Lupta, noiembrie 1931 (Anul 10, nr. 2996-3020)

1931-11-26 / nr. 3017

r­s- ANUL X No. 3017 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Fe 12 luni 809 Pe 6 M 400 Pe 3 M 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia UGUREŞTI Str. CONST. MILLE, 12 (Sărindar) Discuţia de la Cameră Atitudinea d-lui Iorga Criza teribila care face şi la noi ravagii, situaţia internă,a­­gravată ,i complicata prin gu­vernarea actuala, problemele e­­conomice la ordinea zilei, de­si­gur că ar comporta o larga des­­batere cu ocazia discuţiei, asupra mesajului. Aşa precum însă s’a desfăşu­rat până acum această discuţie, vedem că partea politicianistă a preocupat pe mai toţi oratorii, iar d. Iorga a dovedit că ştie să supraliciteze pe cei mai versaţi politiciani. Ne pare rău că d. Duca e gri­­spat şi n’a putut interveni până acum în discuţie. Dacă nu se va restabili până la votarea răspun­sului la mesaj îi este deschisă calea interpelărei spre a se pu­tea rosti, în numele partidului liberal, asupra situațiunei gene­rale, căci nu se poate, în împre­jurările actuale, ca un șef de partid să nu-și spună răspicat cuvântul său asupra situaţiei, a­­supra tuturor problemelor la or­dinea zilei. D. Iorga avea aerul foarte mi­rat de atitudinea din Cameră a parlamentarilor liberali, de alt­fel o foarte moderată atitudine de opoziţie. In orice caz nu se poate califica acţiunea aceasta parlamentară ca o campanie de răsturnare. Totuşi d. Iorga a relevat-o ca o declaraţie de războin şi şi-a exprimat mirarea că d. Duca nu Fa... prevenit, căci dacă e vorba de declaraţie de războiu atunci... atunci d. prim-ministru are ac de cojoc pentru liberali şi a spus-o răspicat: are să-i scoată pe toţi din buget, are să-i dea afară din comisiile interimare, de pretu­tindeni unde s’au menţinut sau au, intrat pe baza pactului de... neagresiune! Concepţia d-lui Iorga, In­ ce priveşte colaborarea cu partidul liberal, este înălţătoare iar aver­tismentul dat, represaliile la cari va recurge, pune in evidenţă că sub­­actuala guvernare politicia­nismul este mult mai pronunţat de­cât pe vremea lui Toboc.­­ Aşa­dar d. Iorga aşteaptă de ia d. Duca o notificare oficială înainte de a-i declara război şi dacă cumva şeful liberalilor are s’o facă, atunci „ai noştri” vor înlocui pe liberali în toate dre­­gătoriile în cari se află! " A mai spus şi altele, preşedin­tele consiliului, căci se pare că d. Xeni l-a enervat şi la încolţit. Când se afla în Cameră ca sim­plu deputat d. Iorga nu admitea ca cineva să-l prindă cu vre­o contrazicere sau să-i dovedeas­că politicianismul şi mai ales să-l prindă cu făţărnicii. Dar­mi­­te când e în capul băncei ministe­riale şi are o majoritate gata să vocifereze! Intr’adevăr, acum în discursul fie­cărui orator d. Ior­ga intercalează, prin intermina­bile întreruperi, răspunsul său şi transformă astfel desbaterile în dialoguri cari, fără îndoială, vor avea ca rezultat o încordare şi mai mare a luptelor politice. O fi având multe motive d. Iorga să fie enervat, dar pre­tenţia aceasta ca nimeni să nu-l combată este absurdă, comică, pretenţia ca să nu i se aminteas­că lucruri neplăcute este ridi­­cată. Asemenea ori cât va repe­ta d. Iorga că n’a cerut guvernul şi că se sacrifică acum pentru salvarea ţării, nu va impresiona pe nimeni că di toţi şefii de par­tid ştiu că d. Iorga a pretins gu­vernul atât de la Regele Ferdi­nand cât şi de la Regele Carol şi nu odată s’a jeluit în public şi în chiar foaia d-sale că n’a ajuns încă ministru în această ţară, ceia ce e lesne de stabilit. Aşa dar d. Iorga trebuie să se împace cu ideia că are să-i facă şi d. Duca o declaraţie, şi nu de dragoste, căci n’au fost nici un moment