Lupta, august 1891 (Anul 8, nr. 1476-1500)

1891-08-05 / nr. 1480

áiimurn—MM.—i-rmMKiriií.iiiii uşierul e chemat din nori, căruia d. direc­tor c’un glas ne mai auzit de furios, ’i sbiară: Ce caută ăsta aici? Dă-l afară, scoate-l afară. Uimit d’această mânie ins­tantanee, şi văzând surescitarea afară din cale­a directorului, am eşit zâmbind, nes­­ciind ce să mai cred. De­şi cetăţean român, om cunoscut în localitate, fost membru în consiliul judeţian, nu cunoscut, pe actualul director, întrebând pe cine­va, cum să nu­meşte acest domn, aflu că, e un d. Ră­­tescu ce mai are şi porecla de Pingea. Asemenea slujbaş sălbatic şi scandalos, mi-am zis, pune o adevărată Pingea în na­sul superiorilor săî. Pe când mă găseam la strada principală a oraşului, abia de câte­va momente, mă pomenesc c’un d. Ţenovici, pe care-l ştiam dat afară de pretutindeni ca slujbaş, pen­tru abusurile şi relele sale fapte, vine în faţă-mi, îmi spune că, e comisar la poliţie, odată cu aceasta dă ţignal, şi 4 sergenţi de stradă es. Atunci cu un aer de arnăut în codru, în­cepe a mă înjura cu cele mai ţigăneşti in­sulte, şi strigă să mă ducă la arest. II întreb pentru ce această arestare din senin ? Drept răspuns, sare asupră-mi, mă lo­veşte cu ghiontul, mă împinge, dân­du-mî pumni, aceasta în mijlocul uliţei, şi în faţa celor mai vii protestări a mai multor ce­tăţeni fruntaşi. Târâş am fost dus şi aruncat în arestul poliţiei de la orele 1 p. m. până la o p. m. de unde n’am putut scăpa de cât nu­mai după ce mai mulţi orăşeni de frunte, au­ intervenit energic la d. procuror local. Domnule redactor, mă veţi întreba poate, dar, de ce ai fost arestat? Eu­ răspund: Dacă ştiţi d-voastră cum­va causa, spune­­ţimi-o şi mie ! Aşa­dar nu mai puţin de un sfert de oră am fost insultat, ultragiat şi dat afară cu dorobanţul din localul prefecture!,, de d. director, care refuză absolut a ’mi asculta cererea de cetăţean. Am fost din nou­ insultat în stradă, în faţa lumei, am fost înjurat, ghion­tuit şi dus pe sus la arest. Am fost arestat arbi­trar şi ilegal, de unde n’am eşit de­cât prin intervenirea cetăţenilor la parchet. Şi toate aceste başbuzucii le-am suferit în oraşul meu, unde şi copii cei mici mă cunosc, din partea autorităţei constituite, în plinul exerciţiu al drepturilor mele. Iată faptele cu care debută in slujba sa de director Rătescu, zis de lume şi Pingea. lata cum ni se garantează de minunat drepturile noastre cetăţeneşti de către loc­ţiitorul d-luî prefect de Argeş ! Am reclamat acesta d-lui procuror local d’o­cam­dată. Reclam d-luî ministru de interne. Dar ceea ce e mai semnificativ în acest atentat contra libertăţei, să vede în ma­niera d’a lucra a acestor slujbaşi . Te in­sultă în localul prefecture! ca şi cum di­rectorul prefecturei ar fi marele Mogol în locuinţa sa, care n’are frică de D­zeri, nici răspundere de legi. Sunt luat pe sus apoi din stradă tot din ordinul său şi arestat. Unde în ce ţară, şi în ce vremurî mucede ne mai găsim noi ? De când cetăţenii în ţara aceasta au deve­nit jucăria unui Director­ Pingea ? Şi a unei triste celebrităţi, comisar Ţenovici ? Săr­mană opiniune publică