Luminița, 1971 (Anul 22, nr. 1-12)
1971-01-01 / No. 1
I. HANUL ,LA MARGARETA Acum cîțiva ani, într-unul din drumurile mele prin lume, mai adevărate, mai închipuite, m-am oprit seara la un han de pe marginea șoselei, aproape de mare. Cum de jur împrejur nu exista nici o localitate, hanul părea pus acolo fără nici o noimă. Spre sud și spre nord, două promontorii înaintau mult în largul mării, arcuindu-se unul spre altul, cum ar fi vrut să închidă drumul pe apă; golful creat astfel părea o capcană. în spatele hanului, pămîntul arid, albit de soare, fără fir de iarbă, ci numai cu piscuri de cactuși, urca lin pînă la orizont, unde se desena o colină. Cu toate că deasupra colinei cerul amurgului era de un limpede roz-albastru, înălțimea aceea singuratică îți dădea o teamă, o nedumerire, o strîngere de inimă. Dar tot locul era pustiul și uscatul, și marea. De ce fusese construită autostrada dacă nu trecea nici o mașină? în acest peisaj s-ar fi potrivit să călătorești călare sau cu diligența, așteptînd ca de pe creastă să năvălească pieile roșii. — Bună seara spuse un tînăr răsărit ca din pămînt în marginea șoselei. Ar fi necinstit dacă n-aș mărturisi că glasul și apariția aceasta îmi dădură o tresărire. — Bună seara am bîrguit,cu regretul că nu am o armă la mine. Spre liniștea mea, am văzut că era și o fată la umbra tînărului. Ce faceți prin pustietatea asta? Culegem cactuși. La vreo cincizeci de metri se văzu cu întîrziere o camionetă, trasă în afara șoselei, aproape plină cu fructe roșii de cactus. — Le vindeți bine? Binișor. Destul ca să ne scoatem benzina, o haină, o rochie și cîte o prăjitură. Tînărul mă privi de sus pînă jos. Vrei să înnoptezi la han? Da. Nu faci bine! De ce? Nu pot să-ți spun! Atunci n-am de gînd să te ascult. Domnule, stăruiel, nu pot să-ți spun, dar nu ca să păstrez o taină, ci fiindcă nu mai crede. Crede măcar atît:dacă vrei să dormi liniștit, du-te mai departe! — Nu! am să înnoptez aici! Treaba dumitale! Mîineam să fiu pe șosea,la kilometru, cinci sute cinci. Oprește-te, să-mi povestești, dacă ai să mai ajungi! Fata zîmbi,salută cu mina și porni după prietenul ei, care întorsese spatele fără alt cuvînt, în ușa hanului atîrna un felinar, iar sub el o firmă cu litere gotice de fier forjat. LA MARGARETA, înăuntru, într-o încăpere cît un hangar, nu era aprinsă încă nici o lumină, fără să fie prea frig, pe vatra din mijloc,alcătuită dintr-o piatră de moară cu un cotlon de tablă neagră, ardea focul, trosnind și răspîndind în jur scîntei, dar nu roșii, ci aurii. în penumbră se distingeau mese pătrate și scaune de stejar greu. Pe lingă pereți erau lavițe, iar în fața lor mese lungi, atît de masive că nu le puteai închipui mutate vreodată din loc. După tejghea se desena o umbră omenească, prea firavă să crezi că este un bărbat. Cu un șal negru pe umeri, aplecată în față, cu tîmplele sprijinite în mîini, umbra era într-adevăr a unei feimei micuțe, poate o bătrînă cu trupul secătuit, care înțepenise acolo cu ochii la televizor. De la patru metri, ecranul fluorescent îi prefăcea obrazul într-o pată lividă, ștergîndu-i trăsăturile și lăsînd să se vadă numai ochii, nefiresc de scînteietori. După ce se dumeri asupra celor din jur, cel ce vă povestește zise destul de sfios: — Bună seara, mătușă! Exact în clipa aceea, în televizor se auzi un pocnet, imaginea se tulbură și parcă aparatul se mișcă din loc. Ai fi putut crede că trăsnise afară dacă n-ar fi fost liniște și senin. Tot în prima clipă, din locul unde era femeia izbucni un țipăt, de fiară, nu de om, de furie, nu de teamă, un glas revoltat și răzbunător. O vietate țîșni din umbră, poate de sub șalul femeii, poate de pe umerii ei, făcu un salt pînă în tavan, apoi căzu pe tejghea în patru picioare. Atunci se desluși că era o pisică, o miță neagră, cu spinarea