Lupta, ianuarie 1930 (Anul 9, nr. 2442-2465)

1930-01-15 / nr. 2452

ANUL IX. NO.2452 ” CONST. MiLL£ Fost director politic: Decembrie 1921—Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 Luni .... ..... SOO Pe 1 „ 400 Pe 3 „ ......... 200 IN STRAINA­TA­TE DUBLU redactia si Administraţia BUCURESTI STR. CONST. MILLE, 12 (Sărindar Problemele României la conferinţa de la Haga — Osia triimisul nostru special - HAGA, 10 Ianuarie Probabil că în momentul cine vor apare aceste rânduri nu se va cunoaşte decât acordul stabi­lit cu Bulgaria. Celelalte chesti­uni, discutate în mod oficios până acum, se vor tranşa până la 17—18 Ianuarie, când se va termina şi această a doua con­ferinţă. Planul Dawes se cunoaşte, iar planul Young se ştie că a fost întocmit ca să se lichideze totul cu Germania. Prin acest plan Germania a ajuns la o anuitate constantă de 2 miliarde 50 mili­oane mărci aur pe timp de 37 ani. Datoriile interaliate durează insă mai mult şi atunci s’a a­­juns ca prin beneficiile ce le va realiza Banca Internaţională, să se plătească datoriile de război ce rămân dela perioada aceasta înainte. Aşa­dar, 37 ani plăţile germane vor reprezenta acope­rirea datoriilor interaliate şi ale unei sume pentru plata des­păgubirilor de războiu, iar dela 1930 înainte beneficiile Băncei Internaţionale vor trebui să fie afectate pentru plata datoriilor interaliate. La prima conferinţă din Au­gust, de la Haga, pentru adesiu­­nea în principiu a planului Young, necesară funcţionarei comitetelor technice, puterile creditoare, în special România, au legat aderarea lor la planul Young de soluţionarea reparaţi­ile orientale. Noi cu deosebire suntem interesaţi a repara întru câtva nedreptatea de la Spa. Protocolul încheiat la Haga institue, între altele, un comitet al reparaţiilor orientale care a lucrat la Paris trei luni. Cum se pune acum pentru noi pro­blema r­eparaţiunilor?­­ Mai întâi noi vrem să se con­sidere soluţionarea chestiunei reparaţiilor datorite de Austria, Ungaria şi Bulgaria ca indivizi­bilă, adică nu înţelegem a re­gula numai cu unul din credi­tori, ci cu toţi, România cere deci ca să i se plătească reparaţ­uei şi anula­rea tuturor creanţelor pe cari eventual Austria, Ungaria şi Bu­ga­ria cum şi resortisanţii lor ar avea faţă de noi.­­Care este însă atitudinea fie­căruia din cei trei debitori din reparaţiile orientale? In ce priveşte Austria ea se află în moratoriu complect pâ­nă la 1942, rămânând ca după data aceasta să curgă plata re­paraţiilor. Ungaria are şi ea un mora­toriu parţial, tot până la 1943, în care timp ea trebue să facă plăţi de 10 milioane coroane aur, adică 200 milioane timp de 20 ani. Reparaţiunile Bulgariei au fost fixate prin tratat, spre deosebire de toţi ceilalţi debi­tori de reparaţiuni, la suma de 2 miliarde 250 milioane h­. aur. Prin acordul de la Sofia din 1923 s’a împărţit datoria Bulga­riei în două: tranşa A 550 nxut­­oare fr.­aur, plătibilă în 60 ani, şi tranşa B, restul reparaţiilor datorite şi care începea să fie plătită dela 1983 înainte. Ce s’a făcut la Paris? Comitetul reparaţiilor orien­tale având ca scop să ajungă la o învoială în bună înţelegere a convocat debitorii. Se ştie că Austria a declarat că nu poate plăti. România examinând întrun spirit de comprehenziune situa­ţia Austriei, a arătat că pe lân­gă reparaţii are contra Austriei creanţe speciale, cerând să-i fie plătite. Şi cum nu s’a putut a­­junge la un acord, chestia a ră­mas pentru o nouă conferinţă din Haga. Iar în ce priveşte Ungaria, creditorii au cerut a­ se prelungi tabloul de plăţi pe 37 ani şi pla­ta creanţelor speciale. Şi în a­­celaş timp s-a cerut ca Ungaria şi resortisanţii ei să renunţe la pretinsele contra creanţe ce le-ar avea contra