Lupta, septembrie 1891 (Anul 8, nr. 1502-1526)

1891-09-26 / nr. 1522

CÂTE­VA OBSERVAŢII asupra Proiectului d-lui Pont 2) Grădinile de copii Prin art. 16—19 se legiferează instituţiunea grădinilor de copii. A­­supra acestor şcoli, a căror impor­tanţă şi necesitate nimenea n’o con­testă astăzi, am atâta de zis numai, ca să nu se înfiinţeze înainte de a scoate cea intâin serie de institutri­­ce cu preparaţie specială în şcoalele normale respective. Se ştie că pentru a compromite de la început o instituţiune e de a­­juns de a o constitui înainte de a avea personalul trebuincios. Exem­plul cu gimnaziele reale a fost un vrednic exemplu citat de însuşi d. Poni în discursul său din Senat. De altmintrelea noi, institutorii urbani, am avut ocazia de a ne convinge de aceasta cu însuşi acele botezate grădini de copil, înfiinţate pe cale privată, de multe ori de cătră nişte nebotezaţi şi cari în loc să ne în­lesnească munca ne-o îngreuiaţi pe zece părţi, din cauză că personalul acelor şcoli se pricepea de multe ori mai bine în ciubotărie de­cât în e­­ducaţie şi trebuia să muncim ani de zile până să desrădăcinăm relele de­prinderi cu cari ne veneau copii din acele institute. O dată pe cale de a se institui grădinile de copil, sunt de părere ca să începem cu ele mai întăi la ţară, căci nevoia acolo e mai mare de­cât la oraşele mai cu seamă ne­industriale. Ţăranul, astă­zi, pleacă dimineaţa cu nevasta sa la câmp şi se întoarce seara. Copil pe lângă că nici vorbă nu e ca în acest timp să primească vreo educaţie, dar re­­mân expuşi de multe ori (cazuri se întâmplă în toate zilele; cetiţi „di­versele din Monitoru­!“ şi toată pa­gina a 2-a şi a 3-a „Universului“) român zic expuşi ca să fie, din lipsa de priveghere, arşi, înnecaţi şi mân­caţi chiar de porci. In oraşele mai cu seamă de provincie, această lipsă e mai puţin simţită. Adică me ex­prim rea, căci simţită e mult, dar de cine? de mamele (?) burgheze care caută să se folosească de gră­dina de copil pentru a se desărcina pe ele nu de grija educaţiei, căci cu aceasta nu-şi prea bat capul, dar de grija de mamă, şi de a strînge copii de pe drumuri pentru a putea ast­fel să-şi caute ele în tihnă de vizite, primblări şi... cele­l­alte. Aşa­dar: Grădinile de copil să nu se înfiinţeze până nu vom a­vea personalul cu preparaţie specială;— introducerea lor să se facă întâi prin sate şi prin mahalalele oraşe­lor industriale şi numai la urmă prin centruri şi prin oraşele de pro­vincie. 3.—Şcoala primară elementară rurală Asupra acestui capitol de care se ocupă art. 20-30 din proiect, conse­cinţe cu cele ce am susţinut când am vorbit despre obligativitate şi de acord pe de o parte cu d-l Poni în privinţa egalizărei programei cu a şcoalei urbane, şi pe de alta cu co­­misiunea consiliului general în pri­vinţa preparăreî şi retribuirea per­sonalului didactic şi, având în ve­dere şi greutăţile ce întîmpină un singur înveţător cu prepararea e­­levilor din 4 clase de o dată, sunt de părere ca : 1. Să se înfiinţeze în fie­care co­mună o singură şcoală, la trebuinţă cu divizionare prin cătune, cu 4 in­stitutori, la care prin mijloacele pro­puse la cap, obligativităţea să se a­­dune toţi copii din cătune. Şcoalele să fie mixte şi institutoarele să fie admise a preda şi iele în aceste şcoli. Prin acest mijloc se economisesc o mulţime de localuri, căci comuna în loc de sarcina clădire­ unul local va avea numai pe aceea a procură­­reî trăsurilor cari să transporte copii la şcoală, şi copii vor căpăta o in­strucţie egală cu a celor din comu­nele urbane şi în fond nu numai de formă , iar