Lupta, noiembrie 1931 (Anul 10, nr. 2996-3020)
1931-11-26 / nr. 3017
rs- ANUL X No. 3017 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Fe 12 luni 809 Pe 6 M 400 Pe 3 M 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia UGUREŞTI Str. CONST. MILLE, 12 (Sărindar) Discuţia de la Cameră Atitudinea d-lui Iorga Criza teribila care face şi la noi ravagii, situaţia internă,agravată ,i complicata prin guvernarea actuala, problemele economice la ordinea zilei, desigur că ar comporta o larga desbatere cu ocazia discuţiei, asupra mesajului. Aşa precum însă s’a desfăşurat până acum această discuţie, vedem că partea politicianistă a preocupat pe mai toţi oratorii, iar d. Iorga a dovedit că ştie să supraliciteze pe cei mai versaţi politiciani. Ne pare rău că d. Duca e grispat şi n’a putut interveni până acum în discuţie. Dacă nu se va restabili până la votarea răspunsului la mesaj îi este deschisă calea interpelărei spre a se putea rosti, în numele partidului liberal, asupra situațiunei generale, căci nu se poate, în împrejurările actuale, ca un șef de partid să nu-și spună răspicat cuvântul său asupra situaţiei, asupra tuturor problemelor la ordinea zilei. D. Iorga avea aerul foarte mirat de atitudinea din Cameră a parlamentarilor liberali, de altfel o foarte moderată atitudine de opoziţie. In orice caz nu se poate califica acţiunea aceasta parlamentară ca o campanie de răsturnare. Totuşi d. Iorga a relevat-o ca o declaraţie de războin şi şi-a exprimat mirarea că d. Duca nu Fa... prevenit, căci dacă e vorba de declaraţie de războiu atunci... atunci d. prim-ministru are ac de cojoc pentru liberali şi a spus-o răspicat: are să-i scoată pe toţi din buget, are să-i dea afară din comisiile interimare, de pretutindeni unde s’au menţinut sau au, intrat pe baza pactului de... neagresiune! Concepţia d-lui Iorga, In ce priveşte colaborarea cu partidul liberal, este înălţătoare iar avertismentul dat, represaliile la cari va recurge, pune in evidenţă că subactuala guvernare politicianismul este mult mai pronunţat decât pe vremea lui Toboc. Aşadar d. Iorga aşteaptă de ia d. Duca o notificare oficială înainte de a-i declara război şi dacă cumva şeful liberalilor are s’o facă, atunci „ai noştri” vor înlocui pe liberali în toate dregătoriile în cari se află! " A mai spus şi altele, preşedintele consiliului, căci se pare că d. Xeni l-a enervat şi la încolţit. Când se afla în Cameră ca simplu deputat d. Iorga nu admitea ca cineva să-l prindă cu vreo contrazicere sau să-i dovedească politicianismul şi mai ales să-l prindă cu făţărnicii. Darmite când e în capul băncei ministeriale şi are o majoritate gata să vocifereze! Intr’adevăr, acum în discursul fiecărui orator d. Iorga intercalează, prin interminabile întreruperi, răspunsul său şi transformă astfel desbaterile în dialoguri cari, fără îndoială, vor avea ca rezultat o încordare şi mai mare a luptelor politice. O fi având multe motive d. Iorga să fie enervat, dar pretenţia aceasta ca nimeni să nu-l combată este absurdă, comică, pretenţia ca să nu i se amintească lucruri neplăcute este ridicată. Asemenea ori cât va repeta d. Iorga că n’a cerut guvernul şi că se sacrifică acum pentru salvarea ţării, nu va impresiona pe nimeni că di toţi şefii de partid ştiu că d. Iorga a pretins guvernul atât de la Regele Ferdinand cât şi de la Regele Carol şi nu odată s’a jeluit în public şi în chiar foaia d-sale că n’a ajuns încă ministru în această ţară, ceia ce e lesne de stabilit. Aşa dar d. Iorga trebuie să se împace cu ideia că are să-i facă şi d. Duca o declaraţie, şi nu de dragoste, căci n’au fost nici un moment