Lumina Satelor, 1923 (Anul 2, nr. 1-52)

1923-10-14 / nr. 40

Nr. 40 LUMINA SATELOR Pag. 3 Evanghelia de Duminecă: „De voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor aşijderea“. «Zisa Domnul precum voiţi ca să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor aşijderea. Şi de iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce dar este vouă ? că şi pă­cătoşii iubesc pe cei ce ii iubesc pe dânşii. Şi de faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă ? că şi păcătoşii aceeaşi fac. Şi de daţi împrumut celor dela cari nădăjduiţi a lua, ce dar este vouă ? că şi păcătoşii dau păcătoşilor împrumut ca să ia întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri, şi faceţi bine, şi daţi împrumut, nimic nădăjduind, şi va fi plata voastră multă, şi veţi fi fiii celui Prea-înalt, că el este bun spre cei nemulţumitori şi spre cei răi. Deci, fiţi milostivi precum şi Tatăl vostru este milostiv» (Luca, cap. 6, stih 31—36). Ce pace, ce raiu ar fi pe pământ când tot omul ar ţinea această poruncă scurtă: «ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor aşişderea», sau cu alte vorbe «ce ţie nu ţi place, altuia nu face». Dar oamenii nu ţin această poruncă pen­­tru că cei mai mulţi oameni poftesc să li se facă tot binele ce li se poate face, dar in sch­mb ei fac altora tot răul ce-i pot face. Asta-i un semn că inima oamenilor este bolnavi. Este un beteşug in inima oamenilor, care pofteşte mereu tot binele de la alţi oameni, dar in schimb doreşte tot răul altora. Porunca evangheliei nu se poate împlini până când omul nu-şi tămă­­duişte inima bolnavă şi această tămăduire n’o poate face nici un doftor decât­sus Hristos şi primirea Lui. One­l a primit cu adevărat pe Isus ca stăpân şi poruncitor în casa sufletului său, inima aceluia iubeşte pe toţi oamenii şi face bine tuturor, prie­tinilor şi dujmanilor deopotrivă, pentru că Isus «este iubire» şi iubirea de oameni este semnul că cineva face parte din turma lui Histos. «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri*... Iacă o poruncâ de care se împedeca cei mai mulţi creştini. Creştinismul celor mai mulţi creştini de azi se opreşte la această poruncă. Mai departe nu poate Înainta. Mi-aduc am­nte când eram preot in satul meu, in scaunul spovedaniei foarte mulţi creştini spuneau că n’au aprins, n’au furat, n'au omorât... dar când ii trimiteam in numele lui Isus să se Împace cu cela ? i cela, imi răspundeau: «asta una n’o pot ace, părinte», adecă vieaţa lor de creştin se opria atei ca şi sămânţa din evanghelia care a dat in bolovani. Cei ce se opresc şi se impedeca la această poruncă, n’au pri­mit şi n’au înţeles cu adevărat pe Isus carele şi de pe cruce a strigat jidovilor ce-l restigneau: «Tată iartâ-le iar». Isus n’a avut dujmani şi etice are «dujmani» nu face parte din turma lui Hristos căci aşa zice Scriptura: «Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fra­tele său, mincinos este» (loan 4, 20). «Cine urăşte pe fratele său umbla in intunerec... şi rămâne in moarte» (Ioan 2, îl, 3, 14). Cine este vrăjmaşul nostru? Noi creştinii cei adevăraţi nu trebue să avem un alt vrăjmaş decât pe diavolul şi păcatul. Pe acest vrăjmaş, ne porunceşte Scriptura şi evanghelia sa-l urâm cu toată puterea sufletului nostru. Dar greşala tocmai aceasta este că noi nu uram pe acest vrăjmaş, ci ne place de el, ascultăm de el, ne imprietinim cu ei. Mare vrăjmaş ne este diavolul; câte rele ne face, de câteori ne bata acest dujmai­, de câte ori şi în câte chipuri ne batjocoreşte, de câte ori sare asupra noastră şi ne răneşte sufletul şi noi tot nu­­ urâm, dar sărim in capul fratelui nostru pentru cea mai mică greşală. Urăşti tu cetitorule pe diavolul şi pă­catul cu toată puterea sufletului tău sau urăşti pe deaproapele tău, pe fratele tău şi paata cu această ură, urăşti pe Dumnezeu şi sufletul tău??