personalul se va putea ţinea sub raportul cultural la nive­lul timpului, prin contactul şi înles­nirile reciproce ce-şi vor face cu procurarea operelor nouă şi de va­loare relative la pedagogie etc. Ca şcoalele să fie mixte, o susţin din punctul de vedere al moralităţei. Multora li se va părea curios acea­sta. Dar, dat fiind faptul că până astăzi aproape unanimitatea şcolilor rurale fiind mixte—şi sub raportul moralităţei în aceste şcoale nimenea n’a avut a se tângui, cred că ar fi mai bine să nu introducem şi la ţară diferenţiarea de sexuri care e la o­­raşe şi care contribue mai mult la sugerarea ideilor nemorale, de­cât şcoala mixtă. Dacă se va mai ţinea samă şi de faptul că personalul ce va preda în aceste şcoli, va fi şi , sub raportul cultural şi sub acel al moralităţii cu desăvârşire superior celui actual, cred că ori­cine va conveni că şcoa­­lile mixte vor trebui menţinute. C. Manoilescu, mare, ar fi o anomalie isbitoare ca să nu se admită şi unificarea şcolilor normale. Nefiind d. ministru Poni present, şedinţa se închide. Şedinţa de seară se deschide la ora 8 şi jumi. sub preşedinţa d-lui ministru Poni. La ordinea zilei discuţia asupra unifi­cării şcolilor normale, D. Arbore susţine şi d. Leonardescu combate unificarea şcolilor normale. D. Gr. Buţureanu accentuează că în­tâia oară ideia unificării şcoalelor normale vine în desbaterea consiliului, deşi această ideie s’a agitat de doui ani prin comisiu­­nile consiliului. D-sa spune că nici odată ţăranul n’a părăsit satul ca să se aşeze prin oraşe, o­­răşaniî foarte adeseori se aşează, însă, prin sate. Nenorocirea e, însă, că numai pleava, lepădăturile şi caracterele cele mai per­verse din oraş se aşează prin comune. A­­ceasta, că neputând a trăi prin oraşe se retrag prin sate să exploateze pe ţărani , de aci provine că ţăranul are oroare de o­­răşanî şi priveşte cu ochi răi în fundul i­­nimei sale chiar şi pe învăţător. Datoria învăţătorului este, însă, ca să dea o edu­caţie temeinică populaţiunei rurale şi să stabilească o legătură socială şi intelectuală cu orăşenii. Spre acest scop trebue ca sta­tul să deschidă un teren larg învăţătorilor. Unificându-se şcolile normale primare, se stabileşte o firească legătură între corpul didactic din comunele urbane şi cel din comunele­­’’rurale şi această legătură ar pu­­tea să influenţeze în bine relaţiunile dintre săteni şi orăşeni. Dar prin unificarea şcolilor primare şi normale, învăţătorilor rurali li se deschide o carieră oare­care , voind a fi înaintaţi la o şcoală urbană, unde sunt mai bine sa­lariaţi, îşi vor da toate silinţele să bine­­meriteze această înaintare printr’o activi­tate prodigioasă. Iacă un stimulent pentru învăţătorii rurali, care numai spre binele populaţiunei rurale poate să fie. Şi cum rămâne, că s’a admis unificarea şcolilor primare şi nu se admite unificarea şcolilor normale ? Aceasta e o ideie anti­democratică, reacţionară, menită spre a accentua şi mai mult deosebirea dintre o­­răşeni şi săteni. D. Zaharia nu admite unificarea. D. Tăcu din punct de vedere democra­tic susţine cu căldură ideia şi insistă asu­pra tendinţei unificării de a stabili o inti­mă legătură intelectuală între săteni şi o­­răşeni. D. Gr. Cobălcescu combate din punct de vedere economic unificarea. D. A. A. Bădărău răspunde adversa­rilor unificării şcolilor normale şi răstoar­nă argumentele lor economice, pedagogice şi sociale. Mâine vom publica mai pe larg discur­­sul d-luî Bădărăci. D. Odobescu răspunde în numele mi­nistrului printr’o traseologie superbă, dar... Consiliul respinge unificarea şcolilor