Lupta, decembrie 1893 (Anul 10, nr. 2165-2188)
1893-12-08 / nr. 2170
ANUL X. No. 2170MERCURI 8 DECEMBRIE 1893 ABONAMENTE ia ȚARĂ (In an : . . ............................................ Șease luni..................................................... Trei luni....................................... Pentru învățători pe un an........................ m strein Etate Un an..................................................... case luni..........................................................25 tel Inul..........................................................15 Numărul 15 Bani EtfiriinAlDCiUA ANUNCIURI I P« pagina HI, 30 litere, corp 7 ... 1 lefi linia * „ IV .........................,25 bani linia. Inierţeţi reclame , „ .... 2 lei lima Pentru anunciuri a se adresa: LA Administraţia Ziarului Hm nisrmAn Redacţia ! Pasagiu! Român Administraţia ■ Pasagiu! Român Noi 40 lei 20 „ 10 „ 30 . Discursul D-lui G. PANU Dăm aci importantul discurs rostit de D nu G. Panu în şedinţa Senatului de la 1 Decembre 1893, cu ocaziunea discuţiei generale asupra proectului de răspuns la Mesagiul Tronului D. Gr. Panu. D-lor senatori, ve mărturisesc ca de astă dată am urmărit cu un interes foarte mare desbaterile dintre dv. Zic dintre dv. fiindcă a fost un adevărat duel, sau un adeverit jurnei între partidul conservator şi cel liberal. Acest duel s’a preparat cu cea mai mare iscusinţă, guvernul a căutat să-şi ia toate precauţiunile înainte de a se scoborâ în arenă. Intre cele mai elementare precauţiuni sunt: a da cât se poate mai puţină priză adversarului, să fii cât se poate mai acoperit. Acest lucrul-a făcut guvernul preparând mesagiul. Mesagiul, pe lângă că este o bucată politică, este în acelaşi timp şi o bucată diplomatică duelistică. In adevăr, citiţi mesagiul şi veţi vedea câtă abilitate a pus guvernul in acest scop. Ca un bun luptător şi duelist de prima ordine, ce trebuia să facă ? Să-şi descopere comlect partea unde după regulele stailite de arbitru nu e permis adversarului a lovi, sau unde nu-’i dă mâna adversarului de a da lovituri, şi din contră unde ştia că adversarul are să caute să lovească cu violenţă, acolo să se acopere, să prezinte cât mai puţin volum, să nu-şi desfăşure niciodată pieptul. Şi aşa a făcut. De exemplu guvernul ştia că este o regulă superioară de tactică politică nu numai de a nu zice rău, dar chiar de a zice cel mai mult bine despre cestiunea naşterei fiului moştenitorului, despre dinastie şi despre rege. De aceea el în această chestie s’a descoperit complect, el s’a întins în larg şi în lat cu o vădită neîngrijire de pericol. El mai ştia că adversarului îi este oprit de a da lovituri violente în chestia convenţiei cu Germania, de aceea şi aici nu-şi prea menajează fiinţa. Să poftească, ’şi-a zis guvernul in petto, d-nii liberali să atace dacă le dă mâna. Şi nu au atacat liberalii. Când însă a fost ca să se prezinte în arenă cu proectele de legi şi cu actele lui proprii, atunci guvernul a căutat să se facă cât se poate de mititel şi să prezinte cât se poate mai puţină suprafaţă la lovitura duşmanului. Şi ca să concretizez, voi lua pe rând fiecare minister. întâi d. ministru al instrucţiei anunţă: am să fac reforma învăţămîntului secondar şi superior. Atât şi nimic mai mult, şi aceasta în o frază care aproape face coadă unui proect de lege anunţat de ministrul de interne... Ei, ce suprafaţă poţi să dai adversarului când anunţi pur şi simplu că ai să faci reforma învăţămîntului secondar și superior? Toată lumea o să zică: «minunat» știind că este nevoe de această reformă. Dar cum o să fie această reformă ? Nu se știe, pentru că d. ministru nu mai spune nimic. Al doilea, d. ministru al lucrărilor publice zice: cum să vin cu o lege care să stabilească responsabilitatea antreprenorilor faţă cu muncitorii.» Dar cum va fi această responsabilitate, în ce limite va fi ea, nu spune nimic. Nu lasă măcar a se înţelege în ce sens, ceia ce este esenţialul. Poţi oare