românească! Gând vei deveni şi tu marele arbitru al guver­nului­­? Ce s’ar fi ales de Ţenovici şi de Pingerile oficiale să se fi întâmplat aceste fapte Intr’o ţară din Europa civilisata ! Şi cu toate acestea, vom trăi de vom vedea, care va fi sfârşitul acestor mârşe­­vii săvârşite, ziua pe la ameaza­ mare de slujbaşi in exerciţiul funcţiune­­lor. Cu aceste procedee barbare, cu aceste maniere Turceşti, cu asemeni atacuri pe stradă şi arestări demne de epoca arva­­ţilor, de­sigur oamenii aceştia vor câştiga pe toată ziua mari simpatii pentru guvern, mulţi partizani convinşi şi entusiaşti, şi vor contribui mai cu seamă la ridicarea prestigiului autorităţei lor, şi la credinţa că, legile şi drepturile in ţara aceasta sunt garantate foarte bine azi. De alt­fel, voiţi avea răbdarea până în cap, să văd ce satisfacţiune mi să da, ca un cas contrar, să păşesc a pune la iveală, şi alte isprăvi, şi plăcute maniere, ale a­­cestor slujbaşi cu funcţionarii inferiori şi cu lumea, cu osebire faţă de săteni. Cu acest prilegiu, domnule redactor, vă rog, bine­voiţi a primi, perfecta mea recu­noştinţă, pentru ospitalitatea ce aţi bine­voit, a -mi acorda. Niţă­­Gh­eorgh­e Din comuna Prundul, judeţul Argeş ---------------------------------------------­ LAPTA Din T.­Ocna Corespondenţă particulară a „Luptei“ Schitul Măgura şi biserica Domnească Drumeţul lasă pentru alt moment dă­rile de seamă de băi şi se îndeletniceşte în astă corespondenţă de lucruri pur istorice, asupra cărora atrage atenţiunea celor cu­rioşi şi interesanţi. Măgura e muntele care domină Târgul - Ocna în partea spre Sud, udat fiind la poale de rîul Trotuş. La călcâiul acestui munte se află băile Anastasaki. Privirea a­­cestui munte este una din cele mai impo­zante, şi putem zice e singurul munte, care atrage ochiul călătorului, cei­l­alţi fiind goi şi urâţi. De mult căutam a mă sui la Măgura, dar abia anul acesta a dat sfântul şi no­rocul, şi regret că n’am cunoscut mai di­nainte frumuseţile muntelui. Sosirea la Măgura să­ face prin 3 locuri, mai toate anevoioase, căci au­ şi panta foarte mare, apoi stâncărie multă şi mare , căci trebue a spune în dosul Măgurei pe par­tea către Slănic e vestita carieră de piatră a Ocnei. Un drum e pe la Troiţa, mai în­conjur, dar ceva mai tărăgănat; altul e prin grădina băilor Anastasaki, dar drept la deal, ca piciorul Borghizului la Slănic, al treilea pe la Mosoare, care e cel mai pe înconjur şi să zice mai lesnicios. De jos din Târg vezi biserica şi chiliile din deal, şi ţi s’ar părea că aceiaşi prive­lişte saca şi neinteresată ar fi şi din munte uitându-te în spre târg. Drumul anevoios te face a urî chiar Măgura, căci sudorile curg ca bobul până ce ajungi în vârf. Dar toată oboseala e răsplătită când ajungi sus. Ţi se desfăşură acolo o privelişte din cele mai interesante; vezi dealungul frumoasa vale a Trotuşului, presărată cu sare şi o­­goare, printre care şerpueşte apa vânătă de departe a Trotuşului. Ceia ce ochii nu pu­tea zări, o bună lunetă ne­serivi, cu care am putut vedea în cele mai mici amănun­ţimi toate mărginile întinsului orizon al vederei noastre. In dos vederea îţi