Lupta, decembrie 1931 (Anul 10, nr. 3021-3045)

1931-12-08 / nr. 3027

AN­UL X No. 3027 CONST. MILLE Fost ..actor politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni . . ................................ , 800 Pe 6 . . . . . ......................... , 400 Pe 3 .......................................................200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Admin­straţia BUCUREŞTI Str. CONST. MILLE. 12­­Sărindar, Istoricul şi tradiţia 4 PAGINI LEI 3 Ch­estia 358-75 — Secretariatul 358-74 ~ Administrația 358-73 In răspunsul său la discuţia Mesajului, primul-ministru a pus din nou­ chestia autorităţii sale morale în problema politică şi s-a întrebat dacă viaţa sa nu es­te un program. Un program politic, economic, financiar pentru împrejurările şi greutăţile de azi? Dar de sigur că nu. Viaţa unui om de cercetări is­torice, artistice, literare, viaţa unui profesor de Universitate, totdeauna gata şi exact la dato­rie, viaţa unui scriitor prodigios ca activitate, viaţa unui acade­mician oricând gată a face o nouă­­comunicare,­­ viaţa unui conferenţiar inepulsabil poate deveni un program şi un exem­plu pentru ştiinţă, pentru şcoa­lă, pentru Academie, pentru ca­tedra — dar nu are nimic co­mun cu viaţa şi programul omu­lui, politic, al omului de stat. "Este adevărat că în marginea activităţii sale istorice, publicis­tice şi literare, dr .Iorga a găsit timpul să frecventeze şi parla­mentul şi să ţină cuvântări cari, mai cu­ seamă când a fost vorba de fapte şi­­zile istorice, au fost fericit­ inspirate şi de un strălu­cit talent oratoric. Dar, după treizeci de ani de participare a d-lui Iorga la viata parlamentara, unde sunt directi­vele politice, unde solutiunile, unde programele d-sale cari sa fi influenţat organizarea de stat, gospodăria administrativă, viaţa politică a ţării? De ce se supără, deci, d-sa când i se contestă autoritatea politică? Nu a fost adus de Uni­versitate in sânul ei şi în m­in­tea ei? Nu a fost adus de Acade­mie în sânul ei şi nu va fi adus desigur la preşidenţia ei? Nu a fost adus în fruntea Ligii cultu­rale? Nu a fost proclamat doc­tor honoris causa al mai multor Universităţi străine? Nu a fost adus în capul Comisiei monu­mentelor istorice? Nu a fost re­prezentat pe scenele naţionale? Nu i se dau toate atenţiunile şi toate onorurile de ambasador al cul­turei româneşti? Este om de carte şi de ta­lent care în ţara lui, astăzi ori altă­dată, să fi avut în mai mare măsură recunoaşterea meritelor sale?’ Nici Franţa n’a fost mai dreap­tă cu Voltaire, nici Germania cu Goethe. Dar, la sărbătorirea de 60 de ani de la naştere, România a dat istoricului Iorga şi conducerea unui guvern. Ar fi fost în drept să se aştep­te la respectarea, înainte de toa­te, a tradiţiei politice care a în­lesnit liberarea ei de sub jugul turcesc, apoi de sub bătaia din picior a marilor puteri, apoi de sub opresiunea economică străi­nă, şi în urmă liberarea români­lor şi ţinuturilor lor de sub stă­pânirea rusească şi austro-un­­gară, întreg acest trecut istoric de 70 de ani s’a desfăşurat şi reali­zat sub o Constituţie liberală şi o monarhie constituţională pe care tus-trei membrii dinastiei domnitoare au înţeles să jure şi s’o respecte, respingând cu in­sistenţă 0£ice interpretare echi­vocă a caracterului constituţio­nal şi parlamentar al Coroanei în România. Azi, ca şi eri, sub Carol I şi Ferdinand I, fiecare act de gu­vern este ratificat de Suveran printr'un decret regal, în capul căruia stă neclintită formula: „Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională’*. De această voinţă nu vrea să ştie istoricul adus în capul gu­vernului. El