să faci o invinuire ministrului de lucrări publice numai pentru faptul că prezintă o astfel de lege, când nu ştii în ce spirit ea are să fie începută ? Evident că nu. D. Olănescu este dlar acoperit faţă cu adversarul, întocmai cum odineoară am văzut că şi d. Tache Ionescu se acoperise. Aceasta nimeni nu o poate zice. Trec mai departe. D. Ministru de interne se vede că va prezenta modificarea legei electorale comunale. Minunat. — Dar în ce sens ? In ce spirit ? Mister. Pas de ar pucă pe d. Catargiu la răfuit pentru că voeşte a modifica legea electorală!.. Chiar d. ministru de finanţe, care pare că s’a descoperit mai mult, chiar d-sa a întrebuinţat aceiaşi tactică. D. ministru de finanţe a avut abilitatea ca acolo unde este tare, cum e de exemplu cestiunea echilibrărei bugetului fără impozite, sau a excedentelor care se condată în anul acesta peste prevederile budgetare, numai acolo să se descopere fără nici o teamă, de aceia d-sa s’a întins cu complezenţă în messagiu asupra acestor punte în lungi şi lăudăroase perioade; în cestiunea reformei bazei împositului licenţilor iarăşi nu s’a prea genat, de vreme ce are de gând să mai micşoreze taxa fixă, cea mai nedreaptă şi să ridice cea proporţionala, cea mai dreaptă. Când vorbeşte însă de patente, d-sa trece repede asupra acestei reforme, căci dânsa presintă dificultăţi mult mai mări şi are o bază cu totul arbitrară. Va să zică, terenul e ales in mod admirabil faţă de adversari. Să vedem acum ce fac adversarii la rândul lor. Adversarii evident că şi ei se păzesc de a ataca părţile tari. In adevăr, ce fac adversarii, adică opoziţiunea, când este vorba de naşterea prinţului Carol ? Guvernul anunţând’o arată bucurie. Opoziţia nu să mulţămeşte cu bucurie, ci ea exaltează! La unii este o mare bucurie, la ceilalţi adevărat delir ! Cum vedeţi, aici este un nou gen de luptă, este o concurenţă, o emulaţie, o luptă în care se întrec şi unii şi alţii. Se dă lupta, dar o luptă de întrecere, o luptă în care fiecare voeşte să se arate mai entusiasmat şi în mai delirantă bucurie! (Ilaritate. Aplauze). Ce face opoziţia liberală în chestiunea convenţiuneî cu Germania,— un alt teren foarte priincios pentru guvern ? D. Aurelian a cam greşit în această chestiune cuvântul de ordine. Cu toate acestea d. Sturza, şeful partidului, îl dase. D-sa în mod direct a aprobat asemenea convenţie. Evident, de vreme ce era vorba de o convenţie cu Germania. Şi aci onor d. Sturza a căutat să întindă o cursă guvernului şi în special d-uî ministru de externe. D-sa a făcut în termeni călduroşi cleiul Germaniei, a bunei voinţe ce totauna această putere ne-a arătat, a păceî europene pe care ea o garantează, etc. Spunând acestea onor, şef al liberalilor avea aerul de a provoca pe guvern şi a-î zice: «să te văd ce ai să faci, «să te văd daca ai să ai curagiul să te loveşti aici»... Adversarul, d. ministru de externe? ca să-l dărâme, ca să repurteze şi aci o victorie, a trebuit să caute a-l concura, a-1 întrece în laudele aduse Germaniei, căci după regulele duelului politic numai acestea trebuiau să fie armele de luptă! Victoriosul trebuea să fie acel care era mai cald entusiasmat pentru Germania. A reuşit să-l învingă pe d. Sturza ? Aceasta nu pot s’o afirm. (Ilaritate). Atât numai pot spune că amândoi au fost la înălţimea situaţiuneî. (Ilaritate). Până aci lucrurile au mers cât se poate de admirabil. Adversarii guvernului însă, fertili întotd’auna în expediente, şi-au zis: bine, ne dai tu guvern în mesagiu o bucată parlamentară duelistică, dar noi nu suntem atât de proşti să ne mărginim aci, noi ştim să lărgim arena acestui turnei, şi mai mult încă, noi ştim să te atacăm şi pe alte terenuri. Zis şi făcut. Iată deci opoziţia liberală atrăgând pe guvern pe alt teren, pe terenul trecutului, unde controversa nu are sfârşit, unde controlul este mai greu şi unde atacurile se pot da mult mai uşor. Odată schimbat terenul, oposiţiunea liberală s’a simţit mai la