îndrăgostiţi aceşti doi oameni politici. Dar chiar dacă d­­uca ar fi legat astfel de actualul­ guvern încât se va cop­ia personal de la o acţiune de răsturnare, mai sunt şi alte partide cari, fără con­cursul liberalilor, pot ori când răsturna cabinetul d-lor Iorga şi Argetoianu, căci nu e nevoie de o coaliţie de răsturnare. Guvernarea actuală este atât de nefastă în­cât prăbuşirea ne­fericitei experienţe de azi nu va întârzia. D. Iorga a mai ameninţat pe liberali că dacă ei îi declară răz­boiu, nu ei vor lua moştenirea. Iată-l pe primul-ministru care a venit la cârmă pentru a reda Regelui prerogativele ce i-ar fi fost răpite, iată-l ca răpeşte a­cum Suveranului prerogativa de-a desemna pe moştenitorii ac­tualului guvern. Dar totuşi, judecând obiec­tiv situaţia, logica politică ne spune că după prăbuşirea, revo­carea sau gonirea actualului gu­vern — căci aşa va sfârşi — nu pot veni la cârmă tovarăşii de opt luni ai actualului regim, acei cu al căror concurs s’a fabricat actualul parlament, acei cari pâ­nă acum au fost solidari cu câr­muirea de azi, etc., etc. D. Iorga trăeşte însă în at­mosfera guvernamentală, în mij­locul acelor cari de opt luni îl sărbătoresc şi-şi închipuie că plecând are să-şi desemneze şi moştenitorii. Dacă d. Iorga ar pleca ure­chea şi ar auzi vuetul care se ri­dică din sânul corporaţiunilor, exponente reale, nu fictive, ale tuturor straturilor societăţilor, s’ar duce glonţ la Rege să-l im­plore să schimbe cât mai grab­nic situația. L. T. A. Granate O­ răpire. n­u numai ţăranii, muncitorii, co­mercianţii şi funcţionarii particu­lari sau publici o duc greu, ci şi ar­tiştii — chiar cei mai celebrii. S’au risipit gajurile enorme cari se plă­teau „stelelor". Acum doi ani un Sa­­liapin mai putea ~fi plătit la noi, pentru un concert, cu 600 de mii de lei, iar alţi virtuozi­ sau virtuoze, cu câte 3, 4 sau 5 sute de mii de lei. Azi impresarul care s’ar aventura să mai plătească prinţilor cântului sau ai... pumnului — căci şi boxerii străini au încasat la noi gajuri e­­torme — s’ar ruina la sigur. Arta a ajuns un lux, un lux foarte scump, de care prea puţin se pot a­­propia şi oricât cei înzestraţi de na­tură cu daruri excepţionale, ţiii pot fi comparaţi cu muritorii comuni, nu se mai pot plăti sume fantastice unui cântăreţ spre timp de o oră, lansează câteva lieduri, sau unui bo­xer care lansează câteva duzini de pumni, atunci când un muncitor ar fi fericit să dea pe brânci pentru cinci poli pe zi, iar un ţăran, după o muncă de o vară întreagă, încheie, bilanţul ostenelilor sale cu deficit. ...Bineînţeles că Rose Amy nu este un Şaliapin sau un Kubelik, dar e o cântăreaţă care a avut şi ar mai pu­tea avea succes. Şi totuşi, şansone­­tista franceză a trebuit să inventeze — pentru a forţa reclama şi a ob­ţine eventual­ un angajament — o poveste sentimentală de par­că ar fi o nevinovată fecioară, răpită de un mascul focos care jinduia la lămâ­­iţa dumneatei ! Când artişti de talent ajung să recurgă la astfel de... răpiri de bu­nuri fezandate, înseamnă că, într’a­­devăr, întreaga lume trece prin vre­muri grozav de tragice. DESCĂ 4 PAGINI LEI 3 Direcţia 358-15 — Secretariatul 358-74 — Administraţia 358-73 Primul-ministru vede duplicitate la liberali? Rugăm pe cei ce ar putea sus­pecta aprecierile ce vom face aci, să citească, cum am făcut noi, notele stenografice ale răs­punsului dat de primul-ministru discursului la Mesajul Tronului, rostit de reprezentantul partidu­lui liberal în Cameră, d. Gh. Tă­­tărăscu. In mod constant, preşedintele consiliului a revenit asupra ab­senţei dela şedinţă a d-lui Duca şi cu toate ostenelile ce şi-au dat deputaţii liberali de a’l face să accepte că d. Duca