îndrăgostiţi aceşti doi oameni politici. Dar chiar dacă duca ar fi legat astfel de actualul guvern încât se va copia personal de la o acţiune de răsturnare, mai sunt şi alte partide cari, fără concursul liberalilor, pot ori când răsturna cabinetul d-lor Iorga şi Argetoianu, căci nu e nevoie de o coaliţie de răsturnare. Guvernarea actuală este atât de nefastă încât prăbuşirea nefericitei experienţe de azi nu va întârzia. D. Iorga a mai ameninţat pe liberali că dacă ei îi declară războiu, nu ei vor lua moştenirea. Iată-l pe primul-ministru care a venit la cârmă pentru a reda Regelui prerogativele ce i-ar fi fost răpite, iată-l ca răpeşte acum Suveranului prerogativa de-a desemna pe moştenitorii actualului guvern. Dar totuşi, judecând obiectiv situaţia, logica politică ne spune că după prăbuşirea, revocarea sau gonirea actualului guvern — căci aşa va sfârşi — nu pot veni la cârmă tovarăşii de opt luni ai actualului regim, acei cu al căror concurs s’a fabricat actualul parlament, acei cari până acum au fost solidari cu cârmuirea de azi, etc., etc. D. Iorga trăeşte însă în atmosfera guvernamentală, în mijlocul acelor cari de opt luni îl sărbătoresc şi-şi închipuie că plecând are să-şi desemneze şi moştenitorii. Dacă d. Iorga ar pleca urechea şi ar auzi vuetul care se ridică din sânul corporaţiunilor, exponente reale, nu fictive, ale tuturor straturilor societăţilor, s’ar duce glonţ la Rege să-l implore să schimbe cât mai grabnic situația. L. T. A. Granate O răpire. nu numai ţăranii, muncitorii, comercianţii şi funcţionarii particulari sau publici o duc greu, ci şi artiştii — chiar cei mai celebrii. S’au risipit gajurile enorme cari se plăteau „stelelor". Acum doi ani un Saliapin mai putea ~fi plătit la noi, pentru un concert, cu 600 de mii de lei, iar alţi virtuozi sau virtuoze, cu câte 3, 4 sau 5 sute de mii de lei. Azi impresarul care s’ar aventura să mai plătească prinţilor cântului sau ai... pumnului — căci şi boxerii străini au încasat la noi gajuri etorme — s’ar ruina la sigur. Arta a ajuns un lux, un lux foarte scump, de care prea puţin se pot apropia şi oricât cei înzestraţi de natură cu daruri excepţionale, ţiii pot fi comparaţi cu muritorii comuni, nu se mai pot plăti sume fantastice unui cântăreţ spre timp de o oră, lansează câteva lieduri, sau unui boxer care lansează câteva duzini de pumni, atunci când un muncitor ar fi fericit să dea pe brânci pentru cinci poli pe zi, iar un ţăran, după o muncă de o vară întreagă, încheie, bilanţul ostenelilor sale cu deficit. ...Bineînţeles că Rose Amy nu este un Şaliapin sau un Kubelik, dar e o cântăreaţă care a avut şi ar mai putea avea succes. Şi totuşi, şansonetista franceză a trebuit să inventeze — pentru a forţa reclama şi a obţine eventual un angajament — o poveste sentimentală de parcă ar fi o nevinovată fecioară, răpită de un mascul focos care jinduia la lămâiţa dumneatei ! Când artişti de talent ajung să recurgă la astfel de... răpiri de bunuri fezandate, înseamnă că, într’adevăr, întreaga lume trece prin vremuri grozav de tragice. DESCĂ 4 PAGINI LEI 3 Direcţia 358-15 — Secretariatul 358-74 — Administraţia 358-73 Primul-ministru vede duplicitate la liberali? Rugăm pe cei ce ar putea suspecta aprecierile ce vom face aci, să citească, cum am făcut noi, notele stenografice ale răspunsului dat de primul-ministru discursului la Mesajul Tronului, rostit de reprezentantul partidului liberal în Cameră, d. Gh. Tătărăscu. In mod constant, preşedintele consiliului a revenit asupra absenţei dela şedinţă a d-lui Duca şi cu toate ostenelile ce şi-au dat deputaţii liberali de a’l face să accepte că