Lupta, noiembrie 1922 (Anul 2, nr. 263-287)

1922-11-26 / nr. 284

anul îl no. Lovitura de Stat ]!• Matei Caafaeizin© şi Constituanta Potentatul din capul guvernului vrea să facă un pas Înainte. După ce a smuls regelui un ukaz prin care parlamentul actual este considerat drept Adunări naţionale Constituante, acum vrea să procedeze la unirea Camerei şi Senatului la un loc spre a discuta şi vota noua Constituţie. Ne aflam dar in faţa unei flagrante lovituri de stat. D. Mateiu Cantacuzino ale cărui păreri in politica internă poate că nu sunt aşa de statornice, este insă considerată la noi ca unul din cei mai luminaţi jurisconsulţi. Fostul ministru publică in „Epoca“ un judicios articol prin care arată neconstituţionalitatea procedarea guvernului, ilegalitatea Constituantei. „Lupta“ a arătat, din ziua in care acest parlament a fost declarat Constituantă, că ne aflăm în faţa unei lovituri de stat. . Nu poate exista decât sau Adunarea Constituantă şi aceia, prin esenţa ei, este unică şi suverană, adică Îndreptăţită să alcătuiască din nou organizmul statului, ca şi când n’ar fi fost nimic înaintea ei, sau Camere de revizuire, aşa cum sunt prevăzute de Constituţie. La noi, din momentul ce se alege deosebit o Cameră a deputaţilor şi un Senat, este imposibil ca aceste două corpuri să discute împreună fără ca aceasta să nu constituie cea mai Îndrăzneaţă lovitură de stat. Deoarece chestiunea revine acum la ordinea zilei avem să-i dăm toată dezvoltarea care o comportă, „LUPTA" Situaţia externă şi pactul de la Cluj Ştirile de la Lausanne, dacă sunt bune în ce priveşte acordul tot mai strâns care se stabileşte între aliaţii mari şi mici, sunt tot mai îngrijitoare în ce priveşte mentalitatea şi intenţiunile ce manifestă guvernul din Angola. Cei pe carii, preocupă serios pacea în Orient, ca una ce este astâzi pivotul păcei generale, îşi iau toate măsurile spre a asigura o acţiune militară colectivă pentru cazul când kemaliştii ar avea nenorocita inspiraţie de a părăsi bunul simţ "care i-a călăuzit la Mudania şi a provoca, prin pretenţiuni absurde, o catastrofă în care ar putea, de astă dată, dispare pentru totdeauna Turcia europeană. Situaţiunea aceasta trebue să îngrijoreze, aci în Orient, în primul rând, România, care, cu toate alianţele ce şi-a asigurat, este înconjurată, de state învinse şi anarhizate pe cari aţâţurile le pot lesne împinge la acte necugetate. Tensiunea la care ajunseseră înlăuntru raporturile dintre partidele noastre ne-a făcut ca de mult să ne abţinem dela tot ce le-ar putea învenina. Din nefericire, nu s’a manifestat aceiaş preocupare şi la partidul care deţine puterea. Conducătorii lui, după ce creiaseră o situaţiune anormală prin felul cum au uzurpat guvernul şi au falsificat sufragiul universal şi regimul parlamentar, au provocat in ultimele luni, nu numai înPartidul Naţional, dar în întreaga opiniune publică din Ardeal o stare de spirit care putea duce de-a dreptul la o criză naţională, in actualele împrejurări din Orientul apropiat o asemenea situaţiune internă echivala cu o crimă de stat. Niciodată, în decursul frământatei sale dezvoltări istorice, naţiunea română nu a avut mai imperioasă nevoe ca astăzi de o strânsă solidaritate socială şi politica înlăuntru, fiindcă niciodată nu a avut răspunderea fruntariilor etnice şi morale de azi. Fostul ministru al instrucţiune! publicei, d. George Mironescu spunea zilele acestea intr’o