era absent din cauză că ar fi fost gripat, d. Iorga nu s’a resemnat la această acceptare. Nu doar că era cu neputinţă ca o răceală să fi reţinut în casă pe şeful liberalilor. Ceea ce însă apare cu neputinţă din spusele preşedintelui consiliului este ca partidul liberal să facă guvernu­lui o declaraţie de război. Ori­cât s’a silit d. Tătărăscu să facă opoziţie în discursul d-sale la mesaj, preşedintele con­siliului a refuzat să creadă că partidul liberal îi face o declara­ţie de război. Şi ca dovadă, in­voca absenţa generalisimului, căci nu se obicinueşte ca trupele să facă declaraţiile de război. Aproape o treime din răspunsul primului-ministru este consa­crată leit-motivului romanţei: „Nu pot crede, nu pot crede.” Nu poate crede d. Iorga că du­pă cartelul electoral, în care d-sa asigură că şi-a sacrificat prie­teni pentru aliaţii liberali şi du­pă numai opt luni de guvernare, partidul liberal i-ar declara răz­boiu: „Eu nu cred insă. Sunt lu­cruri pe cari APARENŢELE CU­RATORI­CE le creiază, felul de a prezenta o chestiune. De a­­ceia eu în credinţă că partidul liberal îşi va da seama de ADE­VĂRATUL SAU INTERES, nu mă sperii şi aştept iN ORI­CE caz până se va însănătoşi în mod complect d. Duca­pilarita­te, aplauze pe băncile majori­­tăţei). Aşa­dar, preşedintele consiliu­lui vede doar „aparenţe orato­rice” în aşa zisa declaraţie de război a d-lui Tătărăscu. Adică, pe şleau, partidul liberal face teatru, sau opoziţie pentru gale­rie. Partidul liberal practică du­plicitatea, d. Tătărăscu e pus să facă declaraţii de război într’un discurs la mesagiu, dar şeful li­beralilor stă acasă şi tace. Asta e părerea primului-mi­­nistru. O fi ştiind omul de ce are a­­ceastă părere şi trebue să recu­noaştem că din chiar ziua des­­chiderei sesiunei, în consfătuirea majorităţilor, a luat asupra sa pe liberali şi a declarat că nu crede că îşi vor schimba atitudinea de până acum, încă odată, o fi ştiind omul ceva. Dar opinia publică vrea s’o lă­murească şi ea. Celelalte partide şi-au fixat a­­titudinea de opoziţie din ziua ve­­nirei actualului cabinet şi au fost trimise în Parlament după o grea luptă electorală împotriva frau­delor şi violenţelor guvernului. Lor nu le contestă ţara carac­terul de partide de opoziţie. Partidului liberal i se contes­tă acest caracter până şi de pri­mul ministru. Aşa stă chestiunea şi, după răspunsul primului-ministru, par­tidul liberal şi şeful său sunt chemaţi să o clarifice. ALFA PRINȚUL STARHEMBERG șeful Heimwehr-ului austriac a fost condamnat la o amendă de 250 schilingi pentru ofense adu­se ministrului de externe Schober. Primejdia impozitului pe salariile particulare Ce e cu ostenirea produselor in­dustriale şi agricole Proiectatul impozit pe salari­ile particulare are o latură, cea economică, ce necesită o deose­bită atenţiune, cu atât mai mult cu cât, dacă la celelalte argu­mente ministrul de finanţe poa­te, după un vechili obiceiu al ţării noastre, opune necesitatea, care înlătură orice discuţie, pri­mejdia urmărilor economice ale acestui impozit poate sta în balanţă chiar cu necesităţile de azi. „Să nu fie rătăcirea de apoi mai rea ca cea dintâi” zice e­­vanghelia. Şi nu trebue să fie cineva prea mare specialist pentru a-şi da seama, că una din probleme­le, ce se pun azi ca o necesitate inexorabilă, este aceia a ofteni­­rii produselor industriale şi chiar a celor agricole, atunci când sunt­ cumpărate de consu­mator. Trecem printro stare de de­­sechilibru între preţurile ce pot lua agricultorii pe produse­le lor şi între­ preţurile cu care aceştia trebuie să plătească ceea ce cumpără. Atâta vreme cât agricultorul nu prinde pe marfa sa de­cât a treia parte din ceea ce