României. Răspunsul Ungariei se cu­noaşte, ea susţine că nu poate renunţa la contra creanţele ce pr­etinde a avea contra Români­ei şi în special la reclamaţiile pe care le întemeiază pe art. 250 din tr­atatul de la Tr­ianon, adică în chestia optanţilor. Dezacordul între creditori şi Ungaria este clar specificat în în raportul comitetului de la Pa­ris înaintat celei de a doua con­ferinţe de acum, de la Haga, spre a decide. In ce priveşte Bulgaria, cre­ditorii au redus datoria de re­paraţiuni la o anuitate constan­tă de 15 milioane mărci aur, plătibilă timp de 37 ani. România a verit deasemenea plata creanţelor speciale ce le are contra Bulgariei. (Executa­rea anticipată a tratatului din Bucur­eşti, biletele Băncii gene­rale, etc). Şi în acelaş timp România a cerut ca să se execute proectul de acord făcut cu Bulgaria pr­i­­vitor la r­enunţarea la dreptul României de­ a lichida bunur­ile supuşilor Bulgari. După lungi discuţiuni şi în fa­ţa imposibilităţei arătată de Bulgaria de-a plăti creditorii, ei au redus anuitatea de plată la 12 milioane fr. aur. Dar Bulga­ria tot a r­efuzat şi făr­ă a indi­ca altă soluţie. Atunci comite­tul de la Paris a trimes şi aceas­tă chestie la Haga. Iată, fără amănunte, cum se prezintă acum la Haga aceste probleme în cari suntem direct inter­esaţi. A. H. Orasiaire Cinci ani ! Ce rău imi pare că proectul de lege al d­-lui lunian referitor la presă, n'a, fost votat si nu e in funcţ­­iu,ne! Era un prilej minunat să-l bdgăm In puşcărie pe d. VintUci Brătianu pe vre-o cinci ani! Ştiţi că după proectul d-lui lunian, despre membrii Hegenţei nu poţi vorbi sau scrie decât dacă eşti îm­brăcat în frac si cu cravată albă şi nu pofi spune altceva decât că sânt depozitarii exclusivi ai celei mai înalg înţelepciuni, prevederi si dragoste de tară si că ori­ce s’ar in­­tâmpla, ci nu­­pot greşi niciodată. Or, d. Virtir Brătianu a publicat In „Viitorul" de­ aseară un articol în care pune la îndoială toate vir­tuţile obligatorii ale Urgentei, ba încă mai adaogă că n'o să-i meargă de loc bine acestei institute ani când partidul liberal va porni să salveze tara! Ei, era aici loc de ceva puşcărie pentru d. Vintild Brătianu? Deşi, ori­cât de intransigent îl ştim pe d. Iunian, probabil că d. Vintilă Brătianu s’ar fi bucurat de imunitate! A, dacă era vorba de un gazetar! Cinci anişori era minimum de pensionare la Văcăreşti! DEŞCA Oamenii zilei ministrul de justiţie al Franţei, care îndreaptă, printr’un articol publicat în „Annales politiques şi litteraires”, un violent atac împotriva lui Litvi­nov pe care-l califică ca „sector bru­tal şi inspirând neîncredere” BARTHOU HUGENBERG care se va retrage de la preşidenţia partidului naţional-german spre a se pune capăt demisiunilor în massă ale membrilor săi. Ca sucesor al lui Hugenberg este indicat generalul von J­ettow vorbeck u S­ecţia 358-75 — Secretariatul 358-74 — Administraţia 538-75 Liberalii şi directoratele . —--- — Rostul campaniei contra legei administrative Conducătorii directoratelor regionale au fost primiţi în audienţă de consiliul de Re­genţă. Cu această audienţă ultima speranţă a d-lui Vin­­tilă Br­ătianu — care credea că Regenţa va impune guver­nu­lui, în ultimul moment să re­nunţe la or­ganele descentrali­zării administrative — a fost spulberată. In curând, deci, directorii regionali vor fi instalaţi în re­şedinţele nouilor circumscr­ip­­ţii administr­ative şi primul pas, în aplicarea reformei des­centralizării reale a serviciilor publice, va fi făcut. Campania liber­ală împotri­va caracter­ului regionalist al nouilor directorate va conti­nua totuşi. Cam­ vor fi rezultatele ace­stei campanii se va vedea în curând. Oricât de paradoxală ar părea afirmaţiunea noa­stră, rezultatul luptei