este oprită prin catena de munţi, ce încinge ca un brîu schitul şi opreşte vederea spre Slănic şi Puf. In sus vezi până la Comăneşti, iar Tiroluşul îl vezi şerpuind până ţi se perde din vedere. Ici o poiană mica de tot, e Dof­­teana. Gu luneta destingi bine casele, vezi bine biserica, şcoala, ba chiar şi oamenii prin sat. Ceva mai la deal­altă poiană pes­triţă, sunt Darmăneştii cu frumoasa apă Uzul. Gu ochii liberi nu distingi nimic, abia luneta îţi desluşeşte casele, printre care se arată măreaţa şcoală. O amintire plăcută mi se sugera în minte, anume găz­duirea prietenească din 1887 la d. Boureanu învăţătorul din Dărmăneşti, un frumos mo­del de învăţător ca hărnicie didactică şi ca prestigiu moral în comună. In sus de tot zăreşti Văsceştii şi Comă­­neştii, două sate foarte vechi in care se găsesc urmaşi direcţi de ai lui Ştefan cel Mare, şi însemnate acum prin celebrul pro­ces între răzeşii din Văseşti şi casa Ghica. In fund vederea fi­e oprită prin culmea înaltă a Garpaţilor, ce servesc ca grasniţă, şi printre care şerpueşte Trotuşul. In spre nord ai ca margină a vederei şirurile de munţi dealuri, care despart valea Tazlăuluî sărat de a Trotuşului, văi care se unesc în jos tocmai la Oneşti. Din această culme fac parte şi munţii cu sare ai Ocnei; până la un loc culmea e acoperită de păduri secu­lare, formând fel de fel de piscuri, unele mai frumoase de­cât altele prin forma lor. Ici măgura lui Sion, din trupul Brăteştilor colo munţii vechiului Radiu şi Pleşeşti, două sate, care au­ avut procese nesfîrşite în suta a XVII-a şi XVIII-a cu rufetaşii Ocnei. Drept în faţă ai Salinele. Dealurile cu sare sunt urîte ca privelişte. Nenumă­rate movile vinete, ce arată că tot acest păm­înt de sute de ani a fost răscolit şi bartolit pretutindenea, pentru a se scoate din măruntaele sale sarea necesară alimen­tarii ţării şi a marei Rusii. Clădirile m­oui a Salinelor, acoperite cu tablă roşă, dife­ritele instalaţiuni ca trenul aerian, moara de măcinat sarea, magaziile de sare, toate toate frumos şi bine construite, arată că acolo în a ei munţi statul încă şi azi caută a scotoci fundul pămîntuluî. In vale târgul e frumos de tot. Te uiţi în el, cum­i zice Românul, ca în strachină. Totul vezi micşurat de la înălţimea de vre-o 400 metri ce va fi având muntele. Case, străzi, biserici, livezi, totul ţi se limpezeşte înaintea ochilor, căci înlesnirea ce ai de a privi de sus, e că dealurile mici pare că se turtesc şi vezi toate cotiturile terenurilor. Şi nu se poate lua mai bine planul Târ­­gului-Ocna de­cât suin­du-te în Măgură, il vezi bine şi in vatra lui şi în mahălălile. Pintre povirnişurile dealurilor Ocnei, vezi Vâlcica, apoi Vălenii, ceva în Isus Mo­­soarele, la picerile muntelui îi gura Slă­­nicului şi Tiseştii. In jos pe partea drăptă a Trotuşului ai pârâul Boghiu cu satul Tută­, în stânga Trotuşului ai întinsul i­­mens al Ocnei, care a fost în mare frică cu Trotuşeni, în sata trecută. Vezi Vii­toarele la o parte, la alta ai târgul Tro­tuşului, legat prin o şosea cu Ocna, dis­tanţă de mult 2 kilometri. In jos ai Po­­geni, Răcăuţii, apoi vezi Oneştii. In fun­dul orizonului