prindea acum trei sau patru ani, să nu ne aştep­tăm ca el să cumpere tot atât cât cumpăra acum trei sau pa­tru ani. De aci criza de circula­ţie, criza de supraproducţie, sau cum veţi voi să-i ziceţi, cri­ză cu atât mai grea cu cât dife­renţele de nivelat sunt mai mari. Aşa încât procesul de osteni­­re a produselor industriale tre­bue provocat şi înteţit prin toa­te mijloacele, cuprins şi prin măsuri de Stat. Şi orice măsu­ră, ce s’ar pune în calea unei astfel de oxteniri, este antieco­­nomică­ şi primejdioasă prin prelungirea şi înrăutăţirea cri­zei. Autorul proectului impozite­lor pe salariile particulare pre­supune, că salariaţii particulari pot suferi o scădere uniformă, oricare ar fi întreprinderea la care lucrează, a veniturilor lor. Şi atunci printr’un impozit „ex­cepţional” ia diferenţa pentru fisc. Să trecem peste eroarea posi­bilităţii unei scăderi uniforme a salariilor din întreprinderile particulare. Autorul proiectului uită, că întreprinderile au făcut fiecare reduceri , diferite sub presiunea împrejurărilor. Să cercetăm un alt lucru : prin instituirea impozitului, ca­re ia pentru, fisc partea ce ar­mai putea fi redusă din salarii. Statul se pune de-a curmezișul ca această parte să fie folosită la eftenirea produselor, prin re­ducerea salariilor nominale. Căci, dacă patronul poate plăti salariaţilor săi, să zicem, un mi­lon mai puţin, vărsând a­­cest milion fiscului, nu-l va pu­tea scădea din cheltuelile sale şi deci nu va putea efteni pro­dusele sale. Iată de ce am afirmat, că pro­cesul de impozit asupra salari­ilor particulare, constitue o pri­mejdie economică. , C. N. Beneficiarul legendelor D. Argetoianu şi greva generală din 1928 —.—------------­ D. C. Argetoianu se bucură de renumele unui om „­le mâ­nă tare”! Eruntr— cum îl înfă­ţişează pozele, — d-sa trecea drept o energie neînfrântă, ca­pabilă să reziste oricăror fră­mântări şi primejdii politice ori sociale, — o energie incom­parabilă, o voinţă fermă, o ho­­tărîre veşnic ameninţătoare pentru adversarii ordinei lega­le. Când a fost ministru averes­­can, d. C. Argetoianu a fost ne­contenit înfăţişat drept un ele­ment extraordinar, — singurul capabil să deţie frânele interne­lor. Sub regimul liberal, istoria s’a repetat: călărind o situaţie neaşteptată în vechiul şi istori­cul partid naţional-liberal, d-sa era arătat ca exponent al ener­giei şi dârjiei partidului. In sfârşit, dacă este cineva despre care circulă svonul că taie şi spânzură, că are în buzunarul vestei soarta guvernului şi soarta ţării, că susţine pe ume­rii săi tot „ritmul nou” cu toate păcatele de care dă dovadă, — acesta este d. C. Argetoianu. Or, de eri, legenda a început să se... anemieze. D. ministru de interne a fost demascat: el nu e decât profitorul unor zvonuri măestrit puse în circulaţie, — politicianul care trăeşte din ren­ta bogată a unei legende neme­ritate. Iată cum a început să cadă legenda. Cu ocazia discursului său la adresa de răspuns la me­saj,­­ oratorul opoziţionist a adus în discuţiune activitatea d-lui C. Argetoianu. Majorita­tea, — laolaltă cu d. primminis­­tru, — s’a grăbit, să-i ia apăra­rea. A venit, astfel, vorba des­pre meritele „omului tare”... Oratorul a combătut această legenda. Avea temeinice drep­turi să-și spuie părerea, — cu a­­tât mai mult cu cât „fapta” la care se făcea aluzie, se petrecu­se în 1920, adică pe vremea când actualul opoziţionist, d. Al. Oteteleşanu, făcea parte din acelaş partid cu d. C. Argeto­ianu. Se ştie că svonul public atri­buia actualului ministru de in­terne meritul — dacă poate fi vorba de un ...merit, — de a fi luat măsurile draconice din 1920 cu prilejul grevei genera­le, împrejurările în cari a