cuvântare a sa : „e greu de a obţine, dar e şi mai greu să păstrezi ce ai obţinut“. Celor cari au rămas în viaţă după războiul care ne-a adus întregirea ţărilor române le incumbă o răspundere cu mult mai grea decât aceea pe care au avut-o glorioşii noştri morţi: ei trebue să păstreze ceea ce au obţinut ceilalţi cu preţul vieţei lor Pentru a păstra România de azi, înconjurată de toate părţile de atâtea primejdii, trebue înlăturată, înainte de toate, primejdia sfâşierilor politice din lăuntru. Iată de ce am considerat pactul de unire încheiat la Cluj între Partidul Naţional şi Partidul Democrat — prima contopire a unui partid politic de dincolo de Carpaţi cu unul din vechiul regat — ca o adevărată victorie naţională. Se pare însă că nu tot aşa simt privite lucrurile şi din celelalte câmpuri politice. Prima impresiune pe care nu au putut renunţa s’o manifeste unele temperamente impetuoase trădează decepţiuni cari denotă doar previziuni şi calcule greşite. Ar fi tot atât de greşit a alimenta cu sânge rău polemicele stârnite de pactul dela Cluj. Mînia e rea sfătuitoare şi sluţeşte cele mai frumoase talente. Să fim cu toţii bucuroşi că s’a încheiat pactul de la Cluj: e primul pas spre concordia internă care e prima garanţie împotriva pericolului extern. EMIL D. FAGURE Austriei de ianuaria Telegramele anunţă că ea a avut loc manifestaţie In Francfurt pentru alipirea Austriei la Germania." Cu acea ocazie d. Loebe, preşedinte! Reichstagului a rostit un discurs în care pune că oprirea acestui proces istoric , o imposibilitate. D. I.VEBE ie i s’ai GQOMimg M59B9B9E3S9E9 D-lui Clemenceau se face în Statele Unite o primire grandioasă. La Besten i a aclamat o mulţime uriaşe, iar primara! La oierit un drapel francez brodat şi un mic tigru de aur. Ne întrebăm dacă d-lul Ionel Brătianu i-ar trăzni prin cap să facă şi d-sa o călătorie prin Axierica şi admiţând că i-ar ieşi cineva înainte şi i-ar oferi ceva darul n’ar putea decât un mic... şobolan ! Inchipuiţi-vă entuziasmul Dinastiei dacă micul şobolan ar mai fi şi de aur veritabil, pe via marile astea de 400 de lei napoleonul de aur ! DESCA PARTIDUL ŢĂRĂNESC ESTE PARTID AGRARIAR Idealul partidului ţărănesc este înstărirea sătenilor muncitori de pământ împotriva caracterului internaţional pe care d- l Stere vrea să-l imprime partidului ţărănesc — se ridică părintele sufletesc al partidului, d. I. Mihalache, împreună cu prietenii d-sale. Partidul ţărănesc este partid agrarian susţine d-sa- Şi el reprezintă nu interesele detaliatului agricol — acel proletariat care, din motive legale, nu a fost împroprietărit,, nici interesele burghezind satelor, care are puţine revendicări, ci interesele marii majorităţi de ţărani, împroprietăriţi pe pământul pe care-l lucrează ei şi familiile lor, fără salariaţi. Pentru ridicarea şi înstărirea acestei populaţiuni rurale luptă partidul ţărănesc Pentru ridicarea culturală, pentru ca ţărănimea să joace în Stat rolul pe care-l merită aportul ei de muncă, la masa colectivităţii; pentru ridicarea morală şi materială a populaţiunii satelor, partidul ţărănesc a luat fiinţă, a luptat pentru improprietărire şi-şi făureşte azi programul de activitate viitoare, în folosul exclusiv al păturei rurale, pe aportul electoral al căreia contează Lupta de clasă este — în concepţia d-lui I. Mihalache şi a prietenilor d-sale — lupta pentru ridicarea populaţiei rurale la nivelul celorlalte clase