Lumina Satelor, 1935 (Anul 14, nr. 1-52)

1935-01-01 / nr. 1

Nr. 1 La începutul unui lucru e fi­resc să te întrebi pentru ce-l faci? Asemenea la începutul unui nou an al vieţii noastre, e bine să ne dăm seama pentru ce trăim ! Pen­tru ce suntem pe această lume? Apostolul Pavel ne o spune foarte lămurit, pentru ca prin cre­dinţa în Isus Hristos să devenim fii şi moştenitori ai vieţii veşnice. Viaţa noastră are deci un scop re­gesc, totul din ea va trebui să se pună în slujba acestui ideal, ace­stei ţinte înalte. Trăim pentru a fi moştenitori ai împărăţiei lui Dum­nezeu. Viaţa noastră se întemeiază pe un plan sfânt. Ea nu este un joc al întâmplărilor, nici o însce­nare a hazardului ! Dimpotrivă, toate necazurile şi primejdiile, precum şi tot norocul şi binecu­vântarea, nu sunt în viaţa noa­stră decât o călăuză şi şcoală pen­tru Hristos. In bucurii sau în necazuri, deviza să vă fie­ la Hristos. Această deviză vrea s-o spună un an, altui an ; căci viaţa nu este o goană după noroc, nici prilej pentru patimi şi dorinţe deşarte, ci este o şcoală serioasă în care trebue să învăţăm a crede, a pă­stra credinţa şi prin credinţă să atingem minunata ţintă a vieţii noastre, moştenirea cerească, mân­tuirea sufletească. Numai în înţelesul acesta se poate serba cu bucurie Anul nou. Şi astfel nu pot serba decât fii lui Dumnezeu prin credinţă, cari ştiu cine este Stăpânul vieţii lor. Eu ştiu că un ochiu părintesc ve­­ghiază asupra mea ziua şi noaptea; o mână de părinte îmi rânduieşte cărările, o inimă de părinte îmi stă mereu deschisă în toată vremea. Da, părinte milostiv, tu mi-ai ajutat in atâtea necazuri, şi viaţa mea e plină de minunile şi ajuto­rinţele tale. La începutul anului, nu vom griji deci de cele ce vor veni , ci ne vom încredinţa la umbra aripilor tale. Ajută-ne Doamne ca mereu să ne întărim în nădejde şi credinţă. Fiecare an însemnează o înoire, un nou început! Toată lu­mea se felicită acum în pragul anului nou. Frunţile tuturor sunt înseninate, feţele radiază de hu­rie, căci anul care începe aduce iute vre-o noutate. Care este însă­rtatea care ne face şi care ne dă putere, ca să începem un nou în­ceput? Virtutea credinţei fără îndo­ială. Da, credinţa mijloceşte pre­­­tindenea şi în toată vremea un nceput nou. Lucrul cel nou care ni se des­copere prin credinţă nu este altceva şi altcineva decât Mântuitorul Isus Hristos cel în care ne încredem. Viaţa nouă este Hristos. El ne apare nouă oamenilor la fiecare întorsătură a trăirii noastre. înaintea Lui suntem nişte viermi, El ne călăuzeşte la căinţă, iar prin cru­cea lui şi moartea lui, ne desco­pere dragostea fără margini a lui Dumnezeu, Cel răstignit prin îm­preunarea noastră cu El, ne dă puterea de-a rupe mereu cu pă­catul. Cu semnul crucii acopere ruşinea noastră de până acum, El ridică negura deasă şi norii, ca să vedem prăpastia mare înaintea căreia stăm şi depărtarea care este între o inimă perdută în păcat şi Dumnezeu. Anul non 1935. Inoire prin credinţă. «Ca toţi fii ai lui Dumnezeu sunteţi, prin credinţă intru Hristos Isus». Calateni 3 26. El însuşi însă cu puterea sa dumnezeească, zideşte punte de trecere peste această prăpastie prin mijlocirea jertfei sale, a mâ­nilor şi picioarelor sale străbătute de piroane şi în iertarea sa, ini­mile noastre ni­­e împreună cu iu­birea dumnezeească. In felul ace­sta izvoreşte în pieptul nostru viaţă nouă. Şi acum e clar, nu­mai Hristos poate da această viaţă. El ne-o hărăzeşte, în dar suntem mântuiţi, numai să credem. Crezând avem şi încredere în Duhul lui Hristos, Duh prin care strigăm Abba, părinte şi ne facem părtaşi împărăţiei cereşti, primim cu alte cuvinte drepturile noastre regale. Făgăduinţele acestea