d. Duca era absent din cauză că ar fi fost gripat, d. Iorga nu s’a resemnat la această acceptare. Nu doar că era cu neputinţă ca o răceală să fi reţinut în casă pe şeful liberalilor. Ceea ce însă apare cu neputinţă din spusele preşedintelui consiliului este ca partidul liberal să facă guvernului o declaraţie de război. Oricât s’a silit d. Tătărăscu să facă opoziţie în discursul d-sale la mesaj, preşedintele consiliului a refuzat să creadă că partidul liberal îi face o declaraţie de război. Şi ca dovadă, invoca absenţa generalisimului, căci nu se obicinueşte ca trupele să facă declaraţiile de război. Aproape o treime din răspunsul primului-ministru este consacrată leit-motivului romanţei: „Nu pot crede, nu pot crede.” Nu poate crede d. Iorga că după cartelul electoral, în care d-sa asigură că şi-a sacrificat prieteni pentru aliaţii liberali şi după numai opt luni de guvernare, partidul liberal i-ar declara războiu: „Eu nu cred insă. Sunt lucruri pe cari APARENŢELE CURATORICE le creiază, felul de a prezenta o chestiune. De aceia eu în credinţă că partidul liberal îşi va da seama de ADEVĂRATUL SAU INTERES, nu mă sperii şi aştept iN ORICE caz până se va însănătoşi în mod complect d. Ducapilaritate, aplauze pe băncile majorităţei). Aşadar, preşedintele consiliului vede doar „aparenţe oratorice” în aşa zisa declaraţie de război a d-lui Tătărăscu. Adică, pe şleau, partidul liberal face teatru, sau opoziţie pentru galerie. Partidul liberal practică duplicitatea, d. Tătărăscu e pus să facă declaraţii de război într’un discurs la mesagiu, dar şeful liberalilor stă acasă şi tace. Asta e părerea primului-ministru. O fi ştiind omul de ce are această părere şi trebue să recunoaştem că din chiar ziua deschiderei sesiunei, în consfătuirea majorităţilor, a luat asupra sa pe liberali şi a declarat că nu crede că îşi vor schimba atitudinea de până acum, încă odată, o fi ştiind omul ceva. Dar opinia publică vrea s’o lămurească şi ea. Celelalte partide şi-au fixat atitudinea de opoziţie din ziua venirei actualului cabinet şi au fost trimise în Parlament după o grea luptă electorală împotriva fraudelor şi violenţelor guvernului. Lor nu le contestă ţara caracterul de partide de opoziţie. Partidului liberal i se contestă acest caracter până şi de primul ministru. Aşa stă chestiunea şi, după răspunsul primului-ministru, partidul liberal şi şeful său sunt chemaţi să o clarifice. ALFA PRINȚUL STARHEMBERG șeful Heimwehr-ului austriac a fost condamnat la o amendă de 250 schilingi pentru ofense aduse ministrului de externe Schober. Primejdia impozitului pe salariile particulare Ce e cu ostenirea produselor industriale şi agricole Proiectatul impozit pe salariile particulare are o latură, cea economică, ce necesită o deosebită atenţiune, cu atât mai mult cu cât, dacă la celelalte argumente ministrul de finanţe poate, după un vechili obiceiu al ţării noastre, opune necesitatea, care înlătură orice discuţie, primejdia urmărilor economice ale acestui impozit poate sta în balanţă chiar cu necesităţile de azi. „Să nu fie rătăcirea de apoi mai rea ca cea dintâi” zice evanghelia. Şi nu trebue să fie cineva prea mare specialist pentru a-şi da seama, că una din problemele, ce se pun azi ca o necesitate inexorabilă, este aceia a oftenirii produselor industriale şi chiar a celor agricole, atunci când sunt cumpărate de consumator. Trecem printro stare de desechilibru între preţurile ce pot lua agricultorii pe produsele lor şi între preţurile cu care aceştia trebuie să plătească ceea ce cumpără. Atâta vreme cât agricultorul nu prinde pe marfa sa decât a treia parte din ceea ce prindea