contestă în monarhia con­stituţională existenţa celui de al doilea factor: Naţiunea. De ce dar Coroana a decretat şi decretează totul „prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţio­nală”?. Cuvinte fără sens şi fără rost? De şaptezeci de ani Universi­tatea le explică şi le propagă to­tuşi generaţiunilor de români ca stând la temelia ordinei politice în stat. A trebuit să vină în ca­pul guvernului rectorul Univer­sităţii din Bucureşti spre a în­cerca să sdruncine şi împotriva convingerilor luminate ,şi împo­triva acelor ale Coroanei cunoş­tinţa şi credinţa atâtor genera­ţii? Opinia publică nu se miră că în faţa greutăţilor de azi guver­narea­ profesorului Iorga este inferioară celor a conducători­lor politici. Ea nu va ierta însă că un om de ştiinţă şi om istoric a pus toporul la temelia consti­tuţională a României, încercând în vremurile acestea de anarh­i­­zare, să zdruncine şi credinţa în ordinea de stat sub care s’a dezvoltat și a ajuns România la ceace este astăzi. EMIL D. FAGURE Să fugim de politică Muzeul Clémenceau Eri s'a deschis la Paris „Mu­zeul Clémenceau" la ufdlmUI «iswftelUtf al marelui c»m de stat, în atrSdft Franklin. Laconicul test al * telegramei ar putea trece neobservat. Şi ar fi pă­cat Cine cunoaşte scurta si salubra­nie Franklin, aşezata, in aristocra­ticul cartier Passy, între Turnul Eiffel şi Bois de Boulogne, îşi aduce desigur aminte să fi trecut pe lângă o căsuţă modestă, curată şi sfioasă, pe care se află depusă această pla­ca amintitoare. Aici a locuit Geor­ges Clémenceau, timp de patruzeci de ani, până în clipa morţii sale”. Astă­zi, cele trei încăperi sobre, cu mobili­erul sărac dar îngrijit, cu cele câte­va tablouri de familie, au fost trans­formate în muzeu. Ce vor putea el arăta publicului, tinerei generaţii şi posterităţii? Refugiul unui mare om politic, conducător al naţiunii, ctitor al unei vremi noua, care şi-a petre­cut lunga şi trudnica viaţă în acea­sta locuinţă retrasă de lume, lipsită de orice confort şi eleganţă. Este o mărturie splendidă de cu­minţenie şi voinţă această casă dis­cretă în care evolua şi dădea rod tă­ria sufletească a unuia din cei mai mari bărbaţi de stat ai veacului. Exemplul nu constituie, însă, ceva unic în Franţa economă şi chib­zuită. Pilda acestei severe discipli­ne şi izolări se întâlneşte, pretutin­deni, în străzile cele mai animate ale Parisului ori în oraşele bogate de provincie. Cărturarii, visătorii, oamenii politici de seamă locuiesc toată viaţa acelaş apartament sărac, incomod, nevoiaş, fără a cârti vre­odată împotriva condiţiunilor grele la cari le este supusă existenţa co­tidiană, cugetând şi luptând între ziduri oropsite de vreme, în frig u­­neori, într’un aer viciat şi mânuind banul câştigat, din greu, cu necur­mată socoteală. Este una din trăsă­turile fundamentale ale caracterului francez. Opera autentică de artă ori de gândire se săvârşeşte în singurătate şi în efort fizic. Lumea de la noi cunoaşte prea pu­ţin această virtute de vieţuire a oa­menilor cu adevărat mari. Experienţa abia trebuie trăită şi preţuită. Evoluţia vieţii noastre tre­buie să se oprească la această pia­tră de hotar de înaltă înţelepciune şi voinţă. M. GRINBEA GEORGES CLEMENCEAU Politicianismul In Universitate - Numirea de la Iaşi — Facultatea de drept din Iaşi are un nou profesor. Cursul de drept Tom­an, la doctorat, va fi predat de recentul titular al ca­tedrei, — fiul d-lui A. C. Cuza. Numirea tânărului deputat ,al cărui tată se găseşte într’o în­duioşătoare tandreţe politică cu şeful guvernului, — cu care or­ganiza, odinioară, „spontane” manifestări huliganice, — a pro­vocat unanime