nor­male primare. Şedinţa se ridică la ora 12, situaţiunea Românilor din Transilvania şi Ungaria. Mă folosesc de această ocasiune pentru a vă ruga ca să faceţi cunoscut studenţilor României simpatia mea vie şi să v î infor­maţi, că voi­ fi tot­d’a­una la disposiţiu­­nea lor, pentru a-i ajuta în vulgarisarea tuturor lucrurilor, care privesc ştiinţa şi progresul patriei lor. Cât pentru d-voastră, domnul meu, vă mulţumesc cordial, pentru că aţi bine­voit a vă aduce aminte de micele mele studii şi voiu scrie şieste cât­eva zile domnului Cobălcescu, profesor la universitatea din Iaşi. Primiţi, vă rog, scumpul meu domn, a­­sigurarea devotamentului meu­ sincer. ■--------h-*—f---------­ — FOIȚA ZIARULUI „LUPTA“ — 98 Consiliul general de INSTRUCŢIUNE Şedinţa de la 24 Septembrie Prima şedinţă se deschide la ora 3 p. m. şi se votează articole 42—50 fără multă discuţie. La articolul 51 d. Bădărău ia cuvân­tul şi recomandă consiliului articolul mo­dificat de comisiune. Articolul 51 preci­­sează modul cum se împart şcolile normale primare. Acest articol prevede înfiinţarea de şcoli normale primare de institutori, şcoli normale de institutoare, şcoli normale de învăţători şi şcoli normale de învăţă­toare şi institutoare pentru gradinele de copii. Comisiunea a modificat acest articol , prevăzând crearea numai de şcoli normale­­ primare de institutori, şcoli normale pri- j mare de institutoare şi şcoli normale pri- j mare de institutoare pentru grădinele de copii. Odată admisă ideia unificării şcolilor pri- ’ LAPTA Memoriul studenţilor romi ŞI DANEZII D. Emilie H-Blangsted, savant danez, membru al societăţii etnogra­fice din Paris, trimete următoarea scrisoare a unui membru al Ligei din Paris, privitoare la memoriul stu­denţilor români: Paris, 16 Septembrie 1891 Domnul meu, Sunt însărcinat din partea societăţii re­geşti de geografie din Copenhaga de a vă mulţumi pentru trimiterea celor două exem­plare din memoriul studenţilor relativ la . --------ocX»o-------­ Ecourile zilei Din Capitală După Monitor. Sunt admişi ca fii de militari în şcoalele Iaşi şi Craiova următorii elevi : Şcoala Iaşi Stârcea Traian, Efstatiadi Dumitru, Ion Botez Diculescu, Dimitrescu Romulus, Ro­­nea Artur, Racoveanu Virgiliu, Şt­efănescu Aurel Niculae, Stavrescu Constantin, Cer­chez Leon, Mitulescu Petru, Școala Craiova Georgescu Ion, Basarabescu Gheorghe, Urdăreanu Nicolae, Seinescu Marin, Stoilov Constantin, Frunzescu Traian, Stoian Va­sile, Botescu Ion. * * * Elevii Palada Dimitrie, Ghica Gheorghe, Neculau Gheorghe, Vojen F. Alexandru, Stroja Gheorghe, Mavrichi Constantin şi Gorjan Jacques sunt admişi definitiv în el. I a şcoaleî de fii de militari din Iaşi , iar elevii Plopşoreanu N. Dimitrie, Bărbulescu Gheorghe şi Urseanu Grigore în clasa 1 a şcoaleî de fii de militari din Craiova, pen­tru complectarea vacanţelor in acea clasă în ambele şcoli. Elevii Ionescu Theodor, Thimotei V. Ni­­colae, Ginghină K­aralambe, Păun Constan­tin, Finich­i Dumitru, Cavciov Alexandru, Dimitrievicî Ion, Nedelcu Octav, Popilian Constantin, Stancov Gheorghe, Popovicî A­­lexandru şi Negrutzi Petru, conform deci­­siunei No. 200, sunt admişi în clasa II a şcoalei de fii de militari din Iaşi, iar ele­vii Negrei Gavril, Gorschi Alexandru şi Ion Alexandru în clasa III aceeaşi şcoală. Din Districte După Secolul: Ne informăm că liberalii locali s’au des­părţit în Stolojenişti şi anti-stolojenişti. Aceşti din urmă vor scoate un ziar în curând. Sâmbătă d. a. s’a făcut înmormântarea comerciantului M. Kitzu. Cortegiul era în­soţit de o mulţime imensă şi aleasă. Repausatul