spre Nord-est ai dealurile, cari despart valea Trotuşului cu afluenţii săi de valea Siretului cu afluenţii săi. Să vede pârâul Caraclăului, vechea margină a pământului gospod de la Ocnă, ce mergea de la Caraclău­­,în sus până în Doftana, şi de la Brăteşti până în Slănic, la hotarele ţerii : Reşkeşul, Satele Râpele şi Pătraş­­canii abia le pot fixa pe câmpul lunetei. Iată un tablou­ nesăţios, ce cuprinde în sine o rază destul de mare: de la Comă­neşti până la Oneşti, cam 50 kilometri. In piscurile munţilor râdică distanţa şi la 100 kilometru, pe când însă priveliştea de la vest la est este lungă, de la sud la nord e îngustă , măgura şi dealurile cu sare. Nu puţine sunt la noi piscurile de dea­luri şi munţi, de unde poţi privi departe, în frumoasa noastră ţară­­ îmi aduc aminte de anul trecut că la moşia d-luî V. G. Morţun, Broşteni iar e un deal, pisc de deal, ales ca punct geografic, de unde priveşti foarte departe : în jos până la Bacau, în sus până la Paşcani, la nord până la Ciah­­lăm­ şi Piatra, şi de unde vezi 3 târguri: Piatra, Roman şi Bacăui şi 114 sate. Iar, în 1888 ducându-mă în Transilvania la prietenul merc S. Haliţă la Sin-Giorg, am văzut de la Piatra Inăului, 2280 metre ,înălţime, jumătate din Moldova, Bucovina toată şi Transilvania până în Făgăraş Dar acolo priveliştea, fiind întinsă, satele şi târ­gurile dispăreaţi vedetei noastre, rămânând numai munţii, cari păreaţi jos de tot, faţă cu înălţimea colosală a Inăului. * * * In Măgura nu găseşti de­cât o bisericuţă, 2 chilii o livadă mică, un iaz cu peşte, raci şi scoici, un şipot, cu cep la burlui, lângă cari sunt făcute 2 mese de mesteacăn ca înlesnire pentru vizitatori. Şi noi ca şi mulţi alţii, cari s’am­ suit la Măgura am suflecat acolo la izvor un ospăţ copios şi vre-o 7 litruri de vin. Biserica e mică, simplă ca arhitectură, nouă ca clădire cu aer sărăcăcios. Schitul atârnă de Sf. Spiridon din Iaşi, asta din sala trecută încă, şi în bugetul Epitropiei spitalului sunt prescrise 2000 lei pentru în­treţinerea unui personal de 6 persoane şi întreţinerea bisericei. Am căutat a afla ceva de vechimea schitului, dar nu zădar, nici o urmă documentară. Pe cât ştiu hârtiile vechi s’ar fi aflând la Sf. Spiridon, iar eu în fugă am văzut acte de o mănăstire­ de prin 1762, în condica anume făcută de G. Iorga în 1853. Pe frontespicul bisericei gă­sim această inscripţie, făcută de păr. Gri­­gorie superiorul schitului, igumen care tră­­eşte şi azi. Inscripţia face aluzie la date vechi, dar nu ştie pe ce se bazează, pro­babil pe tradiţie. Iată inscripţia, ce o dăm cum este : „ACEST SCHIT, ESTI FOARTE VECHI, BISERICA, 1, HRAM, ÎNĂLŢARE, A 2-a S. G. G., A CĂROR KTITOR, HUSĂŞTI, ŞI 3-a BIS.