protestări. Ea învederează, prin felul cum a fost făcută, politicianismul con­ducătorului guvernului, — care nu s’a dat înapoi dela acest act de tămâiere a şefului antisemit, numai şi numai din calcule mes­chine, politice. Se ştie că pentru a se zădăr­nici concursul necesar ocupării catedrei universitare, s’au fă­cut fel de fel de manevre de cu­lise. Dacă s’ar fi ţinut con­cursul, d. George Cuza s’ar fi găsit in faţa unor concurenţi serioşi, bine pregătiţi şi, — poa­te, — nici n’ar fi îndrăznit să se mai prezinte ! Comisiunea examinatoare ar fi ales desigur pe­ candidatul demn de a ocu­pa locul vacant de profesor u­­niversitar. D. N. Iorga însă, n’a fost de părerea celor ce ţineau ca ocuparea catedrei de drept roman, de la Iaşi, să se facă pe baza unui concurs. D-sa avea nevoie de sprijinul parlamen­tar al celor câţiva deputaţi cu­­zişti. Era suficient să satisfacă dorinţa fiului d-lui A. C. Cuza, pentru ca gruparea Ligii Creş­tine să-i dea un necondiţionat concurs. Intr’adevăr, d. preşedinte al consiliului, care este şi minis­tru al instrucţiei,­­ s’a grăbit să facă numirea pe baza faimo­sului art. 84 din legea învăţă­mântului superior. Adică, fără concurs. Vajnicul apărător al presti­giului universităţii, d. prof. N. Iorga, s’a pretat astfel unei o­­peraţiuni cu substrat politic, înzestrând universitatea ieşană cu un element de agitaţie, nu­mit fără concurs,­­ în contra intereselor universităţii şi în dauna prestigiului ei. Asemenea numiri directe, se pot face în cazuri cu totul ex­cepţionale. Profesorul care e trimis, pe baza unui simplu de­cret, să ocupe o catedră în în­văţământul superior, — trebue să fie un, element extraordinar, un savant cu adevărata concep­­ţiune a cuvântului, un cunoscut şi preţuit autor al unor lucrări de specialitate,­­— în fine, cine­va care să fie de-asupra orică­ror critici, — de-asupra oricărei discuţii, de­asupra oricărora dintre concurenţii săi. Numirea pe care o face d. prof. N. Iorga, înlătură princi­piul selecţiunii severe care tre­bue să domnească la ocuparea catedrelor universitare şi con­tinuă sistemul nenorocit al po­liticianismului în învăţământul superior ! AGATHON Altă bazaconie D. Argetoianu încearcă să ajungă la preşedinţie Se cunosc peripeţiile crizei din Aprilie. Atunci d. Argetoia­­nu nu voia guvern Iorga, ci pre­fera să ajungă la un acord cu d. Titulescu, dar d-nii Titulescu şi Mariiu n’au primit, nici ei şi nici partidul naţional-ţărănesc, o colaborare cu d. Argetoianu. Numai atunci a eşit din cutia cu surprize preşedinţia d-lui Iarga, căci nu se putea un gu­vern Arifelianu. Pentru ce nu se poate guvern Argetoianu ? Acei cari sunt cu­rioşi să ştie pentru ce, sau se prefac că nu ştiu, să întrebe pe şefii partidelor, toate partidele prin cari a trecut d. Argetoianu şi vor afla. De altfel însuşi d. Argetoia­nu n’a visat vreodată să ajungă la situaţia de azi, necum şef de guvern. Dar tocmai modul cum a ajuns la situaţia de acum, mijloacele la cari a recurs şi mai ales modul cum a înţeles să guverneze, exclud posibilita­tea alcătuirii vreunei noni com­binat­iuni în care să mai figure­ze d. Argetoianu, precum tot­ a­­tât de imposibilă este realiza­rea unui nou guvern Iorga. De altfel e foarte explicabil ca ceea ce n’a fost posibil acum opt luni, căci dacă era cul pu­tință din capul locului un gu­vern Argetoianu, am fi avut şi această surpriză, dar nu s’a pu­tut şi ceeace nu s’a putut acum opt luni, a devenit cu desăvâr­şire imposibil prin guvernarea de azi, falimentară, şi care a creat ţării în afară şi înlăuntru o situaţie, care­ n’a mai avut-o dela pace încoace. E ridicul dar, să se vorbească de o combinaţie