arcuită în sus și cu părul zburlit. — Potolește-te! După acest cuvînt de mustrare, femeia ieși de după tejghea, se apropie de televizor și spuse în șoaptă: — Potolește-te și tu! Glasul era limpede și bine timbrat. Urmăream uimit, plin de nedumerire gesturile femeii. Fără să-și lepede șalul, ea se apropie de vatră, luă de jos un sfeșnic mare de alamă și apropie luminarea de flacără. înainte de a sfîrși mișcarea, o scînteie mare se desprinse din vîlvătaie, desenă cîteva spirale prin aer, apoi se opri deasupra luminării, care începu să ardă. — Potolește-te odată! spuse iarăși femeia, acum mai încet, însă mai imperativ decît prima dată. în clipa următoare era în fața mea, cu un zîmbet întrebător pe chipul aprins de flacăra luminării. Am un obicei învățat din copilărie, cînd urmăream curios și uneori pizmaș purtarea oamenilor în toată firea: să nu mă așez sub nici un cuvînt cînd în fața mea o femeie stă în picioare. De data aceasta m-am pomenit pe scaun,fără voie, nu că m-am așezat, ci mi s-au tăiat picioarele. — Bună seara am murmurat, repetînd salutul, ca și cum aș fi putut să repar vorba de adineauri. Ființa căreia îi spusese o mătușă era atît de tînără că ar fi părut o copilă dacă n-ar fi avut privirea temătoare și un văl de îndurerare pe față. Erau semne limpezi că viața nu o răsfățase într-una sau poate n-o răsfățase decît la naștere, dîndu-i o frumusețe din acelea care se potrivesc cu toate timpurile și nu se ofilesc niciodată. — Fiți binevenit, domnule! răspunse femeia în timp ce punea luminarea pe masă. Sînt sluga dumneavoastră, gata să vă ghicesc gîndurile și să vă îndeplinesc poruncile. Doriți cina și adăpost pentru noapte, în loc să spun că într-adevăr acestea îmi erau dorințele, m-am pomenit punînd o întrebare, potrivită poate mai AL TREILEA POL AL PĂMÎNTULUI de RADU TUDORAN tîrziu, nicidecum în clipa aceea. Dar simțeam o ciudățenie în luminarea care pîlpîia pe masă. Nu aveți lumină electrică? Nu, domnule. Linia e la o depărtare de zece mile. M -am ridicat în picioare. — Atunci cu ce merge televizorul? Obrazul femeii s-a făcut întîi roșu ca flacăra de pe vatră, apoi auriu ca scînteile Nu... nu știu! Poate cu baterii? — Nu... nu cred! Este de necrezut și de neînțeles: televizorul, fără priză la rețea, nu avea nici baterii. M-am întors la masă destul de intrigat și de neliniștit Poate tulburată la început, hangița între timp își regăsise stăpînirea de sine. — Doriți să cinați? Sau nu văzusem bine la venire, ceea ce se prea poate, sau broboada de pe umeri se transformase prin vrajă, fiindcă în locul și acuma avea o năframă de gaz auriu, subțire și străvezie. Aurii îi erau și obrazul, și grumazul, și brațele; părul semăna cu paiul de grîu; numai sprîncenele, negre, păreau date cu cărbune. Sub ele, ochii nu-și arătau culoarea, ci doar sclipirile, care uneori deveneau orbitoare, și la fel de orbitor luceau dinții cînd tînăra femeie și-i arăta în lumină. Ca să-mi vin un fire, am spus: — înainte de toate, doamnă, fiți bună și-mi daui o cană de vin. Culoarea băuturii nu se vedea în ulceaua de lut; după gust părea să fie un vin rubiniu; probabil era foarte tare, căci după primele înghițituri l-am simțit cald în genunchi, iar cîteva clipe mai tîrziu mi-a dat o amețeală binecuvîntată, starea aceea cînd nu te mai temi, nu te îndoiești de nimic și nu mai crezi decît în bucurie și fericire. — Și acum, stimată doamnă și frumoasă gazdă, am început cu vorbe care nu-s nicidecum ale mele, ba chiar îmi fac silă cînd le aud la alții, aveți bunăvoința și dați-mi ceva de mîncare. — Am supă de broască țestoasă și ciuperci umplute cu țipar și verdeață. Am încuviințat cu multă satisfacție. — Nu cred să fie pe lumea noastră supă mai bună decît cea de broască țestoasă, iar dacă pe deasupra este gătită de mîinile dumneavoastră presu