­ESTI, ACEAST­A KAROR KT1TOR ST. KOSTAHT, VV. IACOB, SOLTAHA LA 1693, MIHA, RAKOV, 1704. „Această icoană sau făcut prin osârdiea, „păriermonah, Grigori, superioru schitului 1890. Caracterile sunt amestecătură cu cirilice modernizate, şi de­şi inscripţia cum să vede­m din anul trecut, caracterile sunt cele o­­răşeneşti, ce se întrebuinţăm­ în scris până la 1860. Luând inscripţia urmează că am­ fost 3 biserici, două anterioare anului 1693, că­lugărul Grigore a avut buna-voinţă a ne arăta şi locul , una în locul grilajului de azi de la coasta bisericei alta în fund mai în poiană. De când fost am­ făcute acele schituri şi de către cine ? Iată întrebări, care nu pot fi rezolvite istoriceşte, ci numai prin apelul la sentimentul religios al Românului, care din timpuri străvechi a presărat munţii cu mănăstiri, schituri şi sihăstrii spre a face şi din ţară noastră raiul ortodoxiei. Prin suta a XVI-a locul de azi a Ocnei era co­dru vârginii şi e foarte natural că pe a­­tunci, nişte evlavioşi pasnici să-şi fi ales ca loc de rugă Măgura, unde în adevăr că eşti încântat prin natură. Dacă ar fi să criticăm gustul călugări­lor în alegerea locurilor de mănăstire nu le-am găsi nimic de reproşat. Am­ avut gus­­turi alese, căci mănăstirile noastre sunt a­­şezate pe cele mai pitoreşti poziţiuni din munţii noştri. Călugărului din Măgura, trăi­tor în sută a XVI i se desfăşura înainte frumoasa privelişte a Târgului-Trotuş, oraş vechi şi de reşedinţă a ţinutului Trotuşului şi vechili de când ţara noastră, şi ei—că­lugării de acolo—am­ fost mărturii oculari schimbării ce a luat valea Trotuşului în cursul timpului. Ei am­ văzut primele în­ceputuri a­le ocnei cătră finele sec. al XVI-a ; ei am­ văzut sub ochii lor trecând nesfâr­şita ţară, care venea la ocnă după sare. Schitul n’are odoare vechi, căci la 1821 Turcii şi aici am­ prădat totul. Pomelnicul e nori, făcut de Gr. Stoenescu schimonah în 1886, Dec. 29. In el ni se dăm­ o sumă de nume, din care cetim a­­cestea mai interesante: Constantin Vodă, Mih. Racoviţa Vodă, Ana Doamna, Răducanu Roset şi Lascar Roset, proprietarii Căiuţu­­lui şi a Răducănenilor, de la Falchri. Numele celor 2 domni, a lui G. Cante­­mir 1693 şi a lui M. Racoviţă 1704, a­­rată că el va fi fost sari titori, sab­ aju­tătorii mai însemnaţi ai acestui schit . Cărţi sunt puţine; n­otarii;acestea : Eu­­hologhion (Moliftelnic) din 7255 (1747), tipărit la Buzări, în vremea lui G. N. Ma­­vrocordat.— Ohtosh din 1758 tipărit la Râm­­nicul Vâlciî sub Gr. Ghica Vodă, Neofit Mi­tropolit Virgro-Vlahiei, şi Grigorie episcop de Râmnic .—­Cazanie, ruptă fila iniţială, dar tradusă şi tipărită de Neofit Mitropolitul.— Leturghiar din 7276 (1768) în Râmnicul Vâlciî sub Alex. Scârlat Ghica Vodă. Car­tea această s’a tipărit de la Oct. 15—Dec. 18 (1767). Notăm spre ştiinţă anul. Pe cuperla e veleatul de la Adam 7276 ; iar în Epilog tipograful pune anii de la Crist. 1767. Ti­pograful a luat anul nori la Septembrie căci Oct. şi Dec. 7276 «ram­ lunile a 2-a şi a 4-a din anul nori 7276, iar din 1767 a 10-a şi a 12-a—Antologhion la 1786 în Râm­­nicul-Vâlciî sub I. N. Petru Mavrogherii, şi Filare! Episc. Râmnicului. S’a tipărit de la 25 Nt­embre—6 Maici. * * * Stând de vorbă cu păr. Grigore, mi-a atras atențiunea că din bisericile din târg Sf. Paraschiva din Văleni e cea mai veche, zice-se de la Stefan-Vodă. Curios de acea­sta noutate am ținut numai­de­cât ca a doua zi să vizitez această biser­icuță de lemn să văd ce ar avea vechimi, ori mai ales, care căutam a şti totul de originile acestui târg şi de vechimea