largul ei, şi cu atât mai la largul ei cu cât epoca aleasă pentru discuţie e mai îndepărtată. Lupta, duelul a început. Să amintesc reprizele cele mai principale şi loviturele cele mai însemnate : — Ce aţi făcut voi în această ţară de la Divanurile ad-hoc încoa ? atacă opoziţiunea liberală. -- Noi am fost la Divanurile ad-hoc, nu voi—parează lovitura guvernul. (Ilaritate). Un mic parentez. Trebue să recunosc că faptul că se ia ca punt de plecare al acestei lupte eroice divanurile ad-hoc, constitue deja un progres. Până acum discuţiunea între cele două partide lua ca dată 1848, acum s’a început de la Divanurile ad-hoc, un pas Înainte ! Să sperăm că cu timpul, încetul cu încetul, vom ajunge în discuţia mesagiului la tratatul de la 1856 şi la urma urmei va trebui să intrăm şi în era constituţională 1866. (Aplauze). D-lor, duelurile sunt totdeauna interesante, mai ales când nu e nici un pericol de moarte, mai ales când ştim dinainte că nimeni nu are să rămână nici mort, nici rănit. Prin urmare a asista la un duel când, o repet, ştii că n’are să fie nici un pericol, este o adevărată plăcere. Dar o să ’mi ziceţi, cum, simple dueluri inofensive sunt acestea, când ele iau această formă violentă, când taberile să ciocnesc cu furie, când toate pasiunele sunt puse în joc ? Da, d-lor, cu toată aparenţa crudă, cu toate că cavalerii par înarmaţi până în dinţi, totuşi ciocnirea dacă este condusă strategic şi cu iscusinţă, poate să rămână destul de inofensivă. Acest lucru este cunoscut în istoria micelor republice ale Italiei în veacul al 16-lea. A fost în patria lui Machiavel şi Montecuculi ciocniri între două partide ale aceleaşi republice în care s’a întâmplat să moară numai un soldat sau doui, şi aceia... de năduşeală. Prin urmare pot fi două tanere politice cari să se lovească şi cu atâta iscusinţă în ceea ce priveşte sentimentul de conservaţiune, încât publicul să se amuzeze, şi ele la urmaşi iasă foarte sănătoase, lupta să nu aibă nici un resultat practic. Efectul acesta mi l-a făcut desbaterile din Senat. Eu, d-lor, mă hotărîsem la început să fac un lucru, mă apucasem ca să notez de câte ori fiecare parte va face mouche şi touchi. Şi trebue să constat că guvernul dar şi liberalii au primit foarte multe lovituri; touchi era şi dintr’o parte şi dintr’alta (ilaritate). Dar cine a rămas victorios? Nu sunt destul de competent spre a-mi da hotărîrea. Ceea ce ştiţi este că loviturele au fost aşa de numeroase şi de o parte şi de alta, încât la urmă am renunţat de a le mai număra. D-lor, să-mi daţi voe să ilustrez cu câteva exemple observaţia mea şi să pun în relief câteva lovituri din acest turnei măreţ, despre care sunt sigur că nu va vorbi posteritatea. Gel intuiu care începe, d. Sturdza, şeful partidului liberal, atacatorul, dă în cestiunea economică o bună lovitură «Aţi făcut, zice el conservatorilor, convenţiunea de la 1875 cu Austro-Ungaria,» va să zică touchi, la cared, ministru de externe ripostează : «da, am făcut-o, dar voi aţi ratificat-o.» iar touchi apoi o pausă (ilar.). Primul luptător atacă din nou: «da, dar noi am făcut tariful autonom de la 1886 ca să apărăm industria ţărei», iar touchi, la care combatantul guvernului replică : «aşa este, dacă aţi voit cu tariful şi de la 1886 să apăraţi industria naţională, de ce l’aţi făcut inutil, încheind cu Germania o convenţie comercială până la 1891 ?». Din nou touchi — (ilaritate). D. Al. Lahovari după această pausi strălucită să retrage. D. D. Sturdza neobosit provoacă pe un alt adversar, pe d. Ghermani. Acesta intră în arenă. Iată doi luptători eminenţi pe terenul de luptă al finanțelor. — In timpul guvernului liberal, al nostru, zice d. Sturdza, am făcut împrumuturi de 250 milioane.. . — Pardon, ceva mai mult, rectifică d-na Ghermani. — Deficit n’am avut, afirmă domnul Sturdza. — Ba ați avut, întâmpină domnul Ghermani. — Anuitatea era atâta sub guvernul liberal, zice domnul Sturdza. Irmediat d, Ghermani ripostează