Argetoianu sau cu­ Argetoianu, pe baza Par­lamentului actual, având şi pe iorghişti contra ! Pe nici o bază nu se mai poa­te înjgheba vreo formaţiune în care să figureze specialiştii de la cârmă. Lt. Prob deponenţilor De când criza financiară şi e­­conomică face ravaje şi la noi s’a pus pe tapet şi problema de­ponenţilor. N’a pus-o guvernul, care nesocoteşte soarta depo­nenţilor. A pus-o presa. Guver­nul a voit sa sugrume presa ca­re apără pe deponenţi. Problema aceasta a deponen­ţilor, a tuturor categoriilor de oameni cari îşi au plasate econo­miile lor pe la bănci sau in­ac­ţiuni ale întreprinderilor parti­culare sau în hârtii ale statului, im.liD^Ji şi îui­ va fi soluţiona­tă decât dacă înşişi deponenţii se vor organiza, se vor mişca şi vor şti să se impună. Deponenţii constitue o putere dar care nu trebue politicianiza­­tă sau exploatată de nişte şarla­tani. Ei ar trebui să se organi­zeze, să se vedereze după mode­lul federaţiei purtătorilor de va­lori mobiliare pentru apărarea economiei naţionale din Franţa. S’au încercat şi la noi organizări de natura aceasta. Dar unii au înşelat pe­ înşişi membrii aso­ciaţiei. De pildă mai mulţi acţio­nari de la „Creditul Minier” au solicitat „Luptei” să pornească campania contra acelor cari au jefuit pe acţionarii acestei între­prinderi şi apoi au trădat cauza acelora cari le-au încredinţat a­­părarea intereselor lor. De aceia când se pune la cale o mişcare, alcătuirea unei organizaţiuni, să se bage bine de seamă cui se în­credinţează conducerea. In Franţa, Federaţia deponen­ţilor este prezidată de un per­sonaj ca d. Georges Lecomte, membru al Academiei, secondat de oameni în cari opinia publică are toată încrederea. Aşa trebue să se procedeze şi la noi. Numărul acelor oameni harnici şi muncitori creşte me­reu. La o populaţie de­­48 mili­oane se prea poate sa avem vre-o 3-4 milioane deponenţi şi acţionari cari probabă că con­stitue o bună parte, dacă nu chiar aproape majoritatea cor­pului electoral. Acei cari deci vor organiza o astfel de Federaţie, dar nu in scop politicianist, ci numai pentru apărarea interese­lor şi asigurarea economiilor, vor dispune de o putere extraor­dinară cu care vor impune tutu­ror guvernelor măsurile necesa­re pentru proteguirea economiei naţionale. R. X. fanate „Surpriza Azi dimineaţă am avut o mare surpriză! La sărbătorirea d-sare, care a a­­vut loc la­­Universitate, primul mi­nistru a făcut această senzaţională declaraţie: „D. Iorga a anunţat că în discu­ţia bugetului la Cameră, s’a fixat pentru prezidenţia Consiliului un­ buget de unsprezece milioane. Eu nu am nevoe — a spus d. Iorga — la preşedenţie, de nici un ban. Din suma pe care cu surprindere văd că mi s’a oferit, voi păstra două milioane, pentru un eventual suc­cesor al meu — despre care lucru nu hotărăsc eu, ci altcineva — iar restul de nouă milioane îl voi îm­părţi intre universităţi şi alte in­stituţii de cultură”. D. Iorga, mărturiseşte că unii colegi de ai d-sale din guvern şi din Parlament i-au făcut o mare surpriză: i-au oferit II milioa­ne. D-sa nu ştia nimic, nici n’avea de unde să ştie, căci d. Iorga nu e decât şef al guvernului... Luat prin surprindere, d. prim­­ministru nu s’a dat bătut şi a de­clarat că „d-sa la preşidenţie n’are nevoe de nici un ban”. Dar dacă nare nevoe, de ce i s’a oferit? E atâta belşug în bugetul Statului, în­cât neştiindu-se ce să se mai facă cu banii, se oferă milioane „prin surpriză”, ca nu cumva cel atacat astfel, presimţind ce-l aşteaptă, să ia măsuri de apărare?! Noi am citit de zeci de ori că bu­getul e aşa de strâns, aşa de redus şi de sărac, încât nici o centimă nu se mai poate deplasa