Lupta, decembrie 1931 (Anul 10, nr. 3021-3045)
1931-12-08 / nr. 3027
ANUL X No. 3027 CONST. MILLE Fost ..actor politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni . . ................................ , 800 Pe 6 . . . . . ......................... , 400 Pe 3 .......................................................200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Adminstraţia BUCUREŞTI Str. CONST. MILLE. 12Sărindar, Istoricul şi tradiţia 4 PAGINI LEI 3 Chestia 358-75 — Secretariatul 358-74 ~ Administrația 358-73 In răspunsul său la discuţia Mesajului, primul-ministru a pus din nou chestia autorităţii sale morale în problema politică şi s-a întrebat dacă viaţa sa nu este un program. Un program politic, economic, financiar pentru împrejurările şi greutăţile de azi? Dar de sigur că nu. Viaţa unui om de cercetări istorice, artistice, literare, viaţa unui profesor de Universitate, totdeauna gata şi exact la datorie, viaţa unui scriitor prodigios ca activitate, viaţa unui academician oricând gată a face o nouăcomunicare, viaţa unui conferenţiar inepulsabil poate deveni un program şi un exemplu pentru ştiinţă, pentru şcoală, pentru Academie, pentru catedra — dar nu are nimic comun cu viaţa şi programul omului, politic, al omului de stat. "Este adevărat că în marginea activităţii sale istorice, publicistice şi literare, dr .Iorga a găsit timpul să frecventeze şi parlamentul şi să ţină cuvântări cari, mai cu seamă când a fost vorba de fapte şizile istorice, au fost fericit inspirate şi de un strălucit talent oratoric. Dar, după treizeci de ani de participare a d-lui Iorga la viata parlamentara, unde sunt directivele politice, unde solutiunile, unde programele d-sale cari sa fi influenţat organizarea de stat, gospodăria administrativă, viaţa politică a ţării? De ce se supără, deci, d-sa când i se contestă autoritatea politică? Nu a fost adus de Universitate in sânul ei şi în mintea ei? Nu a fost adus de Academie în sânul ei şi nu va fi adus desigur la preşidenţia ei? Nu a fost adus în fruntea Ligii culturale? Nu a fost proclamat doctor honoris causa al mai multor Universităţi străine? Nu a fost adus în capul Comisiei monumentelor istorice? Nu a fost reprezentat pe scenele naţionale? Nu i se dau toate atenţiunile şi toate onorurile de ambasador al culturei româneşti? Este om de carte şi de talent care în ţara lui, astăzi ori altădată, să fi avut în mai mare măsură recunoaşterea meritelor sale?’ Nici Franţa n’a fost mai dreaptă cu Voltaire, nici Germania cu Goethe. Dar, la sărbătorirea de 60 de ani de la naştere, România a dat istoricului Iorga şi conducerea unui guvern. Ar fi fost în drept să se aştepte la respectarea, înainte de toate, a tradiţiei politice care a înlesnit liberarea ei de sub jugul turcesc, apoi de sub bătaia din picior a marilor puteri, apoi de sub opresiunea economică străină, şi în urmă liberarea românilor şi ţinuturilor lor de sub stăpânirea rusească şi austro-ungară, întreg acest trecut istoric de 70 de ani s’a desfăşurat şi realizat sub o Constituţie liberală şi o monarhie constituţională pe care tus-trei membrii dinastiei domnitoare au înţeles să jure şi s’o respecte, respingând cu insistenţă 0£ice interpretare echivocă a caracterului constituţional şi parlamentar al Coroanei în România. Azi, ca şi eri, sub Carol I şi Ferdinand I, fiecare act de guvern este ratificat de Suveran printr'un decret regal, în capul căruia stă neclintită formula: „Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională’*. De această voinţă nu vrea să ştie istoricul adus în capul guvernului. El contestă în monarhia constituţională existenţa celui de al doilea factor: Naţiunea. De ce dar Coroana a decretat şi decretează totul „prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională”?. Cuvinte fără sens şi fără rost? De şaptezeci de ani Universitatea le explică şi le propagă totuşi generaţiunilor de români ca stând la temelia ordinei politice