partidu­lui liberal împotriva aplicării reformei administrative de­pinde, esclusiv, de activitatea pe care o vor desfăşura direc­­torii r­egionali. Şi tocmai de această activi­tate se teme conducerea par­­­tidului liberal, care, astăzi mai mult de­cât ieri, când spe­ranţa r­enunţării la directora­­te avea danii să calmeze cam­pania, este de părere să se dea un ritm mai violent luptei pentru răsturnarea guvernu­lui. Partidul liberal — cu prile­jul retragerii dela lucrările Corpurilor legiuitoare—s’a an­gajat să abroge reforma ad­ministrativă imediat ce d. Vin­tilă Brătianu va fi însărcinat cu formarea Cabinetului. Şe­ful par­tidului liberal înţelege să-şi ţie cuvântul. Iată de ce d. Vintilă Brătianu nu vrea să fie pus î­n situaţia să nu-şi ţie angajamentul politic pe care şi l-a luat. Dacă directoratele regionale vor corespunde unei necesi­tăţi reale; dacă directorii, luân­­du-şi misiunea în serios, vor lucra, judeţ cu judeţ, rezol­vând toate problemele curente care, astăzi, îngreuiază viaţa colectivităţii; dacă, în fine, di­­rector­atele vor însemna o u­­şurare în viaţa administrativă a ţăr­ii, desfiinţarea lor va fi o problemă greu de rezolvat pentru guvernul viitor. Cetăţenii , siliţi, astăzi, să în­treprindă călătorii costisi­toare la Bucureşti, pentru re­zolvarea celor mai neînsemna­te chestiuni, trebue să găseas­că, mâine, la directorate, func­­ţionaru­l administrativ com­­petinte să pue rezoluţia sal­vatoare. Mecanismul referatelor ur­mează să fie simplificat la ma­ximum posibil prin stabilirea răspunderii funcţionarului su­perior cărruia un regulament precis trebue să-i impue să ho­tărască repede asupra tuturor chestiunilor care îi vor fi supu­se spre aprobare. Recursul la administraţia centrală iarăşi nu trebue reglementat printr’o ri­­gur’oasă triare a cererilor cari intră în competinţa dir­ectora­­telor şi spectacolelor durer­oa­­se ale anticamer­elor ministe­riale pline de lume astăzi când x numai miniştri şi secretarii gener­ali puteau p­une rezolu­ţii în cele mai mici chestiuni, trebue să fie curmat. Iată de ce se teme partidul liberal. Presiunea politică asu­pra cetăţenilor­, siliţi de împre­jurări să ia contact cu autori­tatea administrativă centr­ală, va înceta în momentul în care fiecare îşi va găsi dreptatea la directoratele regionale. In ciuda juriştilor partidu­lui libe­­ al caii caută, la cercul de studii, for­mule pentru evi­tarea proceselor în contencios caii vor fi intentate de acei cari vor avea drept­ui câşti­gate de apărat prin abroga­rea refom­ei administr­ative, directoratele vor trebui men­ţinute dacă ele vor corespunde unei necesităţi şi dacă opinia publică le va socoti absolut indispensabile pentru moder­nizarea aparatului adminis­trativ al statului. In această teamă rezidă mo­tivul primordial al campaniei partidului liberal împotriva refor­mei administrative. Celelalte argumente referi­toare la principiul constituţio­­onal al unităţii Statului şi la spiritul regionalist al refor­mei, sunt argumente pentru galeria politică care nu rezistă unei analize serioase. T. C. Taci ca al: i s ir Pini şi străinătate In momentu! de faţă se cu­nesc bine, mai ales de către cine trebue să Ie cunoască, a­­tât intrigile încercate cu pri­lejul complectărei Regenţei cât şi cele din ajun de anul nou cu privire la născocirea despre o descomplectare a Re­genţei. Conducătorii adversarilor regimului au fost puşi în cu­noştinţă de şansele ce există pentru încheierea unei serii de angajamente cu străinătate în vederea unor mari lucrări me­nite să aducă importante ca­pitaluri, să contribue la o con­siderabilă reducere a şomaju­lui şi să absoarbă cantităţi în­semnate de materiale din ţa­ră. Deasemenea au fost în mă­sură să afle că colaborarea