Lumina Satelor, 1929 (Anul 8, nr. 1-52)
1929-01-01 / nr. 1
Nr. 1 LUMINA SATELOR Pilda m fiul ce „perdut era şi s’a aflat, mort era şi a înviat“ „Sculamă-voiu şi m& voiu duce la tatăl meu şi voiu zice: tată greşit am la cer şi înaintea ta". Am arătat tn austerii trecuţi ca ea fiului perdut da pic« a rupt egitura cu tatii «iu. Vai, ce cale alunecoasă a fost aceasta ! A mers din •fiu In mai rău până ce a »']• ns sligă la l»orcL. un slugă flămând fi zdrenţos. Arse şi cu noi •ladată ce rupem legătura cu Tatăl ceresc, apucăm un galop pe calea pierzării. Când apuci ^e calea cea rea a păcatelor, te duci p* ea ca pe ghaţă H«ina esritenel sufleteşti, ţi se repezi de zi până ce pe urmă ijiurgi on biet suflet chinuit ţi zdrenot.. ajunge slugă la «porcii» diavolului, la dobitoceftile patimi şi năravuri urile. Pe această cale mersese şi bal perdut. Ajunsese la ultima traaptă a căderii... ajunsese la marginea pripastiei. Un pas numai1 mai nu buia şi ar fi fost prcut Puica să facă ţi acest pas. Putea să suduie până in capăt pană cazuri... putea să li stară n ticăloşie.. putea eventual să-şi pună capăt zilelor. Dar fiul cel perdut n'a făcut acest pas al mor ii. In cele din urmă, suferinţa i'a trezit şi Fa opnt un foc.Şi el a venit fiul întru sine (nu fire) — ne spune evanghelia — şi a zis: căţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar «a pierde foame». Iar pe ful cel perdut se tre zeşte. Se trezeşte ca dintr'un somn l urg şi greu. Se trezeşte ca dintr’o beţie. Ai văzut pe omul cel beat, numai după c« se trezeşte din somnul beţi«! tşi di seama dtspre ce a făcut. Ba se s* mră de ce a fost in •tare să facă. Se miră cum a putut ajunge In şanţii norori. Aşa e ţi cu f al cel perdut. Trezit din somnul pieră ări', «1 sa uită cu groază in ce stare grozavă a rjuns Se pipăe parcă şi se întreabă: «oare eu sunt?., eu sunt oare, fiul cel drag al tatălui meu?... am ajuns eu intr'un hal ca acesta?... aşa de tare m’am putut ei ticăloşii ?».. Mântuirea lui se începe cu această trezire. Multă vreme i’a scuturat sufrinţa şi lipsa până i’a trezit din somnul pierzării. Suferinţa a fost spre mântuire. I-a deschis ochii să vadă fi să afle starea grozavă In care ajunsese. Aşa se tnt&mpiă şi cu noi. Suferinţele şi încercări*« ne vin din depărtarea Ini Dumnezeu ca aa strigăt de tez re. de deşteptare sufletească. Ce strigi pe noi •şa cam ai striga pe un om ce dorrme das tn timpul ce cssa Ini • ma‘ foe Mulţi se trezesc pre strigătul încercărilor. Ca şi fiul cel perdut se trezesc fi se Îngrozesc de starea grozavă fi nenorocită in care se află. Ft rice de ei căci începutul mântuirii sufleteşti este tocmai aceasta cunoaşterea stării tale cei păcătoase, cunoaşterea deplini a stă grozave in care te a «dus picatul. Dar, vai, sunt atât de puţini acei cari se trezesc la strigătul suferinţelor. Pe cei greu bonavi med cui ii împunge cu un ac. De simţeşte bolnavul acul, mai e nădejde de viaţă. Dar de nu-i simţenie, oară rădijdea e perdută. Cei mai muţ păătoşi (bolnavi) nu simţesc acul suferiţelor. Aceştia sunt