Luminița, 1961 (Anul 12, nr. 1-12)

1961-01-01 / No. 1

Ce cauți aici? A zis mama s-o dați afară, că-i mică și prostuță, zice el către om. — Cum o să fie prostuță, nu-i prostuță de fel, zice omul, mîngîind-o pe cap pe Liuța, care se uită trium­fătoare la Lică. Lică îi zîmbește recunoscător omului — Ziceți așa ca să n-o supărați, dar puteți s-o dați afară, să nu vă necăjească; ea e mică și nu înțelege nimic. Ea înțeleg! îl asigură Liuța pe om. Eu înțeleg tot. Eu știu că mata cutreieri zi și noapte tot raionul ca să fie totul bine și că nici măcar n-ai timp să te însori, să-ți întemeiezi un cămin cu nevastă și copii... — Liuța­ strigă speriat Sică. Omul se-ntoarce cu fața la geam și colțul gurii i se ncroțește parcă de un zîmbet. — De unde știi tu să vorbești de astea, hm? — Eu v-am spus că e o proastă, se dezvinovățește Sică, eu — Mama a zis așa, ce, mama e proastă? Și era și fata de față..., zice Liuța încet, cu ochii în pămîn­t pentru că își dă seama că a făcut-o boacănă. Omu îi ia pe după spate și iese cu ei afară. Ei, copii, acum trebuie să plec... Spuneți-i mamei că deseară vin tîrziu, să nu-mi oprească mîncare. La revedere, Liuța și Lică stau pe stinghia gardului și se uită după om pînă cînd nu-l mai văd. Și atunci ies repede în drum și de lîngă gardul vecin se vede drumul pînă mai departe și-l mai urmăresc o vreme cu privirea. El merge repede, cu mîna în buzunar, și prin stînga obrazului se văd mereu nourași­­ alb­aștri de fum de țigară. Lică și Liuța sînt mîndri față de ceilalți copii­­ a care nu stă nici un om în odaia curată Sică se îndreaptă spre odaia omului cu Liuța după el. Intră amîndoi tipu­l, ca și cum ar dormi cineva înăuntru Luceferii patriei Ca într un basm îmi pare țara mea Cînd Reșița spre boltă scînteiază. Cînd luna albă vine către ea Și la furnal și-aprinde prima rază, în Prahova, cînd sonde noi răsar, Săpînd adîncul nevăzut de nrme, Spre turlele cu stea — ca spre un far din alte licăriri din adîncime Cînd Bistrița adoarme la baraj, îmi pare — apa — stropit că-și aprinde Și țara, de la Argeș în Oaș, în brîie de luceferi o cuprinde! MIHAI NEGULESCU Să nu șterpelești ceva, că vezi tu! zice Sică. Liuța se uită cu ochii mari la el, cum o să șterpe­lească? De fapt, nici n-are ce. Cărțile sînt prea groase, nu se poate să fie cu poze. Nici nu­ s- a dat cîteva file și nu sînt decît litere, mici și multe. Pe masă sînt două creioane, o hîrtie... Sică se uită pe hîrtie. Ce scris are omul ! Clar, clar de tot, înțelegi fiecare cuvînt. în colțul din stînga al colii scrie: „Pînă la 25 terminăm linia de înaltă tensiune." Mai jos e scris cu un creion roșu: „Dau neapărat telefon la S.M.T. Trebuie grăbite arăturile." — Ce scrie, ce scrie? sare Liuța curioasă. — Ce înțelegi tu dacă-ți citesc? — înțeleg, înțeleg..., se dă Liuța cu binișorul. Sică îi citește, și ei, așa, de hatîr, ce scrie mai jos: „Discut cu Onofrei despre construcția noii școli din Rîșca." „învăț la fizică." — Ce scrie? Ce-ai zis acum? — Nu știu, hai afară..., o trage Lică pe Liuța, după ce mai aruncă o privire prin toată camera, într-una din zile, Lică, văzînd cum se lucra de spor­nic la instalarea liniei de înaltă tensiune care traversa cîmpul și cum treceau pe sub ea, cu huruit voios, tractoarele, făcu fără să vrea o legătură între acestea și cuvintele de pe foaia aceea din odaia omului pe care le citise odată. Și se gîndi că tot ce se făcea în jurul lui era în parte și rodul muncii acestui om, care cutreiera zi și noapte satele. Omul tocmai pleca, avea într-o mînă valiza și-n alta haina și mai discuta ceva cu tata la poartă. Era o dimineață cu soare mult și aer curat. Sică se apropie de om și, cînd tata se depărtă, îl întrebă deodată: — Nene, tot voiam să te întreb: Ce meserie ai mata? Cum îi zice? — De ce? Te gîndești ce meserie să-ți alegi tu? — Da! Aș vrea să am meseria care o ai mata. — Atunci, Sică, fă-te lăcătuș mecanic. Sică făcu ochii mari. — De ce să mă fac lăcătuș mecanic? —■ Pentru că ai vrut să ai meseria mea. Eu asta sînt: lăcătuș mecanic... Sică stătu o vreme pe gînduri, în timp ce omul îi netezea cu palma lui mare părul auriu. — Știi, eu asta vreau să zic... Așa, cum umbli fără să obosești și mereu te duci în alte părți, știi... — Cum să-ți spun, zise omul zîmbind. Asta nu-i o meserie. E o însărcinare primită din partea partidului. Asta înseamnă să fii activist de partid, înțelegi? Sică luă de mînă pe Liuța și se uitară amîndoi după om pînă acesta dispăru pe panglica drumului. MIHAELA MONORANU

Next