capitalului străin la întemeie­rea Creditului Agricol e pe cale să fie obţinută. Din toate aceste realizări, ca şi din aceea a restului de re­coltă, e lesne de prevăzut şi piaţa şi situaţia generală s’ar resimţi în bine, ceea ce, îm­preună cu rezultatul alegeri­lor judeţene şi comunale asu­pra căruia adversarii regimu­lui nu’şi fac iluzii, ar arăta cât de iluzorie apare credinţa in­­tr’o zdruncinare a actualului regim. In consecinţă, s’a pus la cale un program de „bombe” lan­sate la scurte intervale, ba cu privire la schimbări în Regen­ţă, ba cu privire la încordarea raporturilor dintre partide, în scopul de a alarma străinăta­tea şi a provoca ezicaţiuni din partea cercurilor care negocia­­ză colaborări în România. Tactica e bazată pe timora­rea străinătăţei, care nu prea luînd în considerare amenin­ţările directe ale şefului libe­ralilor, se speră că va fi mai sensibilă la intrigile şi născo­­cirile prin cari se urmăreşte a se semăna impresia că Ro­mânia este ţara nestabilităţei în care străinul nu trebue să se hazardeze a pune piciorul. Dacă această mizerabilă tac­tică balcanică nu va reuşi, meritul va fi întreg al ce­lor ce se informează şi de aiurea de­cât din foile fap­tului că ticăloşia alarme­lor pentru uzul străinătăţei a început să se uzeze de-a bi­­nelea. S. U. R. După audienţa la Regentă Ameninţările şefului liberalilor Cine cunoaşte felul de a face politică al d-lui Vintilă Brătia­nu, care nu diferă azi de acela de pe vremea lui Dimitrie Stur­­dza, a înţeles din articolul apă­rut aseară în oficiosul d-sale că şeful liberalilor a ieşit foarte pesimist de la audienţa sa la înalta Regenţă. Nimeni nu i-a cerut să divul­ge aceasta. Se vede însă că cre­de că divulgând pesimismul său, violenţa cu care ameninţă va emoţiona forul constituţio­nal sau dacă nu, cel puţin gu­vernul, în preajma alegerilor judeţene şi comunale — căci a­­ceasta ţinteşte, în definitiv, tac­tica şefului liberalilor. Incălecând, din nou, pe gogo­riţa „voinicilor“, d. Vintilă Bră­tianu vorbeşte de o „reacţiune“ pe care ar aştepta-o „opinia pu­blică“, pentru a profesa apoi ur­mătoarea ameninţare a d-sale: „­„Şi dacă nu se va produce acolo unde trebue să se dea mai întâi pil­dă de grijă şi hotărîre în apărarea patrimoniului naţional, atunci reac­­ţiunea va porni dela acei cari îşi au partea lor de răspundere prin chiar rolul important pe care l-au jucat in înfăptuire a idealului acţiunea de naţional. Partidul naţional-liberal va dove­di încă odată că ştie să-şi facă dato­ria către ţară, cu orice sacrificii va trebui să-şi impună pentru aceasta. Ultima formalitate în acest scop s'a făcut. Rostul va urm­a”. Cum s’ar zice, audienţa la Regenţă a fost doar o „ultimă formalitate", încolo şeful libe­ralilor e pus pe „reacţiune“, a­­dică pe violenţe şi scandal spre a pregăti de pe acum acoperirea pentru o retragere strategică din alegeri sau chiar din cam­pania electorală. O să treacă şi acest truc des­tul de cunoscut în trecutul par­tidului liberal şi şeful acestui partid va trebui să avizeze la alte mijloace de „reacţiune“, fiindcă ameninţările emoţionea­ză pe cei slabi şi fără nici o ră­dăcină politică în ţară şi asta când vin de la adversari tari şi cu rădăcini in nouile pături so­ciale ale ţarei. Când însă e vid­versa, ame­ninţările sfârşesc în ridicol şi rezultatele reale se impun. P. O. Agita|ii­­teresale De câtva timp asistăm la o recrudescenţă a mişcărilor de stradă, provocată de aşa zi­şii „comunişti“. Grupur­i mai mult sau mai puţin compacte se postează în faţa câte­ unei fa­imei, încearcă să pr­opage prin­tre muncitori, — autorităţile in­tervin spre a opri demonstra­ţia — şi scandalul e gata. „Ma­nifestanţii“­in mar­ea lor majo­ritate imberbi — se comportă belicos