perduţi Ei merg până In capăt pe caii a pierzării: mor la ticăloşie trupească şi sufetească. Sărmanii, aceştia nu se mai întorc niciodată «acasă Pe fiul cel perdut, suferinţa i’a trezit de somnul pierzării. Dar această trezire tncă nu Însemna mântuirea lui. El se putea prăpidi tot aşa de bine şi cu această trezire ca şi fără ea. Se putea prăpădi la egal plfungânduşi ticăloşia ori sudund pe năcazuri. El n'a rămas numai la trezirea şi tresărirea din somnul pierzări, ci a purces mai departe pe calea mântuirii. După trezire, a luat o hotărâre. A luat hotărârea de a se întoarce înapoi la casa tatălui său.Şi a zis: scalamă voiu şi mă voia duce la tatăl meu şi voiu zice: tată greşit-că la cer şi înaintea ta. Şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău, fă mă ca pe unul din argaţii tăi»... Ce rugicnne dulce şi scumpi este aceasta ... Cu ea învie un mort şi se pune un hotar. Ea răsună — ţi va răsuni neîncetat — ca un cântec minunat şi neîntrecut... este doar cel mai minunat cântec pământesc din cele ce i plac Tatălui ceresc. Cu câte lacrimi ferbinţi va fi stropit fiul cel perdut această hotărâre, această rugăciune ! Aceasta este taina cea minunată a căinţii: recunoaşterea picatului, mărturisirea loi şi stropirea lui cu labrimie cele ferbinţi de căinţă. Căinţa fului perdut este chipurl căinţei celei adevărate. El nu pune vina pe nime, ci numai pe sine şi El nu se gândeşte şi nu primeşte cum sS-şi scuze rătăcirea când va ajunge in faţa tatălui deşi d pune toată greşala lui şi toate lacrimile lui In rugăciunea: «Tai, greştam la cer şi inaintea ta». De când eram duhovnic la ţari, imi aduc şi acum aminte cu groază de cei ce vedau la spovedanie făcând pe advocaţii (sau mai bine zis, diavolii făcea pe advocatul lor) îşi apărau păcatele cu fel de fel de ocoseli în foc să le stropească cu lacrimi de căinţă. Mărturisirea sinceri a păcatelor şi stropirea lor cu lacrimi ferbinţi, aceasta este căinţa cea adevirată. Fiul cel perdut ne arată calea mântuirii. După trezirea noastră din păcate, trebue să urmeze şi hotărârea noastră contra păcatelor,, trebue să urmeze şi întoarcerea noastră la Dumnezeu. Trezirea fără Intoarcere, n’ajută nimic. Atâţia şi atâţia păcătoşi tresar şi se trezesc pe o clipă din somnul pierzării, şi pe urmă iar adorm. Fratele meul Fiul cel perdut s’a oprit un loc când ajunsese la marginea prăpastie!. Ia seama poate şi tu eşi tn cale lui. Poate ţi tu eşti undeva, departe, departe 'n calea pierzării. Ai ajuns şi tu sugă la «porci» diavolului, la dobitoceştile patimi şi năravuri urâte. Domnul strigă pe tine... încercările strigă pe tine... ceriii strigi pe tine Treze-te-te fratele meu, trezeşte te până nu-i prea târziu. Fiul cel perdut când a ajuns la marginea prăpăstei, şi a aplecat ochii !n pilire şi zicea plângând: «va*, In ce stare grozavă am aluni eu, fiul cel drag al tatălui., alim ce casă caldă şi bogată am crescut eu şi iată acum mă chiuesc aici», nu mai pot de rău.. sunt flămâid... sunt gol... sunt bolnav... set lansărou din ticăloşia asta ţi mă voiu duce la