în stat. A trebuit să vină în capul guvernului rectorul Universităţii din Bucureşti spre a încerca să sdruncine şi împotriva convingerilor luminate ,şi împotriva acelor ale Coroanei cunoştinţa şi credinţa atâtor generaţii? Opinia publică nu se miră că în faţa greutăţilor de azi guvernarea profesorului Iorga este inferioară celor a conducătorilor politici. Ea nu va ierta însă că un om de ştiinţă şi om istoric a pus toporul la temelia constituţională a României, încercând în vremurile acestea de anarhizare, să zdruncine şi credinţa în ordinea de stat sub care s’a dezvoltat și a ajuns România la ceace este astăzi. EMIL D. FAGURE Să fugim de politică Muzeul Clémenceau Eri s'a deschis la Paris „Muzeul Clémenceau" la ufdlmUI «iswftelUtf al marelui c»m de stat, în atrSdft Franklin. Laconicul test al * telegramei ar putea trece neobservat. Şi ar fi păcat Cine cunoaşte scurta si salubranie Franklin, aşezata, in aristocraticul cartier Passy, între Turnul Eiffel şi Bois de Boulogne, îşi aduce desigur aminte să fi trecut pe lângă o căsuţă modestă, curată şi sfioasă, pe care se află depusă această placa amintitoare. Aici a locuit Georges Clémenceau, timp de patruzeci de ani, până în clipa morţii sale”. Astăzi, cele trei încăperi sobre, cu mobilierul sărac dar îngrijit, cu cele câteva tablouri de familie, au fost transformate în muzeu. Ce vor putea el arăta publicului, tinerei generaţii şi posterităţii? Refugiul unui mare om politic, conducător al naţiunii, ctitor al unei vremi noua, care şi-a petrecut lunga şi trudnica viaţă în aceasta locuinţă retrasă de lume, lipsită de orice confort şi eleganţă. Este o mărturie splendidă de cuminţenie şi voinţă această casă discretă în care evolua şi dădea rod tăria sufletească a unuia din cei mai mari bărbaţi de stat ai veacului. Exemplul nu constituie, însă, ceva unic în Franţa economă şi chibzuită. Pilda acestei severe discipline şi izolări se întâlneşte, pretutindeni, în străzile cele mai animate ale Parisului ori în oraşele bogate de provincie. Cărturarii, visătorii, oamenii politici de seamă locuiesc toată viaţa acelaş apartament sărac, incomod, nevoiaş, fără a cârti vreodată împotriva condiţiunilor grele la cari le este supusă existenţa cotidiană, cugetând şi luptând între ziduri oropsite de vreme, în frig uneori, într’un aer viciat şi mânuind banul câştigat, din greu, cu necurmată socoteală. Este una din trăsăturile fundamentale ale caracterului francez. Opera autentică de artă ori de gândire se săvârşeşte în singurătate şi în efort fizic. Lumea de la noi cunoaşte prea puţin această virtute de vieţuire a oamenilor cu adevărat mari. Experienţa abia trebuie trăită şi preţuită. Evoluţia vieţii noastre trebuie să se oprească la această piatră de hotar de înaltă înţelepciune şi voinţă. M. GRINBEA GEORGES CLEMENCEAU Politicianismul In Universitate - Numirea de la Iaşi — Facultatea de drept din Iaşi are un nou profesor. Cursul de drept Toman, la doctorat, va fi predat de recentul titular al catedrei, — fiul d-lui A. C. Cuza. Numirea tânărului deputat ,al cărui tată se găseşte într’o înduioşătoare tandreţe politică cu şeful guvernului, — cu care organiza, odinioară, „spontane” manifestări huliganice, — a provocat unanime protestări. Ea învederează, prin felul cum a fost făcută, politicianismul conducătorului guvernului, — care nu s’a dat înapoi dela acest act de tămâiere a şefului antisemit, numai şi numai din calcule meschine, politice. Se ştie că pentru a se zădărnici concursul necesar ocupării catedrei universitare, s’au făcut fel de fel de manevre de culise. Dacă s’ar fi ţinut concursul, d. George Cuza s’ar fi găsit in faţa unor concurenţi serioşi, bine pregătiţi şi, — poate, — nici n’ar fi îndrăznit să se mai prezinte ! Comisiunea examinatoare ar fi ales desigur pe candidatul demn de a ocupa locul vacant de profesor universitar. D. N. Iorga însă, n’a fost de părerea celor ce ţineau ca ocuparea catedrei de drept roman, de la