Lupta, octombrie 1893 (Anul 10, nr. 2115-2140)

1893-10-26 / nr. 2136

ANUL X. No. 2136 ■ m ȚARĂ cn an :......................................................................40 lei Șease luni.......................................................................20 „ Trei luni.......................................................................10 B Pentru învățători pe un an......................................30 ., IN STRFINETATE Un an..................................................................50 case luni..................................... 25 ’rei luni..................................... .15 Jurnelul 15 Bani 3S Redacția a Pasagiul Român £3 p. 2 ©perați Besisecpat« Baâieai ABURCIURI ■ Pe pagina^ni, 30 litere, corp zi Inserte și reclame ”, ” . . . 1 lefi lini« 25 bani linia. . 2 lei linia. Fontra ammciurl a so adresa: és* wQölissü 50 bani raţia s o en â n EH o. 2. LA Reformele noastre. Din afară. Carnetul meu. Alegerile din Elveţia. Oameni şi lucruri. Causa naţională. Madelena Ferat, (forţă). Reformele noastre Organul conservator Ţara, spune că reformele preconizate de noi, şi în special introducerea sufragiului uni­versal şi reforma impozitelor, sunt cestiuni «intempestive», cu alte cu­vinte că nu e de loc acum timpul de a vorbi de asemenea bazaconii şi că, din această cauză, d-nii de la Ţara nu pot face alt­ceva de­cât, «să ne pr­ivească cu ochianul din de­părtare după cum bucureşteniii pri­veau odinioară exerciţiele d-şoarei Leona Dare de pe bara atârnată de balonul seu.» E cazul de a repeta şi noi d-lor de la Ţara că acest cântec e vechiu, vechiu de tot, toate partidele ni­­l-au­ cântat ori de câte ori noi am agitat o cestiune ce întrerupea, în mod su­părător, armonia de insulte şi înjură­turi la cari partidele noastre se de­­dau de atâta timp. Bărbaţii noştrii politici, gravi şi înţelepţi, au­ transformat într’un ade­vărat principiu această idee, că nu trebue să se agite nici o cestiune dacă nu există speranţa într-o reali­zare imediată. Aceasta se numeşte oportunismul în politică, şi graţie acestui oportu­nism asistăm astă­zi la această steri­litate de idei şi la acest spectacol o­­dios, care face pe lume să creadă că toţi oamenii cari fac politică trebue să fie nişte pungaşi ordinari, nişte bandiţi eşiţi din puşcării,­ după cum zicea eri un organ liberal, despre con­servatori, şi după cum zicea alaltă­­eri ziarele conservatoare despre libe­rali ! Ei bine, ori­cât de displăcută ar fi cacofonia care am întroduce-o în această duioasă armonie, noi credem că datoria partidelor cari se formează în numele unor idei și cari nu au alt scop de­cât realizarea acestor idei, este, înainte de toate, acela de a pro­paga ideile lor, de a face din ele armele și scopul luptelor politice. Noi ştim bine că dacă agităm azi sufragiul universal, reforma impozi­telor, nu vom reuşi să convingem pe conservatori ca să le realizeze îndată, dar mai ştim, în acelaşi timp, că ti­nerimea cultă şi democrată din a­­ceastă ţară va continua propaganda noastră, care n’are în vedere de­cât echitatea socială şi propăşirea reală a acestei ţari, şi, mâine poimâine, o­­piniunea publică, apucată din toate părţile, se va pune să studieze aceste cestiuni şi când ea le va împărtăşi, oportuniştii noştrii, fie ei din ori­ce partid, vor fi siliţi să ’şi puie oche­lari. Şi atunci, de unde