tatăl meu. Poate mă va respinge, dar eu li voiu tnmda cu lacrimii« mele şi cu suferinţee mele»... Fă şi tu aşa, fratele meu! Plângeţi şi t i păcatele cu lacrimi de foc zicând: «vai, in ce stare grozavă am ajuns eu, fiul Tatălui ceresc! , vai cum mi am prădat daruri e sufleteşti ce te-am avut dela El ! vai In ce ticăloşie trupeasă ţi sufletească am ajuns, nu pot să mai stau în starea a«ta grozavă!., sunt gol., sunt filmând*, sunt bolnav. Sula mă voiu de ticălos e şi mă voiu întoarce la Tatăl ceresc. Poate că mă va respinge, dar eu voiu stărui cu lacrimile mele şi suferinţele tree»... Nu te teme, scumpul meu frate, ne te teme.. Tatăl ceresc te aşteaptă cu braţele deschise. Te aşteaptă cu haină rouă şi inel nou. Placă indată «acasă» la El. Pleacă chiar acum In pragul anului nou. Pleacă «acasă» indat... pleacăi! (Continuar* In numărul vii:«;* Pag. 3 In Oastea Domnului au mai intrat: Toader Itişori, Pârteştii-de-sus, jud. Suceava (Bucovina). Donesie Costanda, ferar, Cliciova, (jud. Severin). Mânzală M. Neculai, Zârneşti, (jud. Buzău). Toader A. Andoni şi soţia Ioana, Tichiriş (jud. Putna). Ştefan Mărăşescu, Niţă Istrate, Neculai I. Lupu, Vasilia I. Streşină cu fica ei Ioana, Oriviţa (jud. Tecuci), C. Th. Mândru, Mariuca C. Mândru şi fica Chilia Mândru, Mihai Busuoc,’şi Costică fiu Busuioc, Ch. Olteanu, Doina Oltar şi Ilinca I. Mihăeşti din comuna Dva Barbut (jud. Neamţ), Floarea Cocuci, Anuţa Simionaş, Ana Biriş şi Maria Cuc Floare, din corn. Beznea, Dimitriu Straniciu şi soţia Saveta Stance, Zaharie Coba şi Lazar Bochiş, din corn. Cetea, Folea Floare, Pantiş Anuţa şi Olar Maria şi 3 elevi de şcoală: Dumitra Barz, Bulzaa Petra şi Aurel Pantiş, din corn. Valea-mare. George Ţepelle, cantor din corn. Brotea. Ileana Ivan, din corn. Borod. Nicolae Bala şi soţia Aurora, din com. Şipotul-vechiu (Caraş). Pădurean Aurel, comuna Dalboşeţ, (jud. Caraş). Muţu Ion, din corn. Topârcea, (jud. Sibiu). Rachita a Ilie a Dum. Irinat Flocea, Veronica a Vasile Bedrulea, Maria a Simion Țăran, Elisaveta a Oh. a Dum. Andrei Flocea și Elisaveta a Ioan Raia, toate din comuna Pojorâta, (jud. Câmpulung), Bucovina. Oăsisa noastri crăiţe. Domnule părinte Trifal Curopărându-mi ţi eu nişte cărţi dtla ostaşul loan Berăria, şi cetind in ele am aflat ce m umblă Satana ispitindu-ne şi atrăgând« ne in mocirla păcatelor. De aceea m’i hotărât şi eu să lupt In contra păcatelor, in rând cu ceilaţi ostaşi. Şi să dea bunul Dumnezeu gândul nostru al ostaşilor şi altora cari nu s’a« trezit din somnul păcatelor. loan Berari«, Conop. (I. Arad). Prea cucernice părinte Trift, Intâmplarea a făcut reaela firea mea ce învăţător tânăr în Ardeal, să văd în mişcarea numită «Oastea Domnului» reînvierea credinţei adevărate pe care o socotisem ca perdută, mai ales astăzi când aproape toată lumea a căzut în ghiarele satanei, ce umblă cu otrava ademenitoare numită «ţuică». Sofetul meu încă tânăr, vrea cu adevărat să intre în Oastea Domnului şi împreună cu toţi să preamărească pe Dumnezeu. Nicolae Marcia, invățător, coll Boz Hunedoara.