iz­bucnit greva, — ca şi felul în care a fost reprimată, — sunt îndeobşte cunoscute. Numai că... d. ministru de interne, în loc sa se fi găsit la departamen­tul său se afla la moşia sa dela Breasta, în tovărăşia d-lor Al. Oteteleşanu şi C. Bucşan ! Ceva mai mult: d. Oteteleşa­­nu afirmă că d. C. Argetoianu nu ştia nimic de izbucnirea gre­vei generale; că a sosit i­ .Capit,­tată abia după ce greva luase sfârşit; că nu contribuise întru nimic la înlăturarea ei şi că măsurile urgente, dictate de îm­prejurări, fuseseră luate de că­tre însuşi şeful guvernului... Aşa dar, când s’a întors dela moşie, d. ministru de interne a găsit lucrurile de-a gata. Nu i-a rămas decât sâ se împăuneze cu penele altuia, — spre a tra­ge pe turta sa spuza svonului că „a procedat cu energie”... Demascarea trebuia să vie. In această epocă de depreciere a rentelor, trebuia să scadă şi renta legendei argetoianiste. Ia­­tă-1 deci pe d. C. Argetoianu, — care se crede tare şi mare când poate dispune de forţele poliţi­eneşti spre a pune căluşul în gura presei, — redus la adevă­rata-i valoare, de către un om politic care-l cunoaşte cu atât mai mult, cu cât a fost de faţă la „excursia” de la Breasta în vremea în care se pregătea, în Capitală, lansarea tristului svon din exploatarea căruia avea să se creeze legenda omului de mână forte ! G. S. EMIL P. FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct Administraţia ziarului şi toate agenţiile de publicitate 3 Lei numărul în ţară 6 Lei în străinătate Director Creionul actualității Divorț î O. DUCA. — D-le președinte, an venit să dau divorț, căci nu-mi mai pl­ace „ritmul“ dumneaei ! A descoperit guvernul Un nou gen de demagogie In discuţia Mesajului s’a adus cabinetului actual la Cameră în­vinuirea că a descoperit Coroa­na. Primul-ministru a luat-o bine înţeles foarte de sus, afirmând că dacă aşa ceva ar fi adevărat şi dacă, ar fi convins că a făcut-o, ar trebui să meargă la Suveran şi să-i remită demisia. Cum n’a făcut însă aceasta — ergo nu e nimic adevărat! Ca să nu facă personalităţi, deputatul liberal d. Tătărăscu, a precizat că nu a acuzat pe d. Iorga, ci a spus că actele guver­nului descoperă Coroana, căci„se întrebuinţează numele Suvera­nului în acte incompatibile cu misiunea Sa” (după notele ste­nografice). Ca să tragă folos din acuza­rea că actele guvernului desco­peră Coroana, primul ministru a declarat că concepe Coroana întâia de toate „sentimental” şi că „de câte ori a fost vorba să se atribue meritele unei acţiuni Majestăţei Sale, d-sa s’a dat în­lături şi a scos înainte totdeauna pentru fapta bună numele Suve­ranului.” . Majoritatea a aplaudat,­­spun notele stenografice. Cu toate acestea, nu e de loc elegantă o asemenea manifesta­re din partea unui guvern. Meritele acţiunilor nu trebue „atribuite” Suveranului. Coroa­na, fiind simbolul Naţiunei, ea este, prin esenţa ei, prezentă şi asociată la tot binele pe care î l simte Naţiunea. Nimeni — şi mai puţin guvernul — nu are nrevoe a se da în lături spre a se vedea strălucirea Coroanei, fiindcă ni­meni nu-i poate aduce umbră de­cât când ar reuşi s-o devieze de la misiunea ei constituţională. A se spune de către un gu­vern că el scoate înainte numele Suveranului pentru fapta bună, este o fatuitate asupra căreia e inutil să insistăm. Şi este şi o pretenţie cu totul contestabilă, căci nu guvernul e chemat să clasifice de bune sau rele faptele ce se săvârşesc sub guvernarea sa, ci rezultatele şi judecata naţiunei fac aceste cla­sificări. Iată de ce din cuvintele puţin fericite ale primului-ministru se desprinde un nou gen de dema­gogie politică: demagogia faţă de Coroană. Şi nici ţării, nici Coroanei nu se foloseşte