Iaşi, să se facă pe baza unui concurs. D-sa avea nevoie de sprijinul parlamentar al celor câţiva deputaţi cuzişti. Era suficient să satisfacă dorinţa fiului d-lui A. C. Cuza, pentru ca gruparea Ligii Creştine să-i dea un necondiţionat concurs. Intr’adevăr, d. preşedinte al consiliului, care este şi ministru al instrucţiei, s’a grăbit să facă numirea pe baza faimosului art. 84 din legea învăţământului superior. Adică, fără concurs. Vajnicul apărător al prestigiului universităţii, d. prof. N. Iorga, s’a pretat astfel unei operaţiuni cu substrat politic, înzestrând universitatea ieşană cu un element de agitaţie, numit fără concurs, în contra intereselor universităţii şi în dauna prestigiului ei. Asemenea numiri directe, se pot face în cazuri cu totul excepţionale. Profesorul care e trimis, pe baza unui simplu decret, să ocupe o catedră în învăţământul superior, — trebue să fie un, element extraordinar, un savant cu adevărata concepţiune a cuvântului, un cunoscut şi preţuit autor al unor lucrări de specialitate,— în fine, cineva care să fie de-asupra oricăror critici, — de-asupra oricărei discuţii, deasupra oricărora dintre concurenţii săi. Numirea pe care o face d. prof. N. Iorga, înlătură principiul selecţiunii severe care trebue să domnească la ocuparea catedrelor universitare şi continuă sistemul nenorocit al politicianismului în învăţământul superior ! AGATHON Altă bazaconie D. Argetoianu încearcă să ajungă la preşedinţie Se cunosc peripeţiile crizei din Aprilie. Atunci d. Argetoianu nu voia guvern Iorga, ci prefera să ajungă la un acord cu d. Titulescu, dar d-nii Titulescu şi Mariiu n’au primit, nici ei şi nici partidul naţional-ţărănesc, o colaborare cu d. Argetoianu. Numai atunci a eşit din cutia cu surprize preşedinţia d-lui Iarga, căci nu se putea un guvern Arifelianu. Pentru ce nu se poate guvern Argetoianu ? Acei cari sunt curioşi să ştie pentru ce, sau se prefac că nu ştiu, să întrebe pe şefii partidelor, toate partidele prin cari a trecut d. Argetoianu şi vor afla. De altfel însuşi d. Argetoianu n’a visat vreodată să ajungă la situaţia de azi, necum şef de guvern. Dar tocmai modul cum a ajuns la situaţia de acum, mijloacele la cari a recurs şi mai ales modul cum a înţeles să guverneze, exclud posibilitatea alcătuirii vreunei noni combinatiuni în care să mai figureze d. Argetoianu, precum tot atât de imposibilă este realizarea unui nou guvern Iorga. De altfel e foarte explicabil ca ceea ce n’a fost posibil acum opt luni, căci dacă era cul putință din capul locului un guvern Argetoianu, am fi avut şi această surpriză, dar nu s’a putut şi ceeace nu s’a putut acum opt luni, a devenit cu desăvârşire imposibil prin guvernarea de azi, falimentară, şi care a creat ţării în afară şi înlăuntru o situaţie, care n’a mai avut-o dela pace încoace. E ridicul dar, să se vorbească de o combinaţie Argetoianu sau cu Argetoianu, pe baza Parlamentului actual, având şi pe iorghişti contra ! Pe nici o bază nu se mai poate înjgheba vreo formaţiune în care să figureze specialiştii de la cârmă. Lt. Prob deponenţilor De când criza financiară şi economică face ravaje şi la noi s’a pus pe tapet şi problema deponenţilor. N’a pus-o guvernul, care nesocoteşte soarta deponenţilor. A pus-o presa. Guvernul a voit sa sugrume presa care apără pe deponenţi. Problema aceasta a deponenţilor, a tuturor categoriilor de oameni cari îşi au plasate economiile lor pe la bănci sau inacţiuni ale întreprinderilor particulare sau în hârtii ale statului, im.liD^Ji şi îui va fi soluţionată decât dacă înşişi deponenţii se vor organiza, se vor mişca şi vor şti să se impună. Deponenţii constitue o putere dar care nu trebue politicianizată sau exploatată de nişte şarlatani. Ei ar trebui să se organizeze, să se vedereze după modelul federaţiei purtătorilor de valori mobiliare pentru apărarea economiei naţionale din Franţa. S’au încercat şi la noi organizări de natura aceasta. Dar unii au înşelat