urmă, cu Gheorghe. Cărarea netedă ducea dea dreptul în inima pădurii, spre ferestrae. Deasupra pădurii fâlfâia un stol de ciori, cu o zdreanță de noapte rămasă aninată prin copaci. Când am intrat subt bolta de crengi goale, de care se țineau aninate bucăți mari de omăt, m’a prins din toate părțile o liniște mare. Au mers așa, o bucată de vreme. Omătul moale ne înfunda sgomotul pașilor, "tăceam. Apoi, un glas de departe a strigat ceva. Și sunetul lui ajunse până la noi împrăștiat, de parcă venea din toate părțile deodată. Gheorghe răspunse aspru:, și glasul lui se întoarse într’un târziu, schimbat și domolit, din depărtate adâncuri. Ne-am oprit într’o poiană. Câțiva stânjeni de lemne se odihneau lângă trunchiuri netede de fagi. Cărarea se isprăvise. Pe drumul priporat spre ferestrae duceau numai urme de pași înfundate în omăt. Tata am luat-o înainte, eu am rămas, cu Gheorghe. Pădurarul a întins pe un trunchiu doborât o pulpană din cojocul lui uriaș și m’a poftit să stau. Și cojocul lui moale și cald mirosea a oaie, a tutun și a brânză Mte. Orao! își răsucea o țigară de tutun aspru într’o foiță gulbue. Tăceam. Și s’a pornit atunci, din depărtări, un freamăt larg pe care-l simțeam venind spre noi ca o apă scăpată din matcă. M’am ghemit în cojocul pădurarului. — la... vântul șopti el. Valul ne ajunse și trecu peste noi, pierzându-se în desișuri. În capătul pocnii, un stejar care -și păstra încă frunzișul uscat, se răsuci scurt, foșii și pătă omătul cu câteva frunze de aramă. Iar deasupra noastră, crenguțe subțiri își scuturară peste noi povara albă pudrând cu argint căciula și cojocul pădurarului. Mi-am scuturat, înviorată, bruma de pe păr. Nu se mai auzea nimic decât, din când în când, câte un vreasc trosnind pe undeva, pe aproape. Odată, s’a lăsat un corb pe un fag, deasupra noastră. S’a legănat pe creanga prea subțire, apoi s’a dus. Țigara pădurarului se stânsese și stătea, neagră, lipită de colțul gurii. Omul tăcea, cu ochii în pământ. Pe urmă iar a început să vuiască pădurea, și iar a scuturat vântul peste noi puful înghețat pe ramuri. Iar când S’a făcut liniște, hi fața tg$a s’a arătat o mică și gingașă făptură, o veveriță, ca o frunză mare colorată de toamnă și uitată de vânt acolo, sus, în carpenii cu coaja aspră... Am întins spre ea mânile timide, ca pentru o chemare. Dar veverița mă privi cu ochi rotunzi și speriați, își tresări repede capul mic și pieri scorbură, fără zgomot, așa într’o cum venise. Am clipit des din ochi, ca trezită din somn. âș Când ne-am întors la casa cu cerdac, bătrânul mi-a pipăit cu îngrijorare obrajii fierbinți. — Ce ai mata, mitifico? te doare ceva ? — Nu... dar sunt bucuroasă, bucuroasă! — Și de ce ești mata așa de bucuroasă ? M’am apropiat atunci de urechea bătrânului și i-am spus încet, ca un om care încredințează unui prietin o măre și fericită taină. — Pentru că azi s’a jucat pădurea cu mine tu MAGDA Schițele ziarului Lumea Pădurea Á