sunt ne­­mincinoase, în cele ce Hristos a lucrat pentru noi, nu ne putem în­doi, căci ele sunt veşnice ca şi Hristos care le-a înfăptuit. Iar Mântuitorul nu poate fi ucis de vreme, nici micşorat de oameni şi de nimenea sau schimbat. Isus Hristos ori şi astăzi, acelaş în veci. Iată în cine credem noi, iată dela cine aşteptăm noi mântuire şi izbăvire, iată cine poate să împrumute viaţă nouă şi dela cine putem aştepta astăzi înoirea vieţii noastre. Da, iubiţii mei fraţi, precum odinioară Hristos s’a coborât în lumea păcătoasă îndreptându-se fără a se păta, aşa şi astăzi El este gata să între in viaţa noastră, aducând şi lucrând prin Duhul Său înoirea ei. El, capul Bisericii, săvârşeşte mereu şi astăzi înoirea şi sfinţirea oamenilor, prin lucrarea sa sfântă pe pământ: Biserica. Iată însemnătatea aşezămân­tului sfânt al cărui cap nevăzut este Hristos. Duhul lui Hristos nu­mai prin Ea lucrează, prin Ea s’a făgăduit, a fi cu noi până la sfâr­şitul veacurilor. Biserica înteme­iată pe credinţa în Hristos nici porţile iadului nu o vor sfărâma. Din Biserică ne vine lumina lui Hristos, care luminează tuturor. In ziua anului nou, între îm­prejurări ca şi ale noastre, când totul suspină după mai bine, după viaţă nouă, să ne întoarcem plini de credinţă către Hristos şi cătră Biserica Sa, izvorul cel puternic de har şi nesecat de orce înoire. Cu credinţă puternică, să ne înteme­iem în aşezământul pe care nici porţile iadului nu-l vor sfărâma şi astfel vom primi duh de viaţă nouă. Trimite-ne Doamne, credinţă şi prin ea în fire veşnică vieţii­­ noastre : „ Doamne Isuse Hristoase, acum la începutul unui an nou, cel dintâi gând al nostru la Tine se ridică Isbăvitorule sfânt al su­fletelor noastre: cu smerenie îţi aducem mărire Ţie, pentru ca cea dintâi lucrare a noastră din anul cel nou, să fie lauda ta. Ţie ne închinăm Fiule prea sfinte al lui Dumnezeu şi te ru­găm să ne fii călăuză credincioasă şi în anul în care am întrat. întăreşte Isuse credinţa în inimile noastre, sporeşte-ne necon­tenit nădejdea şi focul dragostei tale să nu se stingă nici o clipă dintre noi. Ocroteşte-ne cu jertfa crucii tale şi fă-ne să rămânem Biserică sfântă a Ta, în iubire frăţească şi viaţă fără de prihană. Amin. Preotul Gh. Secaş. LUMINA SATELOR Dar de Anul nou. Nu vreau să vă amintesc de cinstea măruntă ce şi-o fac cre­dincioşii unii altora de această zi însemnată. Mă gândesc la darul care ni l-ar da bunul Dumnezeu: „mai multă dragoste de cele sfinte, mai multă iubire faţă de aproa­pele“. De acest dar deosebit are lipsă orice om. Feţişoara unui om oarecare l’a părăsit. Beţia tatălui său a alungat-o dela casă. Dar nici n’a plecat bine de acasă şi de cum s’a scoborât noaptea peste casa unde a întrat în serviciu s’a pus pe gânduri. „Ce va face bie­tul meu tată? Cine-i va face foc pe frigul acesta năpraznic? Cine-i va încălzi puţină ciorbă (zeamă) pe când vine acasă din sat? Ci­ne-i va spăla puţinele haine ce le mai are? Cine se va îngriji de nesocotitele-i zile ale bătrâneţelor lui? Dar dacă îngheaţă de frig? Dar dacă i se face rău peste noapte şi n’are cine-l îngriji?“ Aşa s’a cugetat o feţişoară, care din cauza blăstămăţiilor tatălui ei a plecat de acasă. Dar Dumnezeu i-a luminat mintea şi fetiţa s’a în­tors la tatăl său, cu toate bătăile şi înjurăturile ce o aşteptau. Nici n’a ajuns bine acasă şi au năvălit asupra ei vecinele de toate părţile. „Dar ce-i Sofie, ai uitat sălbătăcia tatălui tău, de te-ai întors acasă?