fusese mai mult timp preşe­dinte al Gamer ei de comerţ, etc. Ca principii politice, era liberale. Citim în Ialomiţeanul: Venitul bâlciului Călăraşi s’a urcat anul acesta la suma de 34,294 lei, 34 bani, a­­dică mai mult ca tot­d’auna. Cheltuelele au fost de 5,294 lei, bani 34, aşa că a ră­mas un profit net pentru comună de 29 m­ii lei. In judeţul Bacau s’au petrecut urmă­toarele cazuri : — In ziua de 1 Septembre a. c., copila Catinea, de 3 ani, fiica lui Manolachi Bu­jor, din comuna Spîritu, apropiăndu-se de focul ce era în curtea casei, s’a aprins ar­ zându’i hainele, din care cauză, la 7 Sep­tembre, a încetat din viaţă. — In ziua de 9 Septembre a. a., a iz­­bucnit foc la baia de păcură din comuna Solunţa, proprietate a „societăţi române pentru industria şi comereiul de petrol". Paguba aproximativă este de 5.000 lei. — In ziua de 13 Septembre a. c., lo­cuitorul Stefan Bortoş, din comuna Onești, a fost apucat intre puțurile vagoanelor, la gara Onesci, din care cauză, după ciouă ore, a încetat din viață. LUCRĂTOARELE DRĂGUŢE Ve uităţî cu ochii galeşi la drăguţe lucrătoare Admiraţi nuni din faţă şi mişcările uşoare Cin’le dă nurii aceştia, graţii, farmec, n’aţî ştiut? Congo este dătătorul — săpunul neîntrecut ! Săpuneria Victor Vaissier, Paris. Agenţi generali pentru România : J. Posman­dic & C-ie, str. Smârdan, 2, București. Din­ Bârlad Profesorii de la şcoalele secun­dare din Berlad ne trimite spre pu­blicare protestul ce au­ înaintat d-luî Ministru al Instrucţiunei publice în afacerea permutărei d-luî Titu Pro­­copian . D-le Ministru, Permutarea precipitată a domnului Titu Procopian, profesor la liceul din Bărlad, provenită în urma conflictului ce a avut loc între d-sa şi un elev al liceului spri­jinit de părintele său cu ocasiunea exame­nului de cprigere — conflict degenerat în scandalul ce vă este cunoscut — ne face să venim cu respect a vă supune la cu­noştinţă, că această po­mutare, in împreju­rările în care s’a săvârşit, poate să aibă cele mai funeste consecinţe pentru nivelul învăţământului, disciplina şcolară şi dem­nitatea profesorilor. Vechiul regulam­ent şcolar prevedea co­­misiuni examinatoare atât la examenul general cât şi la cel de corigere şi ast­fel punea pe profesor la adăpost în faţa stă­ruinţelor şi a nemulţumirilor părinţilor şi elevilor; noul regulament însă nu dă a­­ceste garanţii. In atare situaţiune, ori­ce profesor ce-şi î­ndeplineşte cu exactitate, imparţialitate şi conştiincios datoria nu poate să nu atragă asupră-i nemulţumiri, imputări şi chiar ameninţări din partea părinţilor şi a fiilor lor rămaşi repetenţi. Ast­fel este caşul d-luî Titu Procopianu. Un elev rămâne corigent la examenul din Iunie ; in Septembrie nu reuşeşte să-şi corecteze nota ; elevul şi părintele ameninţă în public pe profesor, ba încearcă să-l bată în cancelaria liceului, şi de unde ori­cine, în urma unui aga de mare scandal, se aş­tepta la o anchetă locală, de­o­dată profe­sorul conştiincios este pedepsit cu permu­tarea. Această procedare fiind cu totul în detrimentul instrucţiunei şi lovind in dem­nitatea întreg corpului profesoral, sub­semnaţii profesori al şcoalelor secundare din Bărlad, cu respect venim a protesta contra acestei permutări, de­oare­ce in chipul acesta, după exemplul urmat şi În­coronat de succes, fie­care din noi în atari împrejurări se poate aştepta la ast­fel de consecinţe: de a fi insultaţi şi pedepsiţi fiind­că ne-am făcut datoria. Primiţi, vă rugăm d-le ministru ele. Berlad, 1891 Septembre 19. C. Arghir, Stroe Belloescu, P. Ghenciu, D. Cernătescu, S. M. Haliţa, Gh. Constan­­tinescu-Rim., Iosif