lui, căci am întreprins un studiun amănunţit şi documentat asupra Tir­­gului-Ocneî, studiu­ care va apare în Ar­­chiva soc. st. şi literare din Iaşi. Tîrgu-Ocna pe cât ştim are 14 biserici, din aceste multe sunt nouă . Precista de prin suta a XVII, făcută de Gh. Ursaki (1680) ; Răducanu la 1762 de Răducanu Racoviţă, Sf. Paraschiva e cea mai veche. Iată inscripţia acestei biserici de lemn, să­pată pe stâlpul de lemn de la uşă, inscrip­ţie, ce o dăm cu litere latine : Leat 7233. Ap. 30 (1725). Această sfântă biserică sau prefăcut în zilele Mării sale Io Mihail Racoviţ voe­­vod şi Doamna lui Ana în Iunie , cu cheltuial dumisal Dediului vel spat. şi giupanes. d-sale Rucsanda părinţii domii Ani.—Şi prin osteneai dumisal ihn­itori log... .dumisal Dediuluî spat şi cu giupănes. Dumisar Catrina. C.... g... pisai ( a scris) Radul. Biserica azi serveşte ca Cimitir, şi are multe monumente. Preut n’are, căci la 14 biserici sunt numai 8 preuţi, şi aici servesc cu rândul preuţiî d,e, la Precista. Intre monumente 2 sunt frumoase : a Pre­­vistereî Ioana socia icon. C. Grumăzescu (1830—1889) şi a Paraschivei Enescu cu astă frumoasă inscripţie, ce ne aminteşte pe cea a lui Gh. Lazăr, făcute de Carol Rosetti: Trecătorule nu trece şi te gândeşte Căci ce eşti acu Am fost ori Paraschiva Enescu Vei fi şi tu. Prin bine-voinţa păr. Ionică am putut vedea biserica şi a citi petrele mormântale. In 1725 biserica să repară, să preface, de Dediul spătarul, deci ea a trebuit să fie mai veche. Acest Dediul a fost socrul lui M. Raco­viţă, care a ţinut în căsătorie pe Ana, fata Dediului Spat, de la Bârlad. In genealogia Codreneştilor de la Bârlad am dat de toate aceste nume, ce le voim­ utiliza la vreme, dar să vede că Codreneştii şi Racoviţeştii eram­ localnici şi în Ocna, unde fac bise­rici: Domneasca şi Măgura. Că Domneasca e mai veche de 1725 ne arată între altele şi 3 petre mormântale, 2 cu inscripţii slavone, una cu inscripţia românească. Cea mai veche piatră mormântală e ştearsă mai toată. După formă şi după o bănuială în cetire pare a fi din suta a XVI, cam din 7087; zic numai bănuim căci slovele sunt şterse, şi numai urmele lor se pot abia zări. Citim pe ea : Cnearhinea Paras­chivei........şi Io­n Ştefan?) Voevod. Pe alta, ce e în temelia bisericei şi ruptă citim că-i pentru fiul ei Gavril in an. 7162 luna Sept. 5. (1653). Iar a 3-a piatră cu inscripţia română zice : această piatră am­ făcut şi ăm­ înfru­museţat Rusu cu femeia sa.... leat 7188— 1680 ghen. 12. După aceste 3 petre biserica să stie sus de tot ca vechime, şi numele de Domnească arată că vre­un domn a fost întemeietorul ei, cum ne arată şi pietrele mormântale şi inscripţia. Acum biserica aceasta a slujit mai mult pentru ţigani, care serveam­ la ocnă, căci in ceata rufetului eram­ şi ţiganii ferari, care dregeam­ instrumentele cu care se spărgea sarea. Avut-am­ însă norocul că ţi­ganii din Ocnă să aibă biserică, pe când neamul ţigănesc n’a avut biserică nici o dată, că şi-am­ mâncat-o. Ori­care ar fi data sigură a acestei pie­tre, ea e anterioară anului 1600, deci în secolul al XVI era satul Ocna, cu corpo­­raţiunea rufetului