cu r­eprezentanţii forţe­, executive şi tot tămbălăul se termină în faţa justiţiei. Scene­le reîncep după câteva zile de voit „relache“. Afacerea asta se repetă aproape­­ sistematic. Se mai adaugă întâmplării câte notă dramatică: greva foamei, declarată de „martiri“ — cân­tece revoluţionare răsunând sub cupola sălii Poliţiei sau impre­­caţiuni teribile svârlite Statului, Dinastiei, Regenţii, Guvernului, etc. etc. etc. Ce vor, mă r­og, să realizeze tinerii aceştia grozavi? îmbunătăţirea soartei lucră­torilor noştri? Curmarea şoma­jului? Sporirea salariilor sau ameli­orarea condiţiunilor de muncă? Dar în acest caz „demonstran­­ţii“ reuşesc tocmai contrariu. Agitaţiile lor fac rău muncito­rimii, care ştie — ea singură — în ce mod să-şi reclame dreptu­rile şi să-şi impue revendicările Nu prin „manifestaţii“ preri­­le şi zgomotoase — precum le „or­ganizează“ spontan domnii comunişti se pot satisface dole­anţele lucrătorilor. Dar suntem convinşi că forţăm uşi deschise. Băeţaşii comunişti ştiu perfect de bine că „manifestaţiile” lor nu folosesc clasei producătoare. Dacă, însă, ei continuă agitaţia şi prin ea agravează soarta muncitorimei — aceasta o fac din interese pur politice. Gru­purile de comunişti tr­ebue să „lucreze* ‘pentru ca Moscova să vadă că există în România... ce­­ia ce nu există: un curent extr­e­­mist, — o agitaţie bolşevică, — o mişcar­e violentă... Dar dacă aşa stau lucr’urile — şi aşa stau! — muncitorii con­ştienţi — ca şi într­eaga opinie publică — sunt datori să acor­­­de atenţia care se cuvine fal­sorilor : o atenţie concretizată printr’un simplu surâs pe buze. Pr­in urmare, nici autorităţile să nu întindă coarda, tr­ansfor’­­mând puricele în elefant şi nici muncitorii cu mintea limpede să nu cadă în cursă. Totul e o simplă comedie de prost gxuxst pentru cei de peste Nistru. ...O comedie care n'a­re sorţi să prindă. RIX. C.Miercuri 15 Ianuarie 1830 EMIL D. FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct in Administrat!** ziarului şi la toate agenţiile de publicitate 3 Lei numărul in fara 6 Le! In străinătate Director Creionul actualităţii „Pericol national“ Voinicii sunt un pericol national VINTILĂ VINTILĂ: Dar ce e an­trenamentul ăsta, d-te pro­fesor? PROFESORUL: Ca să-i facem voinici! VINTILĂ: Să ştii că cum pu­i veni la putere, desfiinţez catedra d-tale. (Continuare în pagina II-a) Cronica medicali Higiena inimii, sau ce trebuie să facă orice bolnav din inimă Ziarul „Neue Freie Presse“ re­produce pe larg o comunicare fă­cută la Radio din Viena de una din somităţile medicale vieneze, d-rul Max Herz, un gânditor du­blat de un neobosit cercetător in domeniul celor mai noui investi­gaţii ştiinţifice, care stabileşte, în lumina datelor recente ale tera­peuticei, posibilităţile de trata­ment ale acestei inelectabile ce puţin aşa părea până acum, afec­ţiuni interne, boala de inimă. Ceea ce a stârnit unanimul in­teres al lumei ştiinţifice şi al pre­sei germane, este faptul că de­claraţiile docentului Herz, consti­­tue un breviar admirabil pentru îngrijirea cotidiană a bolilor de i­­nimă­ Şi fără a prognostica un pa­naceu savantul vienez, pune la dispoziţia bolnavilor de toate vâr­stele şi toate categoriile sociale un catechism domestic ce poate prelungi cât mai multă vreme viaţa celor cu cordul compromis. In credinţa că observaţiile u­niversitarului vienez vor găsi in­teres şi în lumea bolnavilor de la noi, reproducem un rezumat al a­­cestei comunicări. A existat multă vreme, la Vie­­na, un „nihilism terapeutic” care s’a arătat, repede, ca neîntemeiat Natura nu există de loc pregătită să semneze condamnări la moar­te, pe simplul temeiu al unui sgo­­mot suspect la inimă ori a unei îngreutări de respiraţiune ori de