cu o nouă rectificare. Lupta este strînie, adversarii sunt încleştați, loviturile sunt mici, dar numeroase. In invălmăşala luptei să întâmplă ceva, cele opt milioane de agiu anual să rătăcesc, li se pierde urma (ilaritate, aplause), dar într’un suprem atac d. Ghermani cată să-şi restabiliească situaţiunea şi in sfârşit găseşte şi agiul; şi nu numai că-1 găseşte, dar îi găseşte şi locul lui, ceia ce era încă mai important. Ei bine, d-lor, în cestiunea libertăţilor statului român s’a dat o serie de lovituri care au fost parate cu multă abilitate de campionii guvernului . —Noi am înfiinţat statul român, noi am dat toate libertăţile, atacă liberalii. —Dar noi unde eram? ripostă conservatorii. —Eraţi şi voi, e drept, dar eraţi în minoritate, răspund liberalii. — Foarte bine, dar fără noi minoritatea aţi fi putut d-v. face asemenea lucruri ? replică conservatorii. Şi aşa a mers discuţiunea pe toate terenurile, în toate chestiile, până la sfârşit, şi s’a cheltuit cu ea o mulţime de timp şi de forţă intelectuală. In adevăr s’a arătat de o parte şi de alta o măestrie pentru apărarea intereselor fie cărui partid. De cât, eu mă întreb: Aceasta este oare discuţiunea răspunsului la mesagiu? Oare aşa ar trebui să fie? In aceste schimbări brilante de lovituri trebue să consiste lupta între partide, ele nu pot găsi oare un teren de luptă, de emulaţie, mai larg şi mai fecund ? Constituţiunea zice că la deschiderea Corpurilor legiuitoare se va face de guvern o descriere a stăriierei. Aceasta este originea mesagiului şi a răspunsului la mesagiu la noi. Apoi drept vorbind, aşa trebue să se înţeleagă această prescripţie constituţională cum se înţelege de guvern ? Şi poate cineva afirma că mesagiul de faţă, banal şi superficial ca toate, poate să fie luat un moment drept descrierea stăreierei). Evident că nu. De asemenea au fost foarte interesante discuţiunile urmate, s’au cheltuit mult talent şi cunoştinţe, dar pentru cine credeţi că au fost interesante? Pentru toată lumea? Nu. Pe cine ele interesează? In general ne interesează pe noi, pătura superficială, noi politicianii, noi cancanierii politici care urmărim pe fiecare om politic în mişcările lui, care căutăm să ne răsturnăm unii pe alţii. Dar interesul ce punem noi in astfel de discuţii, nu înseamnă de loc că ele au o însemnătate reală generală. Nu sunt oare saloane în care un mic cancan interesează o societate întreagă, inteligentă şi cultă? Cancanul este însă tot cancan. Aş pute zice că şi parlamentul în această privinţă este un mare salon cu cancanurile şi intrigele lui. Dar întreb, afară, în ţară, oare tot astfel se interesează lumea ? Ve mărturisesc că foarte puţini. Cine se mai gândeşte la divanul ad-hoc, la convenţiunea comercială din 1875 ? Acestea sunt lucruri trecute. Cine se mai gândeşte la greşelile partidului conservator dinainte? Vorbesc de marea mulţime. Aproape nu ne mai gândim nici noi chiar la greşelile partidului liberal, la care este mai natural să ne gândim, fiind mai recente. Eu aş crede un lucru, că trebue să menţinem răspunsul la Mesagiul regal—chiar dacă ei nu ar fi în constituţiune—însă să-i dăm acea amploare de vederi şi de discuţiune care să intereseze întreaga ţara, nu numai pe noi. Şi ştiţi de ce aş menţine mesagiul şi discuţiunea lui? Mai intâiu pentru ca guvernele să aibă datoria odată pe an să facă o largă dare de seamă asupra stărei generale a ţărei, nu in fraze banale şi bombaste. Al doilea fiind că cred că pentru parlament este o necesitate ca să fie în fiecare an câteva şedinţe, în care să se abordeze probleme generale şi să se discute părerile fundamentale ale partizilor privitoare la unele chestiuni socialo-economice. De alminterea este şi o necesitate pentru ca să nu cadă în lenevie spiritul de generalizare, de observaţii de ansamblu, absolut trebuitor parlamentelor moderne. In cursul sesiunilor, diferite legi speciale ne deprind spiritul a vedea lucrurile izolat, unilateral; din această