constituită, cu biserică — FOIŢA ZIARULUI „LUPTA* — 71 Cravatele Albe PARTEA DOUA ȘANTAJUL ) (Urmare) X — Ei bine ! zise marchizul d’Arnage, după ce ea sfârşi tu poţi să te lauzi c’aî lucrat bine. — Da nu-i aşa, vizita mea la acel ju­­vaergiu ? — Ei! eu nu îţi vorbesc de asta... Dacă tu crezi că vreau să ’ți adresez compli­mente! N’am poftă, te asigur... Iţi vorbesc de introducerea la tine a lui Robert de Chatel. — Oare eu­ ştiam !... Voi,i îmi cereţi, voiţi voiţi cu ori­ce preţ, cine­va care ar putea să ne servească... un bărbat tânăr, activ, care ar fi să atârne de noi. Şi tu­ ai luat pe cel înlitit venit, fără să te îngrijeşti de unde ese el... Tu te-ai pus la fereastra ta din strada Chaussée­­d’Antin. Tu ai văzut în faţa, la rândul de jos, un cap care ’ţi plăcea. Te-ai dus să-l găseşti şi ea-î zis: „Vino, d-ta nai face frumoasă figură în salonul meuc...“ Şi se întâmpla ca acest cap ar fi putut să facă să cadă capetele noastre, dac’ar fi venit cu zece ani in urmă. Montbaran și Prudența avură un tremur și nu răspunse. D’Arnage urma, agitat, plimbându-se în lungul și latul fumua­­rului. — Astă­zi noi numai suntem amenin­țați să ni să tae capetele, dar vom avea neca­zuri destul de serioase... V’am spus’o, Ar­mand Forestier va fi neîmblânzit. L’am vă­zut nu mă înşel asupra oare«şî care fisio­­nomii... El ne va ucide ca pe nişte cânî, şi să va explica în urmă cu justiţia... Tot ceea ce s’a­ petrecut nu ne dovedeşte câtu-i de primejdios1? Ce stăruinţă în ideii cât de bine m­-a gonit, fără să se obosească, cu toate şireteniile noastre... Acum, el e la uşa vizuinei, şi tu, voi amândoi, i-aţi pre­gătit cânele de vânătoare, ogarul destinat să ne urmărească şi să ne ducă asupra lui. Prudenţa încercă să se apere zicând cu o voce timidă. — Eri am luat informaţi­uni despre obi­ceiurile lui, despre familia sa. — Ce puteam­ să’ţi spue acestea ? zise el întrerupând’o. . . . Trebue să cunoşti, cu cine se înjură, relaţiile lui, cu cine-i amic... Ce neglijenţă­­? . . . Ştii tu măcar unde lo­­cueşte ? — Da, bulevardul Haussmann. No... — Tocmai, casa vecină cu cea unde a murit d-na Forestier şi in care locueşte fiul său­. Tu n’ai luat seamă la asta...Dar, staţi puţin...Robert de Chatel. Eri cunosc acest nume . . . Da, gazetele am­ vorbit, în vremea aceia, de un oareşi care doctor care a luat pe fiul victimei şi i-am­ dat ca tova­răși de copilărie pe copii săi. Robert al­teri este tocmai fiul doctorului adică amicul in­tim al lui Armand Forestier. Și, înaintând spre ea, vorbindui foarte de aproape. — Spune că tu nu te-ai gândit o sin­gură dată să­­ faci să spue, de unde so­sești, când vine la tine, și unde se duce când pleacă!...