sociale. La capătul acestei lupte — câtcn idealul ţărănesc va fi ajuns *— nu se întrezăreşte „dictatura satelor“ ci armonizarea intereselor specifice fiecărei clase, pentru bunul mers al Statului-Iată de ce d. I Mihalache nu se poate împăca nici cu „proprietatea folosinţei“, nici cu înscrierea muncitorilor de la oraşe în partidul ţărănesc; nici, cu însuşirea idealului internaţional muncitoresc, susţinute de d- Const. Stere, partidul socialist trebue să înţeleagă că — datoria vitregiei vremurilor prezente — el nu se mai poate — deocamdată — organiza puternic. In consecinţă — partidul socialist — recte muncitorimea oraşelor — trebue să sprijine acel Partid politic care garantează venirea vremurilor democratice, reînvierea libertăţilor individuale şi colective, cari să dea putinţa organizaţiilor de partid să ia, din nou, fiinţă-In acel moment drumurile ambelor partide vor fi libere, fiecare urmând ideile programatice respective-Căci dacă ideea ,proprietăţii folosinţei“ poate îi admisă de muncitorimea oraşelor ea este respinsă, hotărât, de ţărani. In concepţia sătenilor nu poate intra ideea vremelnicii improprietăriri. Ţăranul ştie că i s’a dat pământul fost al său că acest pământ, pe deasupra l-a plătit cu sânge pe front, în 6 ani acasă, şi că el este de două ori de drept proprietar pe pământul expropriat de la marii proprietari. Ţăranul aşteaptă — de la partidul politic care-i reprezintă interesele — înlesnirea mijloacelor pentru executarea muncilor sistematice, lumină prin şcoli cât mai multe, independenţa materială şi garantarea liberii manifestări la viaţa publică-Şi acesta trebue să fie crezul partidului ţărănesc, idealul lui. ,,Proprietatea folosinţii“, proprietatea în funcţie de interes colectiv, nu poate admite spiritul conservator al ţăranului împroprietărit. Va susţine pătura rurală un partid politic care înscrie în programul de guvernământ acest principiu ? Evident că nu-Principiul: se apropie de sufletul muncitorului socialist de la oraşe; el este hotărât respins de muncitorul de la sate. Vrea partidul ţărănesc să devie partid socialist*? Primească acest principiu — renunţând la muncitorimea satelor Respinge acest principiu? Renunţă la muncitorimea oraşelor care nu se va mai înscrie în partidul ţărănesc, lipsindu-l de aportul electoral al lucrătorilor oraşelor, în cazul când partidul socialist nu va admite sprijinirea partidului ţărănesc. Şi, hotărât, grupul d-lui I. Mihalache respinge sugestiile d-lui Stere, rămânând la concepţia de „partid agrarian“ care convine partidului ţărănesc-Lupta Intre cele două curente s’a dat în mai multe şedinţe ale comitetului executiv cu ocazia discuţiunii Constituţiei d-lui C- Stere-Ea a fost. îns£. abandonatădin motivele arătate de noi- Clarificarea situaţiei nu va întârzia să se producă în apropiatul congres al partidului ţărănesc. ION ROATA Libertatea presei Ioan Brâtianui tatălui Ion Brăteanu fiul snul Ion Brătianu, propunând sugrumarea presei, dovedeşte că este mult mai reacţionar decât părintele său, care, slavă Domnului, era îndeajuns. Chestia restrângerei libertăţei presei s’a adus în discuţiune înaintea Camerelor de revizuire din 1884. Erau două curente. Primul reprezentat de C. A. Rosetti care susţinea libertatea absolută a presei. Al doilea curent era susţinut de Ion Brătianu care cerea restrângerea libertăţei tiparului. Atunci s’a introdus referirea la tribunalele ordinare a atacurilor