pricină de multe ori ne scapă legătura care ţine ca un lanţ deosebite interese sociale şi economice. Apoi mai este altăceva, avem pretenţiunea că, nu numai facem politică, dar facem şi ştiinţă politică, noi dăm viaţă ştiinţei de stat, nevoia de a sintetiza aceasta se impune. După cum s’a simţit în toate ramurele de cunoştinţe, trebuinţa de sintetizare din care au eşit încercările de sociologie şi de biologie, tot asemenea, şi mai mult poate, în ştiinţele de stat şi în practica parlamentară vederile generale de ansamblu sunt absolut necesare. Fiind aşa, discuţiunea la Mesagiu ar fi, după mine, întâlnirea careşi-ar da partidele să arate vederile lor largi în prezent şi viitor, modul lor de a privi chestiunile mari sociale şi economice, remediere la relele sociale, direcţia activităţei lor. Mesagiul să nu fie, cum am zis, o inşirare de fraze banale şi diplomatice, ci descrierea vie, crudă, a situaţiei, arătarea marelor lipsuri legislative, tendinţa generală a guvernului. Opoziţia să vie şi ea la acest rendezvous, cu programa ei, să arate soluţiile ei, să complecteze descrierea situaţiei ţărei, să-şî spună aspiraţiunile eî, să arate ce gândeşte în chestia marelor probleme socialo-economice care trebue să fie preocupaţia capitală a oamenilor politici; atunci discuţiunea ar interesa nu numai pe noi, dar ţara întreagă, păturele adânci sociale. Dezbaterile la mesagiu ar fi consultaţia solemnă a nevoelor ţărei, ar fi congresul parlamentar al poporului. Discuţiunile ar fi largi şi fructuoase. Dar îmi veţi zice: ce vroeşti mai mult ? Oare în dezbaterile actuale nu s’a tratat chestiunea economică,—tractatul de comerţ cu Germania—şi chestia financiară ? Da, s’au tratat asemenea chestii şi cu mare talent de d-nii Sturza şi Aurelian de o parte, şi de d-nii miniştrii de externe şi de finanţe de cealaltă, de cât terenul a fost micşorat. D-lor, în cestiunile economice tratatele de comerciu sunt ca să zic aşa incidente. Gestiunea economică nu este de la popor numai la popor ci de la popor în popor. Aceasta preocupă acum pe toată lumea, cum să tratezi cestiunile economice în interiorul ţărei, cum să te ocupi de soarta cutărei categorii de muncitori şi de producători, care sunt relele, ce mijloace de îndreptare, etc.; partea acesta a rămas nediscutată. Ba ceea ce e mai mult, îndată ce nu te ocupi de chestia economică interioară, de regulare a raporturilor între diferite pături sociale, atunci forţaminte când închei tractate economice cu alte state, rişti de a sacrifica interesele claselor negligente şi a nu te gândi decât la acelea a unei clase. Acesta e caracterul tuturor convenţiilor noastre judecate din punctul de vedere a deosebitelor categorii de muncitori din ţară. Cestiunea financiară a fost tot astfel tratată. D-nul Ghermani a fost în adevăr victorios când a arătat că deficit nu avem, împrumuturi nu am făcut peste forţile noastre, impozite nu am pus. D-sa avea aerul de a zice : «ce vroiţi mai mult ? Puteţi să-mi «cereţi ceva mai mult?» Oare cestiunea financiară numai în aceasta constă ? Da, e mare lucru, este de o bună administraţie ca să faci budgetul echuilibrat, este de o bună administraţie să nu ai deficite. Insă mai este o cestiune. Care este baza bugetului tău echilibrat şi fără deficit ? Cu ce-ţi alimentezi bugetul cu care te lauzi ? Cu impozite. Apoi nu vedeţi că chestiunea bugetului să reduce la o chestie de impozite? Gestiunea impozitelor este deci cestiunea importantă, capitală. Aceasta este chestia de fond, celelalte sunt de suprafaţă, de administraţie. Evident că, pentru o ţară, lipsa de dificii, equilibrarea budgetului sunt lucruri preţioase. Pentru un guvern sau un stat care nu-şi are equilibrul budgetar este o calamitate, dar nu urmează de aci că dacă o ţară are budgetul equilibrat, apoi este idealul şi că un ministru de finanţe nu mai are nimic de făcut. De exemplu Rusia nu este o ţară care stă rea financiarminte, are budgetul equilibrat aproape, şi cu