Şi eri mă lăsam pe tine despre aceste detaile. Ei bine ! tu îngrijeai detai­­lele, să vorbim. — Pentru o greşală ce am comis, eşti prea aspru. — Nu sunt în destul, fiind­că această greşală ne perde...Dacă vom muri tus­treî!.. Da, toţi­ trei— Tu eşti tot aşa de compro­misă ca şi noi. Fiind­că tu te numeşti as­­tă­zi d-na Fontenay sous Raches, nu uita că eşti vechia negustoreasă de evantalii în­sărcinată de a găsi pe asasin, şi că după ce l’ai găsit, tu ai trăit cu dânsul două­zeci şi cinci ani...Ah ! dacă tu crezi că omul nostru, a cărui omoare o cunosc, nu te va face să plăteşti scump această lungă coa­­bitaţiune, această complicitate. Dar, de o­dată, stăpânindu-şi mânia sa, şi devenind stăpân pe dânsul, cum el ştia deveni când simţea că sângele-i rece îi era trebuitor, el se opri brusc la sobă, se a­­dresa şi Mse Cu o voce mai liniştită : — Destule reproșuri! Ne perdem vre­mea. Să ne gândim mai bine și se căutăm un mijloc ca se scăpăm... Parerea la Mont­baran ‘? — Oh ! eri zise Montbaran, foarte gal­­băn de la începutul acestei vorbiri, ori mă întreb dacă nu trebue se lăsăm totul și se fugim in străinătate. — M’așteptam la asta, răspunse mar­chizul, bonbănind acum, c’un suris luător în râs pe buze... Şi cum vom trăi noi în străinătate?.. Ce avem în casă? O sută mii franci. Mult putem s’o ducem trei cu astă sumă !.. Oamenii pe care-i ţinem, voi o ştiţi bine, tributarii societăţei noastre se poartă către noi, cum ni-am purtat şi noi până astăzi cu Robinet. Ei n’am­ fost aşa de proşti ca să ne dee de o dată sume mari. Ei ne dăm­ pensiuni, rente, şi dacă noi dis­părem, frica lor va zbura... şi banii noştri aseminea... Pe urmă, dispărând, fugând, a­­rătăm lui Forestier, care trebue se aibă ochii asupra noastră, că noi suntem vinovații. — D-ta crezi că el nu știe încă ? Între­bă Montbaran. — Fierește, că nu, din fericire !... Dacă el ar şti, pre noi am mai fi aici, se vor­bim trus­treî liniştit ? Azi am fi dus dra­cului pormiana, scumpul melc.... Dacă el ar şti, pentru ce s’ar perde vremea, cu toate aceste detalii, cu aceşti mici şiretănii, cu aceste copilării de cumpărări, de substitu­­ţiunî de bijuterii?... El caută încă, e evi­dent. El n­-a mirosit numai. Noi trebue s’el deturnăm din cale, se fim mai şereţi, de cât densul. Noi am fost până aici cei mai tari, pentru ce n’am fi încă? — Asta-i drept, zise d-na Fontenay. — Să vedem, se rezonăm, relua d’Ar­nage. Ore Robert de Chatel a avut ideia de a se introduce la Prudența ? Nu, ea s’a dus se’l caute, ea l’a adus la noi cu nevinovăție, de mână. Măcar ni-a găsit el? Nimic nu­ o arată. El a trebuit numai să’și zică : „Gaşă, suspectă. Sunt în loc bun. Aici trebue să caut“... El s’a păzit mai cu samă de Rachel pe care io aruncaţi prea brusc în cap, şi, în ziua in care ea ia cerut ca să amaneteze diamantele, el a primit. Pen­tru ce când era așa de simplu se refuze curat ? Fiind­că dacă el ar fi refuzat s’ar fi păzit de dânsul, cum el se păzeşte de noi... El vrea se rămâe amantul Racheleî, amicul Prudenţei, obişnuitul casei tocmai ca să poată mirosi, cânta, în plină sarci­na ce ia încredinţat, amicul sări. El se opri, şi primindu-l. — Găsiţi se ziceţi ceva la această pă­rere ? .. Oh ! nu ne jurați, faceți observa­țiile noastre. Eri cred să am dreptate, dar nu sunt infailibil. — Nu, răspunse Montbaran, care-șî re­­luase curajul. Asta îmi pare logic,e bine dedus. — Fără îndoială, adaugă Prudența dar voi uitați pe Clara Meret... Ea n’are de­cât un cuvânt se spue pentru ca Robert de Chatel se nu mai aibă de căutat și ca Armand Forestier se fi găsit. (Va urma.) . A . X X X y V

Next