demagogia — sub nici o formă. S, Y, R. H­enry­­c Sienkiewicz Comemorarea a 15 ani dela moar­tea romancierului polon Sunt două săptămâni de când polonezii și-au sărbătorit cu entuziasm a 13-a aniversare a independenței lor, iar acum săr­bătoresc cu evlavie cei 15 ani dela moartea romancierului Hen­ryk Sienkiewitz, mort într-o zi tristă de Noembrie, într’o loca­litate climaterică din Elveţia, departe de ţara iubită şi înainte de a vedea împlinit visul pentru care a trăit, Polonia întregită şi independentă, Polonia restituia. Şi dacă Polonezii sunt uniţi azi într’o polonie liberă, datoresc a­­ceasta în parte lui Sienkiewicz, ale cărui poveşti scrise în aju­nul războiului mondial au făcut ca fiii Poloniei, răspândiţi în toa­te meleagurile lumei să simtă că trăesc numai pentru libertatea, iubirea şi fericirea ţării; a ştiut să înflăcăreze fantezia poporului pentru lupta de întregire, imbă­­tându-i cu succesele luptătorilor­­eroi, a descreţit fruntea celor îndureraţi, dându-le speranţa li­nei reînvieri, simbolizată în „Quo Vadis”, istoria unui popor în de­cadenţă, susţinut de o religie pu­ternică. OPERA LUI SIENKIEWICZ Sienkiewicz, studentul palid şi timid, cu scânteia genialităţii în privirile-i melancolice, trebuia să schiţeze viitorul patriei sale. Crescut într'un mediu nobil, a a­­dus o nouă notă de sensibilitate în literatura polonă. A redat co­rect, pe înţelesul tuturor, elanul şi fantezia ideilor mari. Deşi ro­­mantic, vroia să se degajeze de romantism, căutând ceva nou, ceva mistic, metafizic. Voia sa destrame vălul care despărţea epoca lui de epoca veche. Voia­ să cunoască o altă lume, de a­­ceia a călătorit mult în Europa, America şi Africa, în care timp şi-a adâncit sufletul, l-a maturi­zat, a gândit mult, a căutat sa se îndepărteze de mizeriile sociale, de conflictele sângeroase şi de întregul cortej al durerilor ome­neşti, voind să armonizeze şi sa idealizeze totul, căci numai prin aceasta inspira optimism popo­rului său. Şi fără să fie seamă de acuzaţiile aduse, a rupt tradiţia de până atunci şi a creat o şcoa­lă a lui, o şcoală psichologică, înaltă, extraordinară. În această perioadă de matu­ritate a vieţii lui a scris opera-i nepieritoare: Trilogia, o evoca­re a Poloniei din sec. al XVII-lea, o operă scrisă pentru toată lu­mea. Pentru reprezentanţii sub­tili ai intelectualităţii şi pentru massele ţărăneşti, ca şi pentru cei îndepărtaţi de patrie Trilogia a devenit un imn naţional! A de­venit pentru Polonia, ceea ce po­emele homerice erau pentru Gre­cia. Este homerică în ritm, în comparaţia şi restituirea tipure­­lor, în dragostea pentru luptă şi glorificarea forţelor musculare, în iubirea nemărginită —Eros— singurul bun considerat de Sien­kiewicz. Toate lucrările lui Sien­kiewicz sunt turnate în linii ar­monioase, rafaelice, în culori clare şi transparente. Sienkiewicz a reuşit admirabil să arate contrastul între cei îm­belşugaţi, satui şi mulţumiţi de sine şi cei adânciţi in muncă, in durere, în nedreptăţi; predică reîntoarcerea la religia simplă de altădată; redă cu succes, psi­­chologia diletantismului şi apo­teoza credinţei, care regenerea­ză omenirea. Departe de ţara sa, ca descri­eri, Sienkiewicz simţea pămân­tul ţării sale şi nu se ştie dacă figura delicată a Ligiei nu este figura femeii polone. Intre străini fiecare polon sim­ţea în ei reflexul gândurilor şi sentimentelor sale; ei întrupa temperamentul naţional stră­vechi. Sienkiewicz simţea ,în de­părtare entuziasmul poporului său hipnotizat la operele sale, acelaş popor care astăzi îl sla­­veşte, ii poartă recunoştinţă, i­ar cenuşa-i nepieritoare o păstrea­ză în cea mai veche, catedrală a Varşoviei. ELENĂ "E­mie ! ■

Next