până aci, din cauza unui adevărat presbitism poli­tic, li se păreau că noi umblăm cu ba­lonul prin nori, o să vadă cât de de­­fectoasă le era vederea şi cum noi am fost şi suntem tot pe pământ.... Când şeful nostru, d. G. Panu, agita chestiunea nevoiei ca parti­dele să -şi formeze programe clare şi precise despre reformele socialo­­politice pe cari le preconisează, tot aşa d­nii liberali de la putere şi ma­rele partid conservator întrunit atunci în jurul unei mese verzi, ne priveau cu ochianul indiferenţei şi oportu­nismului. Noi însă nu ne-am deconcertat de loc, am cântat mereu acelaşi cântec şi azi avem satisfacţiunea de a ve­dea un guvern conservator vorbind necontenit despre programul ce i-a adus şi ’i menţine la putere, şi de a vedea pe liberali, cari într’atâta erau de duşmani ai orî-căruî program in cât rupsese ori­ ce legătură cu d. Gheorghian, unul din amicii cei mai de valoare ai lor, mtrunindu-se la Iaşi pentru a-­şi da un program! Când agitam cestiunea agrară, cu risicul vieţei noastre înseşi, căci d-nii arendaşi şi proprietari ne urmăreaţi cu revolverele până în incinta Ca­merei şi până în biurourile redacţiu­­nei, tot cu ochia ne eram priviţi de înţelepţii şi prudenţii partidelor noas­tre politice. Dar n’a trecut de loc multă vreme şi d-nii conservatori, cari nu voiau să admită nici chiar existenţa unei cestiuni agrare în ţara noastră, s’a convins cu prisos că ea nu numai că există, dar este una din cesti­unile cele mai arzătoare de la ordinea zi­lei, a cărei rezolvare se impune ime­diat. Şi ast­fel a trebuit să’şi calce pe inimă şi să voteze legea vănzărei mo­şiilor Statului la ţărani, legea credi­telor şi legea tocmelelor agricole, şi atunci s’a văzut că noi eram pe pă­mânt, lângă ei, iar nu în nori, căci concursul nostru absolut dezintere­sat, pornit din adâncă convingere dat atât de pe tribuna parlamentului, cât şi prin coloanele acestui ziar, nu puţin a contribuit la realizarea a­cestor reforme agrare, din cari azi partidul conservator îşi face un titlu de glorie. Ei bine, noi avem ferma convin­gere că tot aşa, graţie propagandei noastre intempestive de astă­zi şi graţie concursului nostru oportun de mâine, democraţia acestei ţări îşi va face, la rândul ei, un titlu de glorie din realizarea acestui sufragiu­ universal şi din introducerea acestei echităţi şi justiţii în impozitele noas­tre, pentru cari azi miopii recurg la ochian pentru a privi munca şi propaganda noastră. Statu quo nu este în natura lu­crurilor , ori­ce ţară care nu merge înainte, dă îndărăt, şi nu democra­ţia română va fi aceea care să nu înţeleagă acest simplu şi mare adevăr. affe o formează tocmai picioarele slabe, pe cari se reazemă coaliţiunea. Dacă e vorba, ca cabinetul Taaffe să se retragă dinaintea coaliţiunei, atunci aceasta trebue să poată apuca şi frînele guvernului, de aceia are lipsă de un program positiv, ce trebue să-l aştearnă Coroanei spre aprobare. Cu pro­gram vor putea stabili însă nişte elemente atât de eterogene ? Să ne gândim numai la inimiciţia de moarte ce a existat până acum între partida liberală germană şi în­tre clubul Hohenwart. Futea vor aceste două partide să se lepede de­o­dată de princi­piile lor cele mai însemnate, şi, dacă o fac pentru un moment, fi-va pentru durată o asemenea procedare comună nefirească ? E de înţeles clar, că coroana faţă