de la un capi­tol­ bugetar la altul. Şi iată că vine d. prim ministru şi declară că fără­ să ceară, fără să aibă nevoe „de un ban”, i se oferă — prin surprindere! — 11 milioa­ne, iar acum d-sa, pe lângă atâtea alte ocupaţiuuni, mai trebue să aibă şi grija ce să facă, cu banii! Dar dacă e atâta belşug de bănet, nu s’ar putea face şi funcţionarilor şi pensionarilor cari aşteaptă de a­­tătea luni, „surpriza” de a li­ se a­­rhita ceea ce li se cuvine? Mai ales că ei nu sânt în situaţia fericită a d-lui Iorga, care „n’are nevoe de nici un ban”! DEŞCA Marți 8­­Decem­br­iS'al EMIL D. FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct Administraţia ziarului şi toate agenţiile de publici 3 Lei numărul in ţară 6 Lei in strâinătote Director Un atentat la libertatea muncii — Impozitul pe salariu — ‘ Sunt două săptămâni, de când turile lor globale, bineînţeles vistiernicul ţării româneşti a a­­dus la cunoştinţa robilor oră­şeni, năstruşnica inovaţie pe care vrea s’o traducă în fapt: impozitul pe salariile funcţiona­rilor particulari. De atunci toa­tă gloata funcţionărească de pe tot cuprinsul ţării, se află în­­tr’o continuă nelinişte şi agita­ţie. Zi şi, noapte întruniri, pro­teste, moţiuni, telegrame, sim­bolizând strigatul de disperare, de aj­u­tor al cerşetorilor în hai­ne negre, ameninţaţi de a li se răpi pâinea dela gură. Zicătoa­­rea noastră neaoşă, s’a adeve­rit şi de astădată: „La Dumne­zeu *şi în­­ţara românească­­to­tul e posibil”. Mă rog, ce sunt salariile? Fructul unei contrabande, re­zultatul unor învârteli, bacşişul unor samsariâcuri, jaful unor bunuri? Nu! Salariile reprezin­tă echivalentul pecuniar al muncii, manuale sau intelectua­le, in raport cu capacitatea și specialitatea individuală, după aprecierea patronului întreprin­derei. Și dacă astfel se pune ches­tiunea de drept și de fapt, în baza cărui drept sau principiu vine legiuitorul ca să răpească o proprietate individuală rezul­tată din muncă şi care se chia­­mă salariu ? Scuza dictatorului de la finan­ţe, este că bugetul ţării are un mare deficit, ţara luptă cu mari nevoi financiare şi alte­ apre­cieri ejusdem form­ate. Chiar dacă am admite scuza „nevo­ilor superioare ale ţării”, încă apare acest proect al impozi­tului excepţional pe salariu ca ceva monstruos, ca concep­ţie şi arbitrar in fapt. impozi­tele dacă ar fi să se plătească, ele se pot plăti numai de cetă­ţeni, iar nici decum­ în calitate de salariaţi. Acest impozit ar fi urmat deci să se­ extindă asu­pra tuturor cetăţenilor, pe veni­scutindu-se definitiv pe acei cu venituri i­iei, spre a li se­ asi­gura minimul de existenţă. Dar acest odios proect n’are in el nimic moral Cu ce ajuta sfătui pe salariaţii particulari, ca­ să aibă autoritatea morală, de a le cere­ o jertfă atât, de sânge­roasă ? Se bucură funcţionarii parti­culari de asigurarea în contra invalidităţii sau­ bolii ? Au ei pensii? Au siguranţa stabilităţii în servicii? Nimic din toate ace­stea. Situaţia lor, bună sau rea, se datoreşte numai relaţiimilor directe dintre patroni şi sala­riaţi. Acum câţiva ani, când s-a aplicat curba lui Lalescu, func­ţionarilor publici, statul a ve­nit cu legea de proteguirea chi­riaşilor prin care a fixat pen­tru funcţionarii­­Statului cota de 16 ori chiria antebelică, iar pen­tru ceilalţi chiriaşi cota 32 40­ ori. Astăzi, când funcţionarii par­ticulari au suferit câteva curbe, de la patronii lor, mai vine şi guvernul sub pretext de a da satisfacţie funcţionarilor publici şi impune asupra salariaţilor particulari, o curbă mult mai grea, fără însă să se fi gândit a li se reduce chiriile atât de mari, la nivelul chiriilor func­ţionarilor publici. Unde este lo­gica, consecvenţa şi moralita­tea? Se ştie că şomajul bântuie cu furie prin rândurile func­ţionarilor particulari. Am vrea să ştim dacă statul, care a tras totdeauna foloase de la aceste victime ale crizei generale, dacă Statul, căruia i-au fost cei mai fideli tributari fiscali, se îngrijeşte astăzi de soarta lor şi a familiilor lor. Nu s’a făcut, niciodată nimic pentru ei, iar azi, Statul socoti­te, că are dreptul să le confişte o bună parte din rodul sărac al nimicii lor trudnice. Asta nu se poate. fix. Complotul din B.-Pesta Cercuri influente caută salveze pe vinovaţi BUDAPESTA.­­ Opinia pu­blică ungară trăeşte mereu intr’o mare încordare în urma încercă­rii de lovitură de Stat şi neliniş­tea ei s'a accentuat în special prin aceea că autorităţile refuză până în prezent a publica numele celor cari au participat la com­plot. Se crede în genere că prin a­­ceasta se urmărește a asigura scăparea de pedeapsă a unor persoane a căror participare la pregătirea loviturii de Stat e foarte neplăcută regimului actu­al, din pricina diferitelor legă­turi de prietenie și de camara­derie din timpul teroarei albe. In mâinile poliţiei vor rămânea probabil la cele din urmă numai persoane neînsemnate, sau per­soane de cari foştii lor amici au hotărât de mult să se debarase­ze ca unii cari le-au pricinuit în ultimii ani neplăceri prin aminti­rea cruzimilor şi ilegalităţilor săvârşite împreună. Acum a in­tervenit o ocazie favorabilă ca să fie înlăturate definitiv aceste persoane astăzi incomode. Cercetările au stabilit că mem­brii completului s-au plâns în ul­timele lor şedinţe foarte mult îm­potriva nerecunoştinţei foştilor tovarăşi, cari in ultimii zece ani au făcut mari cariere, lăsând al­tora posturi neînsemnate. Azi este in afară de orice îndoială că a fost vorba de o iniţiativă foarte gravă şi că afacerea nu poate fi uşor lichidată. Autorită­ţile ungare sunt bineînţeles ocu­pate în cel mai înalt grad cu ba­gatelizarea lucrurilor, ca astfel prestigiul statului să sufere cât mai puţin in străinătate. Dar cu toate acestea, minis­trul de interne a trebuit să con­state că complotul a urmărit vaste scopuri politice, iar minis­trul Honvezilor continuă a sub­linia că a fost vorba de o mişca­­re extrem de periculoasă şi că prin descoperirea ei s’a făcut un serviciu covârşitor intereselor Ungariei. Nerezolvată a rămas până în prezent chestiunea sancţiunilor penale. Este clar că cercurile in­fluente urmăresc să salveze pe (Continuarea in pagina H-a) sa In China de Mare Chadourne Premiul Gringoire 1931, de­cernat acum două săptămâni romancierului Marc Chadour­ne pentru volumul său Chine, distinge documentul literar cel mai actual şi mai precis care a apărut in ultima vreme asupra imensului imperiu din Extre­­mul­ Orient, atât de enigmatic şi misterios. Mare călător, Marc Chadour­ne a cules, în cursul îndelun­gatei sale călătorii în Extremul­ Orient, note numeroase cari vă­desc o conştiinţă de „reporter”, un spirit de observaţie şi o in­teligenţă politică cu totul remar­cabite şi i-au servit să compu­nă o carte de un răsunet excep­ţional. Oferim cititorilor noştri un extras din capitolul consacrat Pekingului, numit astăzi Pei­ping, oraşul imperial prin ex­celenţă, căzut astăzi într’o du­reroasă decadenţă. UN ÎMPĂRAT Există încă — cine s’ar putea îndoi ? —un împărat al Chinei. Acest ex-suveran trăeşte la două-trei ore depărtare de ve­chea lui capitală, în ţinutul concesionat Tien-Tsin. Numele cetăţeanului este Henri Pouyi. Omul, pare-se, este mai puţin comun decât numele său occi­­dentalizat. Un pedagog brita­nic, original, având un spirit a­­cut al