Gatul, A. Frăţilă, I. Galin, Oscar Hinke, Lascar Hergescu, D. Mironescu, I. Popescu, G. Onişor, Gh. R. Radoveanu. Cravatele Albe PARTEA DOUA şantajul ) (Urmare) XXXII Această conversaţie condusă cu abilitate de d. de Beuvret, ajunse în punctul unde el voia s’o ducă. Toate informaţiunile, toate indiciile asupra luî d’Arnage şi a lui Mont­­taran, îi erau aduse de Robert de Ghatel şi departe de a le primi cu grăbire, el le discuta, se îndoia de valoarea lor, necre­­zând în utilitatea lor. Mulţumită acestui chip de procedare, Robert îşi putea atribui toate meritele descoperirilor sale, şi se credu că el le-a făcut, nu numai fără concursul d-lui de Beuvret dar încă cu toate nume­roasele lui obiecţiuni. — Ideia de a ne adresa unuia din ve­chii şefi ai siguranţei, reluă Robert de dia­tei, ’mi-a fost sugerată de comisarul de poliţie pe care Armand îl cunoaşte ca par­ticular şi care, într'un clipi oficios adesea l’a ajutat în cercetările lui. D. X., mi-a zis el, adoră vechiul său meşteşug la care evenimentele politice singure l’a făcut să renunţe. Memoria lui e excelentă. Dacă d-voastră îi arătaţi în adevăr pe vechea ne­­gustoreasă de evantaliî cu care el s’a aflat în raporturi altă dată, el vă va spune: „Este ea, şi’l veţi putea crede. Eu vă voiu da un cuvânt pentru el, şi sunt sigur că el vă va da cu voie bună concursul meu“. Incuragiat ast­fel, cu scrisoarea în buzu­nar, m’am dus la Vincennes, unde s’a re­tras de multă vreme d. X... In câte­va cuvinte l’am pus în curentul situaţiuneî. El ’şi-a adus aminte perfect afacerea Fores­tier, a deplâns nesuccesul său, pe care ’l avea încă pe inimă, și s’a grăbit de a se pune la dispoziția mea. — Armand, a avut cunoștință de de­­marsa d-voastră‘? întrebă d. de Beuvret. — Nu ! asta-î cu totul de curând. Am crezut că nu trebue să’î vorbesc lui deloc, fiind­că era convenit între d-voastră că el renunţă personal, pentru moment, la ori­ce urmărire... și v’am păstrat întâitatea aces­tei noutăţi. — Care e o adevărată surpriză, zise d. de Beuvret cu un zimbet. D-voastră vă as­­cundețî bine jocul d-voastră. Până în ziua in care’l arăt, în care’l întind pe masă, răspunse Robert. Pentru ce se spui dinainte că ai cărţi bune, când ele pot să devie rele?.. Eu urmez. După ce a consimţit să se ducă imediat la d-na de Fontenay, pentru ca s’o privească în faţă şi să mă informeze despre ea, d. X... Se părăsi pentru câte­va minute, sub pretextul de aşi schimba îmbrăcămintea şi să-şi facă un cap apropiat împrejurărilor. — Cum­­ el avea deci altă­dată obişnu­inţa de a se străvesti ? — Da, după exemplul lui Vidocq, lui Claude, cei dinaintea lui. Vechii şefi ai si­guranţei nu erau­ aceia­ ce sunt aceştia noui. Ei nu se înjoseaui amestecându-se cu subal­ternii lor, inspectori, brigadiri, de a opera cu ei, secret, sub mască, de a pune într’un cuvânt mâna la treabă. Ei erau atunci nu­mai şefii unui serviciu special, d’un ordin cu totul particular, invăliţi în oareşi care umbră şi trăgând foloase bune din această umbră. N’aveau nici un mandat bine dis­tinct, bine definit, nici un titlu oficial. Pen­tru ca să lucreze în cea mai mare parte de cazuri, le trebuia concursul unui comi­sar de poliţie, care erarhie erau d’asupra lor. S’a schimbat toate aceste, se pare. Şefii siguranţei au devenit personaje alese dintre comisarii de poliţie care fac funcţiune de magestraţî. Ei au câştigat în respectabi­litate, dar serviciul lor, tot părându-i-se că s’a mărit, s’a micşorat poate; el a per­­dut in ori­ce caz originalitatea sa de altă dată. Siguranţa nu mai este de cât un mare