cu nişte ra­­­porturi atât de nefireşti, preferă mai bine de a lăsa ca contele Taaffe să facă o în­cercare pentru reconstruirea cabinetului său. Germanii cer pe faţă retragerea minis­­trului-preşedinte. Polonii se zice, ar vrea să-l susţină în post, dar şi unii şi alţîi nu vor să ia conducerea întregei acţiuni, şi au lăsat-o clubului Hohenwart. Ce va fi acum, dacă contele Taaffe ar încerca să se unească cu două partide şi pe a treia să o dea la o parte spărgând coaliţiunea? Pentru moment este atâta constatat, că cele trei partide voesc să răstoarne pe con­tele Taaffe, dar nici de cum nu s’a constatat, dacă s’au putut învoi asupra unui program comun. Dacă va face, cum se zice, numai o politică nepolitică, lăsând adecă la o parte toate cestiunile politice atunci coaliţiunea nu se va putea ţinea mult. In genere, a­­mândouă combinaţiunile, adecă nici recons­truirea cabinetului Taaffe, nici un minister de coaliţiune nu oferă o garanţie de sta­bilitate, dar s’ar putea întâmpla şi acel lucru neprevăzut, ca să vie la cârmă un guvern, care să nu între în nici una din combina­ţiunile de faţă. Ce priveşte poporul boem, el va lua o atitudine aşteptătoare. Poporul boem nu are nici o causă de a iubi pe contele Taaffe ; ce’i drept, acesta n’a fost un contract al Cehilor, ca Auersperg, Lasser ş. a., dar Cehii au trebuit să’i scoată fie-care conce­siune cu cleştele ; faţă cu postulatele lor mari şi îndreptăţite el tot-d’auna a fost gata de refuz, de­şi pentru socialişti s’a arătat prevenitor prin proectata reformă electorali. Nici la un cabinet eventual de coaliţiune nu avem causă să privim cu în­credere. Un guvern, în care liberalii ger­mani vor juca rolul întâi nu ne poate um­plea, de cât cu adâncă neîncredere. De aceia, ori­ cum s’ar desfăşura lucrurile, dacă Taaffe va rămânea sau va veni un ministru de coaliţiune, ori ceva neprevăzut, lucrurile sunt puse în mişcare, iară stagnării a tre­cut şi în cele din urmă greutatea dreptului nostru trebue să-şi câştige valoarea. CABILY ŞI SPANIOLII Credem interesant a complecta şi explica ştirile laconice ale Agenţiei Române, cu privire la răsboiul dintre Spanioli şi Cabyll, arătând origina acestui conflict . In Africa se află o sămânţă de oameni, numiţi Cabyll, cari s’au răsculat şi acum Spania trebue să se gătească de rasboiu cu această seminţie, care nu vrea să ştie de „interesele mai înalte ale păcel lumei“. Caşul acesta a scos iarăşi la iveală cestiu­nea aşa numită a Marocului. Cearta s’a is­cat în Melilia, unde Spaniolii au o mică garnisoană. Melilla este un oraş spaniol a­­şezat pe coasta nordică a Marocului. In contra garnisoanei din Melilla s’au răsculat locuitorii indigeni, cari sunt renumiţi prin fanatismul lor religios şi prin tâlhăriile ce le săvârşesc. Când Spaniolii voiră să ridice un fort la Melilla, pe un loc unde se află cimitirul mahomedan, Cabylii au năvălit asupra lor şi au ucis o parte din ei. Vestea aceasta a îndemnat pe ministeriul spaniol să trimită ajutoare la Mellila; a poruncit generalului Margalla să meargă a­­colo în fruntea unei expediţiuni, dar el a fost învins de Cabyli şi a căzut mort pe câmpul de luptă. Acum se telegrafiază din Madrid, că pregătirile de rasboiu ale Spa­niolilor au concentrat un corp de armată de 20000, iar proprietarii corăbiilor de co­­merciu au recomandat guvernului, ca tru­pele