acum trei sau patru ani, să nu ne aşteptăm ca el să cumpere tot atât cât cumpăra acum trei sau patru ani. De aci criza de circulaţie, criza de supraproducţie, sau cum veţi voi să-i ziceţi, criză cu atât mai grea cu cât diferenţele de nivelat sunt mai mari. Aşa încât procesul de ostenire a produselor industriale trebue provocat şi înteţit prin toate mijloacele, cuprins şi prin măsuri de Stat. Şi orice măsură, ce s’ar pune în calea unei astfel de oxteniri, este antieconomică şi primejdioasă prin prelungirea şi înrăutăţirea crizei. Autorul proectului impozitelor pe salariile particulare presupune, că salariaţii particulari pot suferi o scădere uniformă, oricare ar fi întreprinderea la care lucrează, a veniturilor lor. Şi atunci printr’un impozit „excepţional” ia diferenţa pentru fisc. Să trecem peste eroarea posibilităţii unei scăderi uniforme a salariilor din întreprinderile particulare. Autorul proiectului uită, că întreprinderile au făcut fiecare reduceri , diferite sub presiunea împrejurărilor. Să cercetăm un alt lucru : prin instituirea impozitului, care ia pentru, fisc partea ce armai putea fi redusă din salarii. Statul se pune de-a curmezișul ca această parte să fie folosită la eftenirea produselor, prin reducerea salariilor nominale. Căci, dacă patronul poate plăti salariaţilor săi, să zicem, un milon mai puţin, vărsând acest milion fiscului, nu-l va putea scădea din cheltuelile sale şi deci nu va putea efteni produsele sale. Iată de ce am afirmat, că procesul de impozit asupra salariilor particulare, constitue o primejdie economică. , C. N. Beneficiarul legendelor D. Argetoianu şi greva generală din 1928 —.—------------ D. C. Argetoianu se bucură de renumele unui om „le mână tare”! Eruntr— cum îl înfăţişează pozele, — d-sa trecea drept o energie neînfrântă, capabilă să reziste oricăror frământări şi primejdii politice ori sociale, — o energie incomparabilă, o voinţă fermă, o hotărîre veşnic ameninţătoare pentru adversarii ordinei legale. Când a fost ministru averescan, d. C. Argetoianu a fost necontenit înfăţişat drept un element extraordinar, — singurul capabil să deţie frânele internelor. Sub regimul liberal, istoria s’a repetat: călărind o situaţie neaşteptată în vechiul şi istoricul partid naţional-liberal, d-sa era arătat ca exponent al energiei şi dârjiei partidului. In sfârşit, dacă este cineva despre care circulă svonul că taie şi spânzură, că are în buzunarul vestei soarta guvernului şi soarta ţării, că susţine pe umerii săi tot „ritmul nou” cu toate păcatele de care dă dovadă, — acesta este d. C. Argetoianu. Or, de eri, legenda a început să se... anemieze. D. ministru de interne a fost demascat: el nu e decât profitorul unor zvonuri măestrit puse în circulaţie, — politicianul care trăeşte din renta bogată a unei legende nemeritate. Iată cum a început să cadă legenda. Cu ocazia discursului său la adresa de răspuns la mesaj, oratorul opoziţionist a adus în discuţiune activitatea d-lui C. Argetoianu. Majoritatea, — laolaltă cu d. primministru, — s’a grăbit, să-i ia apărarea. A venit, astfel, vorba despre meritele „omului tare”... Oratorul a combătut această legenda. Avea temeinice drepturi să-și spuie părerea, — cu atât mai mult cu cât „fapta” la care se făcea aluzie, se petrecuse în 1920, adică pe vremea când actualul opoziţionist, d. Al. Oteteleşanu, făcea parte din acelaş partid cu d. C. Argetoianu. Se ştie că svonul public atribuia actualului ministru de interne meritul — dacă poate fi vorba de un ...merit, — de a fi luat măsurile draconice din 1920 cu prilejul grevei generale, împrejurările în cari a izbucnit greva, — ca