aduse suveranilor şi Curţilor domnitoare. Se cerea însă ca atacurile aduse vieţei private să fie şi ele deferite tribunalelor ordinare. Această propunere, pe care o susţinea şi Ion Brătianu nu a trecut, aşa că s’a lăsat juraţilor toate delictele fară deosebire daca cel atacat este om public sau om privat, afară cum am zis, de atacurile aduse suveranilor. Azi, după 38 de ani, Ion Brătianu fiul nu s-a oprit nici măcar la proectul de restrângere a libertăţei presei susţinut de părintele său, care nu cerea ca toate infracţiunile să fie luate de la juraţi, ci numai acelea, cari atacă viaţa privată. Părerea lui Ion Brătianu tatăl s’ar putea, la rigoare, susţine, deşi Rosetti o combatea cu energie, arătând că mai totdeauna viaţa privată şi cea publică, pentru oamenii politici se confundă. Repet, se poate discuta şi astăzi soluţiunea bătrânului Brătianu. Atacul la viaţa privată, la justiţia ordinară, toate atacurile relativ la viaţa publică la juraţi. Când eu acuz pe d. Ion Brătianu că a subtilizat un portofel din buzunarul cuiva să fiu trimes înaintea tribunalelor ordinare. Dar când voi acuza pe acelaş domn Brătianu, că profitând de situaţiunea sa politică, a pus mâna pe vacile şi caii trimeşi din Anglia şi Germania, sunt pasibil de Curtea cu juri. D-nul Ionel Brătianu este mult mai reacţionar deci decât tatăl său. Nu are a face faptul că intre 1884 şi 1922 sunt la mijloc treizeci şi opt de ani şi că ar trebuica fiul să fie mai înaintat decât părintele său. Ion Brătianu tatăl, oricât de reacţionar, era prin firea lui, totuşi nu pierduse încă idealul tinereţei lui şi-i era ruşine. C. A. Rosetti era o probă vie a omului generaţiei ei la 1848, care apăra libertatea presei cu căldură şi vigoare. El s’a retras din Cameră pe chestia aceasta a libertăţei presei. Ce ar face el şi ce ar zice el dacă s'ar scula din mormânt şi ar vedea în ce chip reacţionar epigonii liberalilor dela 1848 îşi bat joc de libertăţile publice şi de libertatea presei — singura care ne-a mai rămas ? CONST. MILLE . fii MNIHIGA „repitalisiifst” Oficiosul guvernului fine cu orice preţ să dea actului vnirei democraţilor cu partidul nafkmal caracterul unei înfrângeri a politicei regionaliste” n ardelenilor. Nu poate fi vorba de nici o înfrângere. Intre acei cari au realizat unirea nu sunt nici iwdiwfi, mei învingători fiindcă unirea nu s‘a făcut, nici pentru a se înfrânge partidul din Ardeal, nici pentru a se... ..salva“ pe democraţi, ci a fost o unire frăţească cu un rost mult mai mare decât acel pe care vor să-l atribuie acei cărora le pare rău acum că i- au făcut ci cei dintâiu acordul cu ardelenii. Democraţii nau acut de discutat cu partidul naţional chestia ..regionalismului” fiind că au fost şi sunt convinşi că această gogoriţă a ..regionalismului” partidului naţional este o invenţie o armă neareată de luptă a acelor politiciani cari sunt detestaţi de partidul naţional LT. A He Bloc balcanic, ci extinderea Mice! Antante O telegramă sosită ^aseară din Lausanne arată că „principiul formare! blocului balcanic $i fuziunea sa cu Mica înţelegere nu va fi tratată la Lausanne“. Constatările noastre de om asupra extindere! Micei Antante sunt astfel pe deplin confirmate; nu poate fi vorba de un bloc balcanic IN AFARA de Mica înţelegere, ci numai in aurarul ei. Aşa fiind, eră, fireşte, exclus ca, în absenţa de la Lausanne a Cehoslovaciei şi a Poloniei, să se rezolve chestiunea intrărei