“ „Ai uitat că nici­odată nu-i faci pe voie“? „Tot atâta leliţă Mărie“ a zis feţişoara „mă voi sili din toate puterile vieţii mele să-i mulţu­mesc“. „Aşa-i, aşa-i fată dragă, dar mie mi se pare că lupul lapădă părul, dar năravul ba“. Aşa-i şi tatăl tău. Nu s’a schimbat de loc de când ai plecat de acasă. Te va bate, când vine beat dela crâşmă. Te va arunca în stradă şi ce te faci, fată săracă? „Dacă tatăl meu nu s’a schim­bat, cu atât mai mult va trebui să-l iubesc şi să-i stau într’ajutor“. „Frumos te gândeşti fără în­doială Sofia noastră, dar nu uita că eşti fată săracă şi tatăl tău îţi mânâncă tot ce câştigi. Dar nici cu atât nu-i de ajuns, vei rămâ­nea a nimănui pe urma beţivului tău tată“. „La aceasta m’am gândit adeseori şi eu leliţă dragă, dar mai pe sus de interesul meu stă interesul tatălui meu pierdut. Şi dacă răutatea lui s’ar înteţi şi mai mult, nu-l voi părăsi ! Mă voi ruga lui Dumnezeu ca să-mi ajute, să înving toate greutăţile. Mă voiu ruga mai ales, ca Dumnezeu să-l abată dela calea pierzării, pe care a apucat“. Iată minunea cea mare, fraţi creştini ! Iubirea, străduinţa şi răb­darea fetiţei a întors pe tatăl pier­dut la calea lui Dumnezeu. Dra­gostea de tată şi Dumnezeu a în­vins toate piedecile. Acesta este darul cel mare pe care trebuie să-l ceară dela Dumnezeu de noul an, fiecare bun creştin. Pentru că orice s’ar zice, munca cea mai blagoslovită este mântuirea sufletelor pierdute. Pr. Mih. Neaga. Sfinţirea Msericei din Grăjdana-Buzău. Duminecă, 9 Dec. a. c., s’a sfinţit, in com. Grăjdana, jud. Bu­zău, biserica renovată complect, şi pictată din nou, din iniţiativa preotului C. Bunea, ajutat de no­tarul M. Rădulescu, de epitropul­­ostaş M. Creţu, de fruntaşii satu­lui: V. Cercel, V. Ionescu, Stelian Colceag, S. Tanase şi de alţi buni creştini. Slujba sfinţirii s’a oficiat de cătră un sobor de preoţi în frunte cu păr. protoereu C. Vasilescu. — După oficierea serviciului divin a vorbit păr. protoereu, a lăudat fapta vrednică a acestor creştini, cari în timp de doi ani — cu toată să­răcia materială specifică regiunei — au renovat şi sfinţit două bi­serici, iar a treia se află în lucru. Şi munca fără preget a pr. Bunea. Dl profesor Dim. Ionescu a vorbit in numele sătenilor, scoţând în relief faptul că în decurs de 6 ani de când păstoreşte în această comună pr. Bunea, au răsărit ca din pământ : două localuri de şcoli , două biserici renovate, un cămin cultural, o bibliotecă sătească, o farmacie populară, un dispensar medical şi un monument al Eroi­lor, toate din iniţiativa şi îndemnul sfinţiei sale. Au mai vorbit dnii N. An­­ghel, N. Petrescu, V. Trandaf şi E. Homoriceanu, în calitate de cti­tori donatori, dând frumoase sfa­turi şi îndemnuri de traiu creşti­nesc după învăţătura evangheliei. Li-a răspuns pr. Bunea, spu­nând, că Sfinţia Sa a fost numai un instrument de realizare în prac­tică a unei rândueli Dumnezeești. M. Crețu, epitrop-ostas Orăjdana-Buzău. ---------** COLINDA DOMNULUI ISUS. Mi-a venit la geam aseară Vestitor micuţ cu steaua Şi-a început, cânta, Nici nămeţii şi nici lupii Şi nici crivăţul câmpiei Nu­­ înspăimânta Glasul său primivăratic Ca un clopoţel, Picura argint prin viscol Şi-mi chema pustiul suflet Lângă geam, la el... Din fir galben de beteală Par'că tors din stea, A 'nceput să’nsăileze Dulce-aducere aminte La fereastra mea.. S’a născut demult, odată, Intr’un chip divin. La un staul într’o iesle Un copil cu ochi de soare Floare din senin. Cerurile peste iesle­­ s’au fost deschis, Şi-au venit uşor, în stoluri, îngeri albi ca să-L alinte Şi să-i cânte’n vis... Stele vii luceau cunună Pe căpşoru­l sfânt. Şi in ochi­­ blânzi şi limpezi Se’nfrăţeau întâia oară Ceruri şi pământ. Smirnă, aur şi tămăe Magii-i aduceau, Ceru’ mbrăţişa pământul îngerii cântau. Şi’n lumina caldă, vie, Blândă de nespus, Strălucea nimbat de soare Născut pentru mine-anume Dulcele Isus... DINU SOARE. Pag. 3

Next