şi felul în care a fost reprimată, — sunt îndeobşte cunoscute. Numai că... d. ministru de interne, în loc sa se fi găsit la departamentul său se afla la moşia sa dela Breasta, în tovărăşia d-lor Al. Oteteleşanu şi C. Bucşan ! Ceva mai mult: d. Oteteleşanu afirmă că d. C. Argetoianu nu ştia nimic de izbucnirea grevei generale; că a sosit i .Capit,tată abia după ce greva luase sfârşit; că nu contribuise întru nimic la înlăturarea ei şi că măsurile urgente, dictate de împrejurări, fuseseră luate de către însuşi şeful guvernului... Aşa dar, când s’a întors dela moşie, d. ministru de interne a găsit lucrurile de-a gata. Nu i-a rămas decât sâ se împăuneze cu penele altuia, — spre a trage pe turta sa spuza svonului că „a procedat cu energie”... Demascarea trebuia să vie. In această epocă de depreciere a rentelor, trebuia să scadă şi renta legendei argetoianiste. Iată-1 deci pe d. C. Argetoianu, — care se crede tare şi mare când poate dispune de forţele poliţieneşti spre a pune căluşul în gura presei, — redus la adevărata-i valoare, de către un om politic care-l cunoaşte cu atât mai mult, cu cât a fost de faţă la „excursia” de la Breasta în vremea în care se pregătea, în Capitală, lansarea tristului svon din exploatarea căruia avea să se creeze legenda omului de mână forte ! G. S. EMIL P. FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct Administraţia ziarului şi toate agenţiile de publicitate 3 Lei numărul în ţară 6 Lei în străinătate Director Creionul actualității Divorț î O. DUCA. — D-le președinte, an venit să dau divorț, căci nu-mi mai place „ritmul“ dumneaei ! A descoperit guvernul Un nou gen de demagogie In discuţia Mesajului s’a adus cabinetului actual la Cameră învinuirea că a descoperit Coroana. Primul-ministru a luat-o bine înţeles foarte de sus, afirmând că dacă aşa ceva ar fi adevărat şi dacă, ar fi convins că a făcut-o, ar trebui să meargă la Suveran şi să-i remită demisia. Cum n’a făcut însă aceasta — ergo nu e nimic adevărat! Ca să nu facă personalităţi, deputatul liberal d. Tătărăscu, a precizat că nu a acuzat pe d. Iorga, ci a spus că actele guvernului descoperă Coroana, căci„se întrebuinţează numele Suveranului în acte incompatibile cu misiunea Sa” (după notele stenografice). Ca să tragă folos din acuzarea că actele guvernului descoperă Coroana, primul ministru a declarat că concepe Coroana întâia de toate „sentimental” şi că „de câte ori a fost vorba să se atribue meritele unei acţiuni Majestăţei Sale, d-sa s’a dat înlături şi a scos înainte totdeauna pentru fapta bună numele Suveranului.” . Majoritatea a aplaudat,spun notele stenografice. Cu toate acestea, nu e de loc elegantă o asemenea manifestare din partea unui guvern. Meritele acţiunilor nu trebue „atribuite” Suveranului. Coroana, fiind simbolul Naţiunei, ea este, prin esenţa ei, prezentă şi asociată la tot binele pe care î l simte Naţiunea. Nimeni — şi mai puţin guvernul — nu are nrevoe a se da în lături spre a se vedea strălucirea Coroanei, fiindcă nimeni nu-i poate aduce umbră decât când ar reuşi s-o devieze de la misiunea ei constituţională. A se spune de către un guvern că el scoate înainte numele Suveranului pentru fapta bună, este o fatuitate asupra căreia e inutil să insistăm. Şi este şi o pretenţie cu totul contestabilă, căci nu guvernul e chemat să clasifice de bune sau rele faptele ce se săvârşesc sub guvernarea sa, ci rezultatele şi judecata naţiunei fac aceste clasificări. Iată de ce din cuvintele puţin fericite ale primului-ministru se desprinde un nou gen de demagogie politică: demagogia faţă de Coroană. Şi nici ţării, nici Coroanei nu se