comisariat central de poliție, care face um­bră comisariatelor de cartier, și este foarte pismuit de ei... Vă cer ertare, scumpe dom­nule, de această parenteză care n’a înain­tat în nimic istorisirea mea. — E bine tot-d’a­una ca cine­va să învețe ceva, răspunse foarte politicos d. de Beuvret. Ce travestire îşi făcuse d. X...? — Oh! nu era, la dreptul vorbind, o travestire­ ţinută serioasă, a unui mic ren­tier, a unui mic proprietar. Capul singur era de necunoscut : perucă albă, barbă. Cine­va i-ar fi putut da mai mult de şapte­zeci ani, şi el e mult mai tânăr. El­ ţinea mai cu samă la aceea că Prudenţa să nu recunoască în el pe vechiul şef al siguran­ţei, cu care ea a avut de a face altă dată... Venind la mine, îmi zise : „Am luat note asupra mai multor afaceri importante care­­mi-au trecut prin mâini, altă dată. Ele sunt clasate, catalogate, şi îmbrăcându-mă, am aruncat o ochire asupra crimei după bulevardul Hausmann. Acesta-i titlul pe care i l-am dat. Şi bine mi-a prins căci am găsit numele unei fete Clara Meret, care a jucat în aceasta oareşt-care rol, şi care îmi va servi îndată, în aşteptare, ca se ne servească mai bine la întreţinerea cu d-na d-voastră de Fontenay... Eu am zis : „Aşteptând ca ea să ne serve mai bine, fi­ind-că Prudenţa este in adevăr vechea ne­­gustoreasă de evantalii, şi după cum d-v. presupuneţi, metresa unuia din asasini şi tovarăşa celui­lalt, mi s’a părut greu ca Clara Meret, să nu fie în curentul situa­ţiei, fiind ca era deşteaptă parc’o văd... Pentru moment, mă duc, după vechea mea obicinuinţă, se joc totul pentru tot se atac în faţă pe adversar. Nu risc nimic... Să plecăm.“ — Eu aveam o trăsură bună la poartă. După trei sferturi de oră eram pe bule­vard, în colţul şoselei d’Antin. D. X... se scoborî, îmi dădu întâlnire într’o cafenea, şi se îndreptă spre locuinţa Prudenţei. Iată istorisirea exactă a vizitei sale. Inchipuiţi­­vă că el vorbeşte : „Sun, întreb pe d-na de Fontenay, îmi răspunde ca ea nu-i vizibilă. Stăruesc spu­nând că-i vorba de afaceri grave, şi in fine mă introduce lângă stăpâna locului... In adevăr, ea-i vechea negustoreasă de evan­­tiilii, foarte îmbătrânițit, foarte IngrofâULo Dar asta nu-­mi ajunge de a o recunoaşte Ochii pot să se înşele, chiar ai mei care sunt încă excelenţi. Hotărâse, în mine, că ea va sfârşi prin a-mi mărturisi ea­ însăşi, cine este ea, sau mai bine cine a fost. „Doamnă îi zic­ eu, vă cer ertare de stă­ruinţa mea ca să fiu primit de d-voastră ; dar d-voastră puteţi să-­mi faceţi un aşa de mare serviciu. Ast­fel după cum mă vedeţi, am fost nedemn înşelat de o femee, pe care d-voastră o cunoaşteţi, una care se numeşte Clara Meret.—Clara Meret ! Nu cunosc acest nume.—Dar, amintiţi-vă... de vechea domnişoara de la tejghea, când d-voastră ţineaţi acel frumos magazin de evantalii.—Eu, am ţinut un magazin! Dom­nule, faceţi greşală. Eu mă numesc d-na Fontenay sous Roches ! — Astă­zî, o știu bine, dar altă-dată. Nu pot să mă înșel, v’am văzut așa de a­­desea, in vremea când mă duceam seara, se vorbesc cu Clara Meret... Sunteți tot-d’a­­una aceiași. Nici o schimbare. Așa de fru­moasă ca acum doue-zecî de ani.—Vă mul­țumesc, domnule ; dar nu știu ce voiți se ziceți. Eu n’am vândut nici o dată evan­­taliî.—Oh ! d-voastră negați un lucru des­pre care sunt sigur. La ce vă servește asta? Nu vreți să vă fac rău, eu; nu pun cre­dință pe calomniile fostei domnișoare de ma­gazin. Vin numai să vă cer un serviciu pe care cine­va nu poate sâ’l refuze unui om onorabil ca mine, tată de familie, negustor. —Dar în sfârșit, ce serviciu? (Va urma). A *

Next