realităţii şi, pe de­asupra, foarte englez, se strădui să facă din acest Fiu al Soarelui un simplu muritor, din cel mai pu­ternic dintre potentaţi, un dan­dy şi din asiaticul atât de stra­niu un semi-european­ Ultimul vlăstar al dinastiei Tsing-ilor a putut, deci, să se co­boare de pe cel mai bătrân tron al lumii fără a se clătina şi să părăsească în 1924, cel mai majestuos dintre palatele pământului, aprinzându-şi o ţi­gară, ca un singur locuitor pe­kin­ez. Henri Pouyi, ultimul împărat al Chinei îşi conduce singur au­tomobilul, cumpără cărţi poş­tale obscene la fotografii, ja­ponezi. In căutare de bani, Hen­riPouyi şi-a oferit zibelinele imperiale la licitaţie. Intr’un cazino din Tien-Tsin, pustiu şi nostalgic ca un local de pe malul Dunării, la sfârşi­tul verii, am cumpărat un bilet de loterie, cu speranţa secretă de a câştiga vestigiile împără­teşti. ■ I r . Am pierdut. Şi mă felicit. Blănurile erau, pare-se, mân­cate de molii, ca şi răposata di­nastie a Tsing-ilor. PEKING SAU PEIPING? Faptul care trebue reţinut, căci are o valoare de simbol, este că urmaşul acesta decăzut a mers să-şi caute refugiul în­­tr’un ţinut străin, concesionat, în oraşul baroc Tien-Tsin. Ex­­împăratul nici nu ar putea fi închipuit la Peking. Omul a ple­cat, însă Peking a păstrat ideea. Din Pou Yi, ultimul din Fiii Cerului, revoluţia a făcut Hen­ri Pouyi; la fel din Peking, ve­chea capitală, naţionaliştii din Nanking, din gelozie regiona­listă, au vrut să facă „Peiping”. Odios mod de a „pekingisa” un oraş care se menţine şi va ră­mâne întotdeauna imperial. A descrie Pekingul, e lucru demodat. Ultimii cari au încer­cat acest lucru, cu arta, Loţi de pildă, sunt cântăreţi ai unor o­­raşe moarte. Or Peking trăeşte — şi păstrează, în pofida des­călţării Nankingului, sufletul său de capitală, după cum şi-a păstrat şi chimii de odinioară. Desigur, obrazul are multe tăeturi; stâlpii de marmoră ai Templului Cerului au prins ru­gină; negustorii de limonada şi militarii au năvălit Templul A­­griculturii: „Oraşul interzis”, „Cetatea purpură”, se deschid invaziei dezordonate a turişti­lor şi grădinile imperiale Nan- Hai Pe-Hai au căzut pradă stu­denţilor şi prostituatelor; afi­şele politicianilor acoperă zidu­rile înalte şi tramvayere se stre­coară între roabe şi trăsuri, sub marile porţi militare. Totuşi, spiritul de comandă se menţine. De la înălţimea por­ţilor-Nord şi Sud, Răsărit şi A­­pus, cari au văzut invaziile, pră­buşirile dinastiilor, revoluţiile, Pekingul impune respectul or­­dinei şi suveranităţii sale. Oraşul acesta reprezintă o or­dine—şi prin aceasta e unic în China Madreporică — ordinea însăşi, echilibrul unei puteri al cărei centru, vârf, axe şi baze sunt date de aceste monumente cardinale: Oraşul de mirmică şi Colina inspirată, Porţile, Templul Cerului. In această geometrie creşte o idee după care China — Floa­rea Centrală, cum o numesc Chinezii — îşi poate găsi expre­sia cea mai înaltă, conştiinţa u­­nităţii sale morale în care şi în acelaş timp se poate vedea cea mai nobilă figură a civilizaţiei sale. In această idee se rezumă sistemul filosofico-religios care, timp de două mii de ani, a mo­delat gândirea chineză. A defi­ni idee, ar însemna să pornim de la Confucius, şi să evaluăm în ce măsură tânăra China, pen­tru care învăţământul lui Con­fucius nu mai figurează decât ca o menţiune în cursurile de morală şi istorie ale universită­ţilor, a rupt cu gândirea confu­­ciană, ar cere un studiu prea lung. Să ne mulţumim să spu­nem că, pretutindeni simţitoa­re între zidurile Pekingului, ideea aceasta pare să păstreze ca rezervă, pentru vremuri mai bune, întreaga ei virtuţ**

Next