foloseşte demagogia — sub nici o formă. S, Y, R. Henryc Sienkiewicz Comemorarea a 15 ani dela moartea romancierului polon Sunt două săptămâni de când polonezii și-au sărbătorit cu entuziasm a 13-a aniversare a independenței lor, iar acum sărbătoresc cu evlavie cei 15 ani dela moartea romancierului Henryk Sienkiewitz, mort într-o zi tristă de Noembrie, într’o localitate climaterică din Elveţia, departe de ţara iubită şi înainte de a vedea împlinit visul pentru care a trăit, Polonia întregită şi independentă, Polonia restituia. Şi dacă Polonezii sunt uniţi azi într’o polonie liberă, datoresc aceasta în parte lui Sienkiewicz, ale cărui poveşti scrise în ajunul războiului mondial au făcut ca fiii Poloniei, răspândiţi în toate meleagurile lumei să simtă că trăesc numai pentru libertatea, iubirea şi fericirea ţării; a ştiut să înflăcăreze fantezia poporului pentru lupta de întregire, imbătându-i cu succesele luptătoriloreroi, a descreţit fruntea celor îndureraţi, dându-le speranţa linei reînvieri, simbolizată în „Quo Vadis”, istoria unui popor în decadenţă, susţinut de o religie puternică. OPERA LUI SIENKIEWICZ Sienkiewicz, studentul palid şi timid, cu scânteia genialităţii în privirile-i melancolice, trebuia să schiţeze viitorul patriei sale. Crescut într'un mediu nobil, a adus o nouă notă de sensibilitate în literatura polonă. A redat corect, pe înţelesul tuturor, elanul şi fantezia ideilor mari. Deşi romantic, vroia să se degajeze de romantism, căutând ceva nou, ceva mistic, metafizic. Voia sa destrame vălul care despărţea epoca lui de epoca veche. Voia să cunoască o altă lume, de aceia a călătorit mult în Europa, America şi Africa, în care timp şi-a adâncit sufletul, l-a maturizat, a gândit mult, a căutat sa se îndepărteze de mizeriile sociale, de conflictele sângeroase şi de întregul cortej al durerilor omeneşti, voind să armonizeze şi sa idealizeze totul, căci numai prin aceasta inspira optimism poporului său. Şi fără să fie seamă de acuzaţiile aduse, a rupt tradiţia de până atunci şi a creat o şcoală a lui, o şcoală psichologică, înaltă, extraordinară. În această perioadă de maturitate a vieţii lui a scris opera-i nepieritoare: Trilogia, o evocare a Poloniei din sec. al XVII-lea, o operă scrisă pentru toată lumea. Pentru reprezentanţii subtili ai intelectualităţii şi pentru massele ţărăneşti, ca şi pentru cei îndepărtaţi de patrie Trilogia a devenit un imn naţional! A devenit pentru Polonia, ceea ce poemele homerice erau pentru Grecia. Este homerică în ritm, în comparaţia şi restituirea tipurelor, în dragostea pentru luptă şi glorificarea forţelor musculare, în iubirea nemărginită —Eros— singurul bun considerat de Sienkiewicz. Toate lucrările lui Sienkiewicz sunt turnate în linii armonioase, rafaelice, în culori clare şi transparente. Sienkiewicz a reuşit admirabil să arate contrastul între cei îmbelşugaţi, satui şi mulţumiţi de sine şi cei adânciţi in muncă, in durere, în nedreptăţi; predică reîntoarcerea la religia simplă de altădată; redă cu succes, psichologia diletantismului şi apoteoza credinţei, care regenerează omenirea. Departe de ţara sa, ca descrieri, Sienkiewicz simţea pământul ţării sale şi nu se ştie dacă figura delicată a Ligiei nu este figura femeii polone. Intre străini fiecare polon simţea în ei reflexul gândurilor şi sentimentelor sale; ei întrupa temperamentul naţional străvechi. Sienkiewicz simţea ,în depărtare entuziasmul poporului său hipnotizat la operele sale, acelaş popor care astăzi îl slaveşte, ii poartă recunoştinţă, iar cenuşa-i nepieritoare o păstrează în cea mai veche, catedrală a Varşoviei. ELENĂ "Emie ! ■