Lumina Satelor, 1923 (Anul 2, nr. 1-52)
1923-07-29 / nr. 29
Pag. 2 LUMINA SATELOR Nr 29 Mormântul lui Şaguna în Răşinari. ra „Stâlpul de foc“, să nu rătăcim în biserică. In acest mausoleu e mormântul «Marelui Andreiu». Stau la intrare doi lei jelind. Sunt lucrul pictorului Liuba, mort de tinăr. La umbra mormântului a crescut poetul Oct. Goga, fostul ministru. Ca fi al Răşinarului şi membru al Academiei a vorbit la serbările şaguniene. Iată cum vede poetul Ooga acest loc de inciinare al neamului: Mormintele sunt, pe seama morţilor lăcaşuri de odihnă, pe seama viilor vase de sfinte moaşte; urmaşii se opresc la pragul lor ca să smulgă din tainele vieţii ce a fost, să descifreze îmboldirea unei puteri sau să culeagă un învăţământ pentru ziua de mâne. Deasupra fiecărei cruci din cimiter se ţese o poveste care luminează în veşnicie. Sunt cruci cu pară galbină ca a soarelui când sfinţeşte, la căpătâiul celor mulţi, cari se întorc în liniştea pământului. De la alte cruci se ridică stâlp de foc, fulgerător în noaptea vremii şi împrăştie lumina celor ce au trăit spre slava neamului şi au lăsat o moştenire neuitată. Şi când văd lumina aceea, călătorii se întăresc şi sunt pe calea cea bună. Aşa e acest mausoleu pentru neamul nostru românesc li împuşcă gloanţele, îi sfârtică ghiulelele, şi la Belgrad, de unde ne vine cea dintâi listă de morţi cu sergentul Olariu în frunte, şi la Şabat, şi pe Drina, şi la Noua Suliţă sub ochii noştri, şi în şesurile Poloniei, unde s’au trimes, cu minciuna că Ruşii sunt la Iaşi şi deci ei, Românii ardeleni, ar fi chemaţi să ne răsbune, regimentele din Ţara Oltului şi din Ţara Bârsei, acei cari cântau sub fereştile ziarului românesc din Braşov «La arme» al Braşoveanului Iosif. Fiind cei mai viteji şi fiind trimeşi, pretutindeni, cei dintâi ei dau cel mai mare număr de morţi şi răniţi. Şi peirea, suferinţa li vine adesea din mâna altor Români ca şi dânşii, viteji şi ei şi trimeşi, pretutindeni, cei dintâiu, cari luptă pentru alte steaguri decât tricolorul neamului nostru. Cumplită fatalitate, necunoscută poate lor, sfâşietoare însă pentru inimile noastre, cari ştim şi cari nu putem împiedeca. Dar este şi o mângâiere în mijlocul unei aşa de mari dureri, o mângâiere care ar putea aduce un zâmbet pe buzele celor cari mor. Când soarta orânduieşte ca părţi dintr’un popor să lupte pentru alţii, să lupte între sine pentru alţii, stăpânii cari au poruncit măcelul se bucură. Se bucură pentru cei ce cad la duşman, şi, pentru cei ce cad la dânşii, dacă nu se bucură, nu plâng. Un gând ar ajunge insă ca să se oprească păgâna bucurie. Este o dreptate pe lume. De sigur că este. Şi această dreptate face ca orice ştiinţă, orice jertfă a unui individ, ca şi a unui popor, oriunde şi oricum s’ar face, să se reverse, peste oricâtă vreme şi împotriva oricării piedici, asupra lui. Să fiţi deci voioşi aceia cari, în strigăte de comandă străină, sub steag străin muriţi ! Undeva un alt steag se ridică, în măsura în care voi vă cheltuiţi vitejia, vă daţi sângele tinăr, fără să vedeţi. El se ridică, tot mai nalt, tot mai larg, săltat in sus şi răsfirat de fiecare silinţă desnădăjduită a puterii voastre care se stinge. Şi să ştiţi că urmaşii voşti, în ciuda tuturor puterilor lumii, sub acest steag pe care în neştiinţă, în durere şi în întunerec voi aţi înălţat, desfăşurat şi sfinţit, vor fi toţi împreună. 10 August 1914. La începutul războiului mondial. Când s’a început răsboiul mondial, striviţi sub călcâiul apăsătorului, conducătorii naţionali asigurau pe Unguri că le vom fi «credincioşi» şi simţemintete de frăţietate le vom pecetlui şi cu jertfa de sânge a noastră. Aşa erau vremile. Anumiţi bărbaţi de «dincolo» au încrestat la răvaş aceste mărturisiri cu durere. Până atunci, Maghiarul fusese apăsător şi la nevoea lui românul să-i fie frate ! * Unul însă care s’a gândit la mulţimea poporului, care mergea la moarte pentru biruinţa altora, Dl Nicolae Iorga a scris următorul duios şi profetic îndemn: Către Românii cari cad pe câmpurile de luptă streine. Către acei bieţi săteni români din văile Ardealului, de pe câmpiile mănoase ale Banatului şi Ungariei, din munţii Maramurăşului, cari, ca ai lor şi ai noştri de acelaşi sânge, din preajma mănăstirilor Bucovinei, s'au dus să-şi verse sângele pentru steagul care este al unuia şi altuia dar al naţiei româneşti nu e. Scrisori dela sate. — Despăgubirile de răsboiu. — Abonatul nostru d. Ncolae Miclăuş ne arată că a avut pagubă de răsboiu, preţuită în 61.800 coroane după preţurile din 1919 şi n’a primit nici o despăgubire. Alţi păgubiţi de răsboiu din acele părţi ovrei şi unguri au luat despăgubire încă dela stăpânirea ungurească. Pagubele pricinuite Românilor din partea armatelor germane şi ungureşti nu le-au plătit zicând că ni le au făcut «fraţii noştri» şi să aşteptăm până vor veni ei să ni le plătească. Iată, că s'a adeverit ce ziceau ei în batjocură, dar de pagubele Românilor nu vrea nime să mai ştie nimic. Dăm sfatul nostru dlui N. Miclăuş din Pui să se adreseze deputaţilor şi senatorilor din judeţ şi aceştia să mişte la minister cauza care doarme somnul de veci fără să o tulbure cineva. Vorbe înţelepte. A învăţa pe copiii tăi să facă binele, însemnează a le lăsa moştenirea cea mai preţioasă.