Greciei şi Bulgariei îm Mica înţelegere. Cum că im chestiunea specială a Traciciei a Strâmtorilor, Grecia Şi Bulgaria trebuiau să caute la Lausanne o apropiere de România şi Iugoslavia, reprezentate la conferinţă ca interese directe in rezolvarea problemei orientale — aceasta e foarte explicabil. Primirea Greciei şi Bulgariei în Mica înţelegere nu numai că nu poate fi tratată la Lausanne în lipsa Cehoslovaciei şi Poloniei, dar e legată de condiţia» cari nu ating numai problema orientală, ci şi aceea a întregei Europe centrale. Este cu toate acestea cineva la noi care crede bine venit momentul spre a-şi oferi serviciile pentru o intrigă între marile puteri aliate şi Mica înţelegere. Acesta e cadavrul p© liie recalcitrant car© se chiama Alexandru Marghiloman. Pentru el Mica înţelegere e o „superfelaţiune“ şi împiedică „subordonarea“ politicei noas ir© la politica marilor aliaţi, ,subordonare“ pe care e gata s-o asume omul lui Mackensen fie că i-ar cere-o Franţa, fie că i-ar cere-o Anglia, deoarece nu se mai poate cere Germania ! Să nu cădem în operetă. Mica înţelegere e un subiect ceva mai serios decât rolul de majordom al Aliaţilor, jucat de d. Marghiloman! p. 6. Buimmisi 16 Moşiabrie 1922 Director: EMIL D. FAGURE PUBLICITATEA Ge prímcgt® direct la Administraţia atacului şi la toate Agenţiile de nobilitate 1 LEU NUMĂRUL IN TARA 2 LEI IN STRĂINĂTATE CBBlOm ACTIANITATII NATIONSL ZâREA SUBSOLUL!!! — Noi șobolanii sîntem cei mai tari, când e vorba de lucrat p© sub pământ ! Alegerea dramatica a noului calif După 600 de ani, demnitatea de calif a fost despărţită de aceia de sultan Arnaldo Fraccaroli care din primul moment al victoriei kemaliste asupra grecilor se află în Turcia ca trimis al lui „Gorriere della Sera“, trimite ziarului Italian următoarea interesantă descriere despre alegerea noului calif. Luni la amiază, 21 tunuri au anunţat populaţiei din Constantinopol alegerea noului calif Abdul Medjid, pentru întâia oară, după 600 de ani, demnitatea de calif a fost despărţită de aceia — acum desfiinţată — de sultan şi pentru întâia oară numirea s’a făcut printr’un parlament. Şedinţele Marei Adunări din Angora cari au culminat în proclamarea lui Abdul Medjid ca şef religios al Islamului, au avut un caracter excepţional. Vineri, guvernul din Angora a fost informat de fuga sultanului. Imediat marea Adunare s’a întrunit în şedinţă plenară cu porţile închise. Se menţine secretul asupra discuţiunilor cari au durat, cu scurte întreruperi până Sâmbătă seară. Se ştie numai că au fost extrem de furtunoase. M se ducă în iad! I» noaptea de Sâmbătă porţile au fost deschise şi o mulţime enormă a năvălit la tribune. Reuf Rei, preşedintele consiliului a citit telegramele lui Refet paşa anunţând fuga lui Mehmed VI, care s’a pus sub protecţia engleză pentru a se refugia într’o localitate necunoscută. Deputaţii strigară: „Să se ducă în iad‘‘! Când Reuf Reî enumără persoanele cari l-au însoţit pe Mehmed VI în fuga lui, se auziră alte voci întrerupând: „N’a luat cu el şi familia“? Reuf Bei a rostit apoi un aspru rechizitoriu contra sultanului pe care s’a abţinut a-l numi, zîcându-l numai „persoana aceia“. ■ ' „Tocmai în momentul în care naţiunea şi-a atins scopurile supreme, a spus Reuf Boi, „persoana aceia“ a comis deliciul Istoric nemaiauzit de a încredinţa califatul protecţiei Angliei. E aceiaş persoană care, acceptând tratatul de la Sevres, a semnat robirea Şî desmembrarea patriei noastre“. Şedinţa a asumat un aspect de spectacol mistico-teatral când se urcă la tribună hogea Vahii Eîfendî, ministrul „sceriatului“. „prin fuga sa a afirmat el, Mehmed şi-a declarat el însuşi decăderea; este o datorie urgentă să-i înlocuim pentru binele Islamului“. O „feivă“, adică o deriziune a autorităţeî religioase e necesară, după tradiţie, pentru a legitima transferarea califatului. „Această „fetva“, adăuga hogea Vehbi Effendi, a fost emisă şî eu v’o comunic“. Şi în tăcerea generală, Vehbi citi fetva formulată in trei întrebări şi răspunsuri rituale : Niecesitatea alegerei unui nou cării Prima întrebare: „Şeful credincioşilor care a acceptat de la Inamic condiţuni distrugătoare pentru libertatea musulmanilor, a meritat, el destituirea după legea religioasă1*? Răspims: !a“. A doua întrebare: C°mitând acte susceptibile de a stingheri lupta musulmanilor pentru apărarea credinţei lor şi perseverând în aceste acte, a meritat el destituirea“? Răspuns: „Da“. A treia întrebare: „Refugiindu-se pe lângă străin, după ce a părăsit sediul califului prin fuga, a meritat el destituirea?.“ Răspuns: „Da“. Vehbi citi apoi o a doua fetva care afirmă necesitatea de a alege un nou calif. Gerându-se votul Adunărei pentru aprobarea destituirei, unii deputaţi au observat că „fetva*' este suficientă, dar Mustafa Kemal, luând preşedinţia Adunărei, decimă că deoarece s’au proclamat uite fetve de către vechiul regim pentru a distruge ţara, trebue să se vuoleze, acestea pentru a o salva. Destituirea .Astfel, destituirea a fost aprobata, prin aclamaţiuni, în aplauzele vii ale Adunărei. Imediat după aceia se procedă la alegerea noului calif. Din 158 votanţi, MS au fost pentru prinţul moştenitor Abdul Medjid care a fost proclamat calif. „Şi acum să ne rugăm Atotputernicului pentru mărirea Tur-ciei“, a spus Hagi Mustafa Ehmendi. Şi cu această rugăciune, s-a închis şedinţa istorică. Furia kemaaştilor In cercurile musulmane din Constantinopol se declară că prin însuşi faptul fugei sale, sultanul trebue considerat ca detronat conform prescripţiunlor legei coranice, care stipulează că orice calif care părăseşte pământul musulman pentru a se refugia pe pământ creştin sub o protecţie străină, trebuie declarat ca decăzut „ipso facto“. Fuga sultanului a pus pe al doilea plan toate celelalte evenimente la Constantinopol. De altfel „celelalte evenimente“ se reduc la faptul că aliaţii au sfârşit prin a accepta complect situaţia creatâ de kematişti, deşi oficial nu se iulmite încă această capitulare europeană. Dar acum nu se vorbeşte decât de sultan. în cercurile kemaliste se afişează o mare indiferenţă; se afirmă că persoana sulanului nu mai avea nici o importanţă şî se adaogă. s.Englezi ne au scos din încurcătură, fiindcă nu ştiam ce să facem cu persoana sultanului detronat“. Dar agiraţia nervoasă de la Angora şi comentariile ziarelor turceşti contrastează cu această Indiferenţă... Adevărul este că fuga sultanului e considerată ca o mare lovitură Ziarele sunt furioase; unele vorbesc de capete ce ar trebui să cadă; altele numesc ajutorul Angliiei la fugă o amestecare în afacerile interne ale Turciei şi o desfid de a contrapune pe califul din exil noului calif ales de Adunarea din Angolia. S-a anunţat că Sirlanul a luat, cu el bijuteriile şi obiectele de va- loare din palat, dar paznicul tezaurului imperial a declarat că bî (Citiți continuarea in pagina.