pe înşişi membrii asociaţiei. De pildă mai mulţi acţionari de la „Creditul Minier” au solicitat „Luptei” să pornească campania contra acelor cari au jefuit pe acţionarii acestei întreprinderi şi apoi au trădat cauza acelora cari le-au încredinţat apărarea intereselor lor. De aceia când se pune la cale o mişcare, alcătuirea unei organizaţiuni, să se bage bine de seamă cui se încredinţează conducerea. In Franţa, Federaţia deponenţilor este prezidată de un personaj ca d. Georges Lecomte, membru al Academiei, secondat de oameni în cari opinia publică are toată încrederea. Aşa trebue să se procedeze şi la noi. Numărul acelor oameni harnici şi muncitori creşte mereu. La o populaţie de48 milioane se prea poate sa avem vre-o 3-4 milioane deponenţi şi acţionari cari probabă că constitue o bună parte, dacă nu chiar aproape majoritatea corpului electoral. Acei cari deci vor organiza o astfel de Federaţie, dar nu in scop politicianist, ci numai pentru apărarea intereselor şi asigurarea economiilor, vor dispune de o putere extraordinară cu care vor impune tuturor guvernelor măsurile necesare pentru proteguirea economiei naţionale. R. X. fanate „Surpriza Azi dimineaţă am avut o mare surpriză! La sărbătorirea d-sare, care a avut loc laUniversitate, primul ministru a făcut această senzaţională declaraţie: „D. Iorga a anunţat că în discuţia bugetului la Cameră, s’a fixat pentru prezidenţia Consiliului un buget de unsprezece milioane. Eu nu am nevoe — a spus d. Iorga — la preşedenţie, de nici un ban. Din suma pe care cu surprindere văd că mi s’a oferit, voi păstra două milioane, pentru un eventual succesor al meu — despre care lucru nu hotărăsc eu, ci altcineva — iar restul de nouă milioane îl voi împărţi intre universităţi şi alte instituţii de cultură”. D. Iorga, mărturiseşte că unii colegi de ai d-sale din guvern şi din Parlament i-au făcut o mare surpriză: i-au oferit II milioane. D-sa nu ştia nimic, nici n’avea de unde să ştie, căci d. Iorga nu e decât şef al guvernului... Luat prin surprindere, d. primministru nu s’a dat bătut şi a declarat că „d-sa la preşidenţie n’are nevoe de nici un ban”. Dar dacă nare nevoe, de ce i s’a oferit? E atâta belşug în bugetul Statului, încât neştiindu-se ce să se mai facă cu banii, se oferă milioane „prin surpriză”, ca nu cumva cel atacat astfel, presimţind ce-l aşteaptă, să ia măsuri de apărare?! Noi am citit de zeci de ori că bugetul e aşa de strâns, aşa de redus şi de sărac, încât nici o centimă nu se mai poate deplasa de la un capitol bugetar la altul. Şi iată că vine d. prim ministru şi declară că fără să ceară, fără să aibă nevoe „de un ban”, i se oferă — prin surprindere! — 11 milioane, iar acum d-sa, pe lângă atâtea alte ocupaţiuuni, mai trebue să aibă şi grija ce să facă, cu banii! Dar dacă e atâta belşug de bănet, nu s’ar putea face şi funcţionarilor şi pensionarilor cari aşteaptă de atătea luni, „surpriza” de a li se arhita ceea ce li se cuvine? Mai ales că ei nu sânt în situaţia fericită a d-lui Iorga, care „n’are nevoe de nici un ban”! DEŞCA Marți 8DecembriS'al EMIL D. FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct Administraţia ziarului şi toate agenţiile de publici 3 Lei numărul in ţară 6 Lei in strâinătote Director Un atentat la libertatea muncii — Impozitul pe salariu — ‘ Sunt două săptămâni, de când turile lor globale, bineînţeles vistiernicul ţării româneşti a adus la cunoştinţa robilor orăşeni, năstruşnica inovaţie pe care vrea s’o traducă în fapt: impozitul pe salariile funcţionarilor particulari. De atunci toată gloata funcţionărească de pe tot cuprinsul ţării, se află într’o continuă nelinişte şi agitaţie. Zi şi, noapte întruniri, proteste, moţiuni, telegrame, simbolizând strigatul de disperare, de ajutor al cerşetorilor în haine negre, ameninţaţi de a li se răpi pâinea dela gură. Zicătoarea noastră neaoşă, s’a adeverit şi de astădată: „La Dumnezeu *şi înţara româneascătotul e posibil”. Mă rog, ce