­­. Tălcuitor. Viţelului de aur (banilor şi plăcerilor) se închină şi oamenii de astăzi. Chipul aici alăturat cred că-l cunoa­şteţi cu toţii: este Moise când, coborându-se de pe muntele Sinai, a spart Ubbeie legii de minte că poporul îşi făcuse idol viţel de aur şi juca în jurul lui. (ii Moise cap 32). Eu de câte ori văd acest chip, ma gândesc ce mult seamină cu oamenii şi cu vre­murile de astăzi. Ca odinioară de pe mun­tele Sinai, Domnul grăeşte şi azi de sus din cer cu popoarele sale. Vorbeşte prin fel de fel de arătări, de semne, de năcazuri, veşti de războaie şi tulburări. Dar oamenii ce fac aici jos pe pământ? îşi fac idoli şi se închină la idoli ca odinioară hran­tenii. Vieaţa oamenilor de azi s’a umplut de idoli. Un idol este, spre pildă, lăcomia nebună ce i-a cuprins ca un beteşug greu pe oamenii de azi ca să facă bani şi câ­ştiguri cu orice preţ şi pe orice căi. La sate ca şi la oraşe, între cei învăţaţi ca şi între cei neînvâţaţi bântite acest beteşug. Nime nu se mai mulţumeşte cu puţin, ci toţi ar vrea să câştige tot mai mult, pen­­tru ca să-şi poată face tot mai multe plă­ceri. Oare nu răsună astăzi crâşmele mai tare ca oricând în semnul că oamenii de azi câştigă mai mult pentru că să poată bea mai mult? Şi oare nu strâng balurile şi petrecerile mai mulţi oameni decât clopo­tele bisericilor în semnul că oamenii de azi se închină mai mult la idolii plăcerilor? Banii, petrecerile, jocurile sunt idolii vre­murilor noastre. Una din pricinile că stările din ţara noastră sunt aşa cum sunt şi nu cum ar trebui să fie, este tocmai aceasta că în mijlocul vieţii noastre stă viţelul de aur: lăcomia după bani şi «afaceri» care cuprinde mereu ca un beteşug lipicios şi pe cei mai buni f.Şi ce-i are neamul nostru. Viţelul de aur şi închinarea la idoli a întârz­it intrarea Isfan­ienilor în Canaan. Şi Intrarea noastră în Canaanul nostru, în binele cel dorit şi aşteptat de noi, în­târzie tot din pricina viţelului de aur. Să spargem idolii păcatelor şi atunci Domnul ne va desch­ie calea spre Canaan... spre linişte şi bine. Aceste gândiri îmi v­a în minte acum când se împlineşte un an dela încoronare şi când poate mulţi nesocotiţi vor scoate iarăşi din gură hula­că: «nici după înco­ronare n’am simţit să ne fie mai bine». O întâmplare... Eu de câte ori văd chipul de mai sus, mi aduc aminte de o întâmp’lare din vre­mea răsboiului. S’apropiaseră fronturile și de satul nostru. S’auzea bine bubuitul tunurilor. Oamenii la început se spăimântară, dar pe urmă se dedădură atât de mult că... jucau și petreceau Duminecile, adecă acurat ca pe vremea din Biblie când Domnul tuna şi fulg­ea sus pe muntele Sinai, iar jos poporul juca. Dar s'a întâmplat într’o zi că s’a po­gorât şi In sat la noi un Moise cătrănit: un soldat a venit dela front, sângerând din o rană. Bietul soldat se pogora dela moarte şi când a văzut jos în sat, joc şi petrecere, a luat puşca şi intrând în crâşmă, ca un Moise cătrănit, a spart cetera, bur­­duna şi jocul în care jucau soţiile celor ce muriau la o depărtare de câţiva kilometri. Şi astfel am văzut cu ochii întâmpla­rea din Biblie, cu deosebirea că Moise din satul meu nu spărsese tablele lui Dum­nezeu, ci tablele dracului: cetera, glaja și jocul. •

Next