circulaţiune. Majoritatea celor în cauză tră­ia, şi trăeşte mai departe, bine sau prost ca toţi ceilalţi muritori. Ştiinţa a recunoscut pe dată eroa­rea punctului său de vedere şi a schimbat prompt, macazul. S-a renunţat de a se mai frânge păţul pe capul aşa numitului bol­nav de inimă. Se ştia de-acum că o inimă, în care clapele nu sunt chiar anor­mal orânduite, mărite ori trans­formate, poate totuşi asigura du­rata vieţii şi îndeplini funcţia ei î­ntr’un chip destul de mulţumitor. Că, în esenţă, nu e vorba decât despre capacitatea de pompaj a inimii, datorită căreia circulaţiu­­nea sângelui poate fi distribuită suficient la fiecare organ în par­te. Şi la aceasta se reduce totul— nu se poate accentua energic — fie că e vorba de deranjarea cla­pelor, de dilatarea inimii, calcina­­re ori de presiunea sângelui, căci toate afecţiunile sunt temperate ,şi chiar r­egularizate prin aşa nu­mita compensaţiune ori acomo­dare, încât boala de inimă se re­­d­uce, finalmente, la un impercep­tibil defect de frumuseţe- Sumedenie de aşa numiţi „bol­navi de inimă” sunt nişte depri­maţi şi ipohondri. Ii sâcâie ne­curmat gândul că sunt eliminaţi din societatea celor sănătoşi, şi sunt măcinaţi de nemulţumire, care s-ar putea numi astăzi senti­mentul de inferioritate. Şi totuşi mulţumirea de sine este pentru bolnavi de inimă un principiu de sănătate atât de efi­cace, şi de susţinător în lupta vie­ţii, încât toate obiceiurile oameni­lor cari nu vor să sufere de ini­mă ar trebui să fie coordonate după acest principiu. Avem motive temeinice să cre­dem că tot ce e indispoziţie, e vă­tămător inimii; tot ceea ce necă­jeşte, îmbolnăveşte în acelaş timp. Medicul insă, care cată să-l în­veţe pe pacient arta de a trăi mulţumit, nu predică uniformita­tea seacă, nici lâncezeala, vampi­rul acesta îngrozitor al trupului şi sufletului, ci dimpotrivă o variaţie plină de voioşie, căci schimbarea produce bucurie şi bucuria în­seamnă sănătate. Că în vorbele acestea nu intră şi ideea de ex­cese, cred că e limpede pentru ori­ce om raţional­­ DEZORDINEA PRIVAŢIUNI­LOR E de netăgăduit că medicul e mult stânjenit în lupta sa contra neînduplecrii pacientului. Fiecare se uită în primul rând chiorâş la lucrurile iritante­ Şi totuşi faptul că pentru o inimă bolnavă nu e vătămătoare cafeaua, ci, dimpotri­vă constitue un mijloc de vinde­care, e în afară de orice discuţie. Are cineva pasiunea fumatului ori a băuturii, — trebue lăsat cu orice preţ la aceste plăceri, căci altfel este subminat sufleteşte şi trupeşte. Acelaşi considerent trebuieşte de avut şi faţă de regimul care­, pentru bolnavii de inimă, ordonă suprimarea cărnii ori îngăduirea numai a cărnii albe. O greşală imensă este de a îi lăsa pe bolnavii de inimă să jin­­duiască ceva. Pacienţii cari vor să-şi reducă doza lor de lichide, îşi închipuie că prin aceasta asi­gură o activitate a inimii mai les­nicioasă, că arterele se întăresc în funcţionarea lor şi că circula­­­y 'toţiţsusţuţ os injoSuns nouniţ a ceste închipuiri sunt pur şi simplu •■gltor nznq o piu evst Mii de oameni mor aproape de sete, fără ca prin aceasta să obţină altceva decât o neplăcută curăţire a organismului de lichi­dele lui. Foarte rare sunt cazurile unde însuşi doctorul este de părere să se suprime acumularea de lichide în organismul unui bolnav. In fantezia diletanţilor medicali mai joacă încă un mare rol „gră­simea la inimă“. Deşi prin sub­­­rănire inima slăbeşte.­Tuturor a­­cestor fanatici ai dietei trebue să i se impună legea supremă a re­gimului: „Bolnavului de inimă îi este interzis, tot ce îi displace”. DESPRE GURA PE CARE NU ŞI-O POATE INGADUI ORI­CINE Se deosebeşte un tratament ca­re menajează inima şi altul care o exercitează. Mijlocul cel mai radical al cu­

Next