sunt salariile? Fructul unei contrabande, rezultatul unor învârteli, bacşişul unor samsariâcuri, jaful unor bunuri? Nu! Salariile reprezintă echivalentul pecuniar al muncii, manuale sau intelectuale, in raport cu capacitatea și specialitatea individuală, după aprecierea patronului întreprinderei. Și dacă astfel se pune chestiunea de drept și de fapt, în baza cărui drept sau principiu vine legiuitorul ca să răpească o proprietate individuală rezultată din muncă şi care se chiamă salariu ? Scuza dictatorului de la finanţe, este că bugetul ţării are un mare deficit, ţara luptă cu mari nevoi financiare şi alte aprecieri ejusdem formate. Chiar dacă am admite scuza „nevoilor superioare ale ţării”, încă apare acest proect al impozitului excepţional pe salariu ca ceva monstruos, ca concepţie şi arbitrar in fapt. impozitele dacă ar fi să se plătească, ele se pot plăti numai de cetăţeni, iar nici decum în calitate de salariaţi. Acest impozit ar fi urmat deci să se extindă asupra tuturor cetăţenilor, pe veniscutindu-se definitiv pe acei cu venituri iiei, spre a li se asigura minimul de existenţă. Dar acest odios proect n’are in el nimic moral Cu ce ajuta sfătui pe salariaţii particulari, ca să aibă autoritatea morală, de a le cere o jertfă atât, de sângeroasă ? Se bucură funcţionarii particulari de asigurarea în contra invalidităţii sau bolii ? Au ei pensii? Au siguranţa stabilităţii în servicii? Nimic din toate acestea. Situaţia lor, bună sau rea, se datoreşte numai relaţiimilor directe dintre patroni şi salariaţi. Acum câţiva ani, când s-a aplicat curba lui Lalescu, funcţionarilor publici, statul a venit cu legea de proteguirea chiriaşilor prin care a fixat pentru funcţionariiStatului cota de 16 ori chiria antebelică, iar pentru ceilalţi chiriaşi cota 32 40 ori. Astăzi, când funcţionarii particulari au suferit câteva curbe, de la patronii lor, mai vine şi guvernul sub pretext de a da satisfacţie funcţionarilor publici şi impune asupra salariaţilor particulari, o curbă mult mai grea, fără însă să se fi gândit a li se reduce chiriile atât de mari, la nivelul chiriilor funcţionarilor publici. Unde este logica, consecvenţa şi moralitatea? Se ştie că şomajul bântuie cu furie prin rândurile funcţionarilor particulari. Am vrea să ştim dacă statul, care a tras totdeauna foloase de la aceste victime ale crizei generale, dacă Statul, căruia i-au fost cei mai fideli tributari fiscali, se îngrijeşte astăzi de soarta lor şi a familiilor lor. Nu s’a făcut, niciodată nimic pentru ei, iar azi, Statul socotite, că are dreptul să le confişte o bună parte din rodul sărac al nimicii lor trudnice. Asta nu se poate. fix. Complotul din B.-Pesta Cercuri influente caută salveze pe vinovaţi BUDAPESTA. Opinia publică ungară trăeşte mereu intr’o mare încordare în urma încercării de lovitură de Stat şi neliniştea ei s'a accentuat în special prin aceea că autorităţile refuză până în prezent a publica numele celor cari au participat la complot. Se crede în genere că prin aceasta se urmărește a asigura scăparea de pedeapsă a unor persoane a căror participare la pregătirea loviturii de Stat e foarte neplăcută regimului actual, din pricina diferitelor legături de prietenie și de camaraderie din timpul teroarei albe. In mâinile poliţiei vor rămânea probabil la cele din urmă numai persoane neînsemnate, sau persoane de cari foştii lor amici au hotărât de mult să se debaraseze ca unii cari le-au pricinuit în ultimii ani neplăceri prin amintirea cruzimilor şi ilegalităţilor săvârşite împreună. Acum a intervenit o ocazie favorabilă ca să fie înlăturate definitiv aceste persoane astăzi incomode. Cercetările au stabilit că membrii completului s-au plâns în ultimele lor şedinţe foarte mult împotriva nerecunoştinţei foştilor tovarăşi, cari in ultimii zece ani au făcut mari cariere, lăsând altora posturi neînsemnate. Azi este in afară de orice îndoială că a fost vorba de o iniţiativă foarte gravă şi că afacