Lumina Satelor, 1946 (Anul 25, nr. 1-52)

1946-01-06 / nr. 1-2

Anul 25 Nr. 1—2 Răscumpăraţi vremea (Efes.s.16) ). ce minunat prilej avem noi pământenii în acest scurt timp al vieţii, cât ne este rânduit de bu­nul Dumnezeu, ca să ne putem câ­ştiga mântuirea sufletului, care este atât de scumpă şi care nu se mai poate dobândi odată plecaţi din viaţă. Dar timpul, iubiţii mei fraţi, sboară cum sboară pasărea în văz­duh. Cu fiecare zi, cu fiecare a­­murg s’a desprins un fir de pe ghemul vieţii noastre care în veci nu se va mai înfăşură la loc pe ghemul din care a fost desprins. Dacă am ştiut să folosim bine tim­pul îl câştigăm pe Dumnezeu şi dimpotrivă dacă n’am ştiut folosi bine timpul îl pierdem pe Dum­nezeu. Timpul nu ne este dat iubiţi­lor a-l cheltui în plăceri deşarte sau fu lăcomie şi goană nebună după gunoaiele aceste lumi, nu, ci pen­tru a ne câştiga mântuirea sufle­tului. Viaţa bietului om este atât de nesigură încât, noi, cam­ din umila Domnului am ajuns ca să ve­dem soarele apunând ca să nu fim aşa siguri că vom vedea mâine ră­sărind. Binele ce-1 poţi face azi nu-1 amâna pentru mâine iar râul ce-1 poţi face azi, amână-1 pentru mâine iar mâine pentru poimâne. Să ne socotim fiecare zi ca ultima zi din viaţă şi astfel să lucrăm şi să trăim­­ ca şi când în tot momentul va tre­bui să ne înfăţişăm înaintea Dom­nului. Moartea va veni fără de veste iar după moarte vina judecata (Evr. 9, 27), ori cine ai fi tu fratele meu şi „grozav lucru este să cazi în mâiiie Dumnezeului celui viu !“ (Evr. 10, 31). De aceia preaiubiţii mei fraţi, cari din mila Domnului am ajuns până în clipa de faţă, să-I dăm laudă şi mulţumire şi să-l rugăm pe Dom­nul să ne ajute ca timpul ce ne mai rămâne de trăit să-l trăim după sfânta Sa voe, răscumpărând vremea căci zilele sunt rele. (Efes. 5, 16). Fr. loanichie „Adu-ţi aminte că vei muri!" Un înţelept spunea odată că pentru cei mai mulţi oameni „tainele vieţii“ devin ceva „natural“, nu fi­indcă ajung să le înţeleagă, ci fiindcă stae prea obişnuit cu ele. Acest lucru este cât se poate de adevărat când ne gândim la cea mai mare taină a vieţii noastre, la taina morţii. Ce este mai tainic decât momentul când omul se întoarce în veşnicia din care a fost rupt, ca o floare, de pe tulpina vieţii celei fără de moarte ! Ce este mai tainic decât momentul în care toate ale pământului se îngroapă în sânul adâncului şi când sufletul liber, se înalţă ca un fulg, dincolo de zare şi dincolo de stelele cerului ! Minune, negrăită minune, care ar trebui să ne facă pe fiecare să cugetăm adânc asupra sfârşitului vieţii noastre ! Şi­­ totuşi câţi dintre noi se gândesc la moarte, la clipa aceea de care nici­­ unul dintre noi nu va scăpa, de clipa aceea din faţa căreia nimenea nu se va putea ascunde ? Cei mai mulţi ui- I tăm­ că odată va trebui să murim şi noi. Ducem pe alţii la groapă şi nu ne gândim la ceasul în care ne va duce şi pe noi tot acolo. In privinţa acestei uitări poporul are o vorbă: „Mi-am uitat ca de moarte“. De toate ne aducem aminte, numai de moarte nu ! Trecem pe lângă ea ca pe lângă ceva foarte firesc, ca pe lângă ceva lipsit de în­semnătate, fără să fi înţeles măcar o iotă din taina cea mare şi înfricoşată a morţiii. O, grozavă ispită a păcatului! O, grozavă înşelăciune a diavolului ! ! Cum ne pune el în faţă grijile şi plă­cerile mărunte ale vieţii, ca să nu vedem grijile şi plăcerile ei cele­­ adevărate? Căci grija cea mai mare a vieţii nu este: Ce voi mânca sau­­ cu ce mă voi îmbrăca mâine ? sau :­­ Ce voi face să moştenesc bogăţiile sau gloria acestei vieţi ? Ci grija cea mai mare a vieţii acesteia este : Ce voi face spre a avea o moarte bună şi ce voi face să moştenesc viaţa de veci ? Vecinicia, dragii mei, este cea mai scumpă comoară pe care ar pu­tea o dori cineva pe acest pământ. Ea însemnează odihnă, pace, iubire şi bucurie fără sfârşit. Tot ce dore­şte inima noastră, sătulă de răutăţile acestei vieţi trecătoare îşi află îm­plinirea în sânul veşniciei. Deci cel mai frumos dar pe care ni l-ar pu­tea face pământul ar fi vecinicia. Ori acest dar El îl împarte oameni­lor prin braţul neînfrânt al morţii ! De aceea clipa cea mai de preţ a vieţii se află la capătul ei, adecă în momentul morţii. Clipa morţii ar trebui să în­semne pentru noi o clipă de cea mai mare însemnătate, o clipă la care să ne gândim pururea, ca la cea mai adâncă şi tulburătoare taină a vieţii. De felul cum vom şti să înţelegem aceste taine, de felul cum ne va afla această clipă depinde veşnicia noa­stră. Şi ce este tot sbuciumul sterp al acestei vieţi faţă de pacea veşni­ciei ? Dacă am trece mai conştienţi şi mai înfloraţi prin faţa morţi, am înţelege mai bine cuvântul Scripturii care zice : „Gândeşte-te la cele din urmă ale tale şi nu vei mai păcătui PSALMUL 103 Este o cântare de preamărire a bunătăţii şi milei dumnezeeşti. Bunătatea şi-a arătat-o Dumnezeu faţă de om prin darul său bogat ce l-a revărsat în sufletul nostru iar mila prin ocrotirea vieţii noa­stre păzind-o de toată primejdia. In faţa milei şi bunătăţii dumne­­zeeşti omul se simte mic şi dator a mulţumi pururea Tatălui ceresc. De aceea începe psalmistul prin cuvintele aşa de frumoase . ..Binecuvintează suflete al meu pre Domnul şi toate cele din lăun­­trul meu numele cel sfânt al Lui“. Cum binecuvântăm noi pe Dom­nul ? Sufletul nostru fiind creiat de Dumnezeu, este înzestrat cu alese daruri prin cari putem cunoaşte şi lăuda pe Dumnezeu. Intr’adevăr, când ne dăm seama cât de bun este Dumnezeu cu noi, ne simţim datori să-l preamărim. Lauda adusă Ziditorului a toate ne înalţă sufletul din lumea aceasta văzută la cea de sus a îngerilor. Precum îngerii sunt fericiţi fiindcă pot pream­ii pe Dumnezeu neîn­cetat în cântări de laudă, tot aşa şi omul se simte fericit aducând prinos de slavă Ziditorului său. Toate cele dinlăuntru nostru — întreg sufletul nostru — aduce laudă lui Dumnezeu Mintea noastră e datoare să laude înţelepciunea dumnezeească, simţirea noastră se desfătează de fericirea petrecerii în apropiere de Dumnezeu, iar vre­rea noastră este fericită împlinind poruncile lui Dumnezeu. Pricină de laudă lui Dumne­zeu găseşte omul în purtarea de grije a Tatălui ceresc faţă de noi fii Lui. El ne-a curăţit de fărădelegile noastre prin Fiul Său iubit, Domnul nostru Iisus Hristos. Precum l-a scos pe Motsl din robia Egiptului, aşa­ ne-a scos şi pe noi din robia pă­catului. In suferinţa ce o înduram noi din pricina păcatelor, ne-a cer­cetat mila lui Dumnezeu. Mila Sa ne-a îmbogăţit sufletul cu tot felul de daruri, încât sufletul nostru se poate înălţa ca vulturul în sbor, atingând culmile desăvârş­iii. Oare am fost vrednici de această milă dumnezeiască ? De ar fi ţinut seama de fărădelegile noastre, am fi fost cu totul lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu. El nu s’a uitat la pă­catele noastre, nici n’a ţinut seama fărădelegilor noastre, ci ne-a arătat o milă nesfârşită. Prin Fiul Său iubit a îndepărtat dela noi fărădelegile noastre. Mai mult prin jertfa Lui ne-a dat darul să ne facem fii ai lui Dumnezeu. Omul fără dar dumne­zeiesc nu se poate mântui. Fără dar viaţa noastră se vestejeşte şi piere, cum piere iarba sau floarea câm­pului. Când omul ascultă de porun­cile lui Dumnezeu se va bucura de d­arul mântuirii nu numai în veacul acesta ci şi în cel veşnic. Acolo va slăvi neîncetat pe Dumnezeu alături de cetele îngerilor. Precum îngerii sunt tari în virtute şi nu calcă po­runca lui Dumnezeu tot aşa ar trebui să fie şi oamenii, ca să aibă parte de fericirea cea cerească. In lauda de Dumnezeu neîncetată stă feri­cirea noastră atât în veacul de acum cât şi în cel ce va să vină. Serafim IO­BICEI­U BUN De câte ori am intrat în casele oamenilor credincioşi mi-a tresăltat sufletul de bucurie. Casa lor este ca un mic paraclis. Pereţii sunt împodo­biţi cu sfinte icoane : Mântuitorul, Maica Domnului, Sfântul Nicolae, Sf. Gheorghe, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi alţi sfinţi, stau ca într’un sobor luminat — de par’că s’a coborît cerul pe pământ — în casa celui cre­­­­dincios şi o umple de pacea lor cea sfântă şi de lumină. In ochii acestor sfinţi priveşte iubirea lui Dumnezeu peste familia întreagă ; pe faţa lor este răsfrântă bunătatea Mântuitorului; mâinile lor binecuvintează ; buzele lor şoptesc cuvinte mai dulci ca mierea, cuvintele Domnului. Ce minunat sobor! şi ce bine este să ne simţim de acum că nu locuim pe pământ ci în cer, că doar scris este : „suntem casnici ai lui Dumnezeu şi împreună — ce­tăţeni cu sfinţii*. Nu numai în viaţa cealaltă locuim la un loc cu sfinţii, ci prin ele sfinţii cei din ceruri sunt de faţă cu dragostea lor în casa noastră , ci şi în viaţa aceasta, dacă a­­vem credinţă şi fapte bune. Icoa­nele nu sunt numai chipuri de sfinţi, ei locuesc împreună cu noi, casa noa­stră, devine casa lor- Aşa de fru­moasă este casa înflorită cu icoane de sfinţi ! Fiecare sfânt e un prieten, sub ochii căruia ni se petrece toată viaţa şi căruia îi mărturisim în rugă­ciune bucuriile şi necazurile şi pri­mim încurajare şi mângâiere. Umbli în casa ta gândindu-te că umbli sub privirea sfinţilor. Şi, Doamne fereşte, să spui vre­un cuvânt urât, de mânie, de ocară sau de sudalmă în faţa Domnului, a Maicii sfinte şi a sfin­ţilor. Ei te îmbie mereu să împlineşti voia lui Dumnezeu, aşa cum au îm­plinit-o şi ei. Ei îţi pleacă dimineaţa şi seara genunchii la rugăciune şi când te aşezi la masă îţi binecuvin­­tează mâncarea. Ei îţi dau spor la muncă, bunătate şi bucurie în inimă, lumină în minte, milostivire şi dra­goste în suflet, in faţa lor viaţa de familie e plină de pace şi de bună­­înţelegere, de ascultare şi credinţă. Ei sunt stăpâni în casă , ei poruncesc, iar noi trebue să ne socotim oaspeţii lor şi să-i ascultăm cu smerenie şi cu bucurie. O, frumoase sunt casele creşti­nilor, în care s’a coborât tot cerul ca să le sfinţească ! Şi urâte, Doamne urâte mai sunt, casele cu pereţii goi sau cu ei umpluţi de chipuri din lume (şi încă ce chipuri!), par’că ai întră într’o casă goală, pustie, fără suflet, fără Dumnezeu. O casă care e un fel de pridvor al iadului în lume. Casa cu sfinţi însă e pridvorul ce­rului, e o bucată din împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Oridecâte ori întri în ea ţi se desfătează sufletul şi-ţi tresaltă inima de bucurie. Obiceiul de a împodobi casele cu icoane sfinte e din moşi-strămoşi. E un obiceiu bun şi frumos. Să nu-l părăsim. Ci să râvnim a ne umplea casa de darul cerului şi în faţa icoa­nelor să aprindem, cel puţin Dumi­neca şi în sărbători, candelele şi să ne rugăm cu credinţă şi dor. Aşa vom locui de-acum de pe pământ cu în­gerii şi sfinţii, şi casa noastră va fi o bucată din cer. Diacon Nicolae Mlădiu în veac“. Dacă ne-am gândi mai mult la veşnicia pe care o ascunde în dosul ei moartea, viaţa noastră ar fi mai bogată, mai frumoasă şi mai adevărată. Frate dragă, cunoşti tu clipa în care îngerul morţii va veni ? Dacă nu, atunci de ce n’ai putea trăi ca şi când ar fi să mori mâine ? Prvi­t Ioan Opriş. Blaj Cetiţi şi răspândiţi foile „Lu­mina Satelor“ şi „Oastea Domnului“ Pag. 3

Next