să treacă pe ţărmul Marocului în timp de 20 de ore. Guvernatorul din Mellila a căpătat poruncă, ca să înceapă lupta contra poporaţiunii ţinuturilor muntene. Foile din Madrid atacă mereu pe guvernul englez, pentru­ că acesta ar ţinea partea Cabulilor. Cele mai multe provoacă pe guvern, să pro­­ceadă cu cea mai mare energie, căci Francia şi Rusia vor sprijini pe Spanioli faţă cu pretenţiunile Angliei. A se vedea Ultime Știri pe pag. III. D­INAFARA CRIZA DIN AUSTRIA Vorbind despre criza ministerială și parlamentară din Austria, „Politik“ din Praga scrie între altele: Nu trebue să trecem cu vederea, că con­tele Taaffe este omul de încredere al Co­roanei par excellence, că în timp de aproape 50 de ani el-a făcut servicii extra­ordinare, că şi raporturile sale personale cu Majestatea Sa sunt cu totul neobicinuite, şi că nu se despărţeşte omul aşa uşor de un bărbat de stat, care în aşa lung timp a luptat pentru coroană tot ce­ a dorit acesta şi ce a aflat a fi neapărat de lipsă în interesul dinastiei şi al statului. Fără îndoială, că contele Taaffe se bucură şi astă­zi încă de deplina încre­dere a împăratului şi e numai firesc lucru, dacă acesta il însărcinează de­ a tracta cu conducătorii celor trei mari partide şi de a încerca dacă se poate ajunge la o înţelegere, bună­oară pe basa reconstruire a cabinetului său. Această misiune nu se alterează nici decum prin aceea, că conducătorii numite­lor partide au fost chemaţi la o audienţă împărătească. S’ar părea din unele semne, zice mai de­parte foaia boemă, că se doreşte rămâne­rea contelui Taaffe în oficiu. De altă parte însă declarările contelui Hohenwart care formează azi focularul situaţiunei, sunt aşi de hotărîte şi refuzătoare, în­cât instinţa celor trei­­mari partide, de a sili pe con­tele Taaffe să se retragă, este mai pe sus de ori­ce îndoială. Dar tăria contelui Ta­ EUȚIA A DOUHMAETI 26 OCTOMBRIE 1893. barieră şi aşteaptă cu nerăbdare ridicarea unui picior. Aristocraţia, pretutindeni şi în toate timpurile, a protejat artele !! Memphis. 0 ^^3STjBT'TJ3L, 1VEEXT Bustul bucureştean Este foarte cunoscuă înclinarea Româ­nilor pentru tot ce este franţuzesc şi pa­risian. Un român care se respectă trebue să facă toate lucrurile ca la Paris, o ro­mâncă autentică trebue să fie încă şi mai parisiană. In unele cercuri înalte şi nobile a­­ceasta se chiamă civilizaţie, rafinare, do­vadă de gust, de subţirime, delicateţă şi altele. In realitate, însă, totul nu e de­cât o spoială foarte superficială, forme plă­cute fără fond, una din multele uşurinţe ale societăţei noastre. La Bucureşti, vestitul gust al înaltei societăţi este un moft ca ori­ care altul. Gustul artistic de pildă. Fiind dat—de­oare­ce alţii au spus lucrul mai de mult—că aristocraţiile au susţinut în­tot­d’auna artele, iată că şi aristocraţii noştrii au pozat în artafiu­. Teatrul şi mu­zică, în special, au fost îndrăgostiţi, n’a trecut artist strein prin Bucureşti care să nu fi fost aclamat, n’a trecut cabotin căruia înalta noastră societata să nu-i fi făcut ovaţiuni. Odinioară Opera italiană era la modă Toată aristocraţia mergea la Operă, la O­­pera italiană era întâlnirea lumei elegante, aci se afişau graţiile, frumuseţile, averile, luxul, aci trebia să vie tot omul bine născut. Vizitarea Operei era un certificat de civilizare şi de rafinare a gustului. Tot asemenea, cu căldură şi cu entu­ziasm au fost primiţi alţi vestiţi artişti streini. Când Sarah Bernard a jucat pentru întâia oară în Bucureşti, a fost o adevă­rată nebunie. Preţurile cele mai enorme au fost acoperite cu anticipaţie, toată lumea ţinea să vază pe Sarah, toate fe­meile au vrut să-­şi arate farmecile şi diamantele mai mult sau mai puţin false sau luate cu chirie. Teatrul Naţional a fost feeric în acea împrejurare. De la parter până la galerie, în orchestra, pe scenă, în toate colţurile, în tot spaţiul, pretutindeni, numai lux, numai aur şi pietre scumpe, numai eta­­logia de avere şi prosperitate. Cunoaştem femei cari au închiriat diamante de la giu­vaergii pentru a se împodobi cu ele, cu­noaştem alte persoane cari­­şi-au vândut lucruri din casă pentru a putea vedea pe Sarah Bernard măcar de la statul I-iu Oare nu sunt acestea toate dovezi de cultură şi de patimă pentru artă? Oare o asemenea elită nu este o podoabă a ţerei sale ? Ei bine, nu. Totul nu e de­cât moft şi spoială. Societatea noastră înaltă n’are absolut nici o cultură, pasiunea artistică îi lip­seşte, precum­­ lipseşte putinţa de a pro­teja şi a încuraja pornirile propăşitoare. Exibiţiunile la Opera italiană, la Sarah Bernard etc. nu erau de­cât setea de re­clamă, dorinţa de a fişagiri, uşurinţa pro­verbială a unei clase veselă dar uşoară. Când Bucureştii n’aveau alte petreceri publice în afară de teatrul român şi de opera italiană, evident că elita trebuia să meargă la Operă. Emoţiunile sfinte ale artei nu Ie-a simţit nici o­dată elita, patima adîncă şi absorbitoare pentru muzică n’au avut’o vre-o­dată membrii elitei, dar la Operă era randez-vous-ul lumei elegante şi aci trebuia să fie toţi cei eşiţi din pulpa marelui zeu. Priviţi astă­zi cum se dă de gol aristo­craţia română. Avem în Bucureşti multe spectacole bune, avem un teatru românesc unde se joacă escelent de foarte multe ori, avem o trupă de operă cum nu pu­tem avea mai bună în Bucureşti, avem opereta franceză cu an­işti parizieni de mâna întâia, şi cu toate acestea înalta nobilime merge la Cafa­şantant. Da, numai la Hugo o întâlnim pe în­­nalta nobilime. Aci vin miniştrii cu familiile, aci personagiile cele mai grave, aci înal­ţii demnitari ai Statului, aci, la Hugo, urmaşii din atâtea familii domnitoare­­şi ilustre. Boerimea a uitat ca teste datoare arte­lor şi civilisaţiunei, boerimea va mai merge la Opera, piaţa cu afişarea graţie­­lor şi a giuvaer­urilor s’a mutat din sala Teatrului Naţional în Teatrul Carageor­­gevicî. Reclama, iată principalul. La Operă, la operetă—căci despre teatrul românesc nu mai pomenim — aristocraţia este absentă, dar la pulpe goale şi la gesturi pornografice, aristocraţimea vine în per. Aci, în loji şi în fotoliuri, femei tinere şi betrane, junime fluşturatică şi moşnegi respectabili (?) cu toţii, aplecaţi pe ba­lustrade sau întinşi pe scaune, sorb cu lăcomie toate vorbele unui repertoriu de Alegerile din Elveţia Resultatul alegerilor trienale a con­siliului naţional suiteran, n’a schim­bat de loc situaţiunea anterioară. Radicalii-democraţî păstrează enorma lor majoritate. Ei au­ cedat de bună­­voe două locuri moderaţilor în can­tonul Vaud şi au pierdut trei scaune în Geneva, dar au câştigat tot atâtea in Tessin. Partidul radical are, de pe acum, în noua Cameră 92 deputaţi (dintre cari 13 înaintaţi), liberalii moderaţi (conservatori) 21, clericalii 29, Români 1 independent, 1 deputat al ligei ţă­ranilor şi 2 balotagii, al căror resul­­tat nu-l cunoaştem. Partea interesantă a acestor alegeri a fost de astă-dată intrarea in luptă a socialiştilor, cari, îmbătaţi negreşit de victoria coreligionarilor lor din Germania, cu cari s’au întâlnit la con­gresul din Zurich, au rupt cu parti­dul radical şi au presentat singuri candidaţi în doue-spre­zece arondis­­mente din cincî-zeci şi două. Nici unul din aceşti candidaţi n’a reuşit, şi cifra voturilor pe cari le-au obţinut e cu mult inferioară tuturor aşteptărilor. Ei n’au întrunit în total 30000 vo­turi din 600000 câte se­­numără în în­treaga confederaţie. Acest rezultat face pe ziarul radical «La Réforme» să observe cu drept cu­vânt următoarele : se vorbeşte adesea de dictatura socialistă pe care o vă aduce sufragiul universal. La ce se reduce această gogoriţă se vede din exemplul Elveţiei care practică sufra­giul universal de la constituirea ei ca stat federal şi unde propaganda so­cialistă se bucură de libertăţi cu mult mai complecte de­cât acelea pe cari socialiştii le cer in cele­l­alte state ale Europei. Partidul socialist păstrează in Ca­mera Elveţiană pe unicul seu deputat, d. Vogelsanger, ales la Zurich pe lista radicală. Un alt socialist care com­batea această listă, a căzut cu 1700 voturi mai puţin de­cât întrunise cu prilejul unei alte alegeri. Tot aşa la Lausanne socialiştii au perdut mult teren. La Geneva, unde alianţa pe care radicalii o încheiaseră cu socia­liştii era una din căuşele victoriilor succesive ale conservatorilor, candi­datul socialist cel mai favorisat nu a avut de­cât 978 voturi din peste 1300 votanţi. Numai la Bale candi­­daturele socialisto-conservatoare au­utut pune în balotaj pe unul din foştii deputaţi radicali şi victoria la balotaj depinde de atitudinea clerica­lilor. In cele două cantoane unde socia­liştii s’au presentat uniţi cu clericalii, Soleure şi Fribourg, radicali au eşit învingători. S’a întâmplat chiar ca la Fribourg, deputatul clerical care cre­dea că poate juca testa liberalilor pre­­sentându-se cu un socialist, să-­şî piardă scaunul său din cameră. Tot aşa la Berne, agitatorul clerical demagog, Duhrrenmatt a căzut. • Consiliul naţional pierde pe unul din membrii săi democraţi cei mai înaintaţi şi mai capabili, d. Favon, din Geneva, unul din iniţiatorii întru­nirea conferinţei internaţionale pentru legislaţia munceî, propusă de Elveţia şi reluată de Wilhelm îl. Dar d. Favon va fi negreşit ales ţară luptă la Geneva în locul d-luî Lachenal, care va fi reales consilier federal. Din contră, d. Curţi, deputatul democrat radical din Zurich, şi d. Decurtius, deputatul de­mocrat catolic din Grisons, au fost realeşî fără luptă,—de­oare­ce în multe din arondismentele cele mari parti­dele s’au abţinut de a lupta pentru toate locurile, făcend ele singure un loc oposiţiuneî. Aceasta dovedeşte cât de mult e simţită nevoia represent trei proporţionale pe care o cer democraţii elveţieni şi pentru alegerile consiliului naţional şi care ar da fireşte acelaş rezultat, cu mai multă exactitate şi dreptate, mai ales pentru socialişti, cari ar avea dreptul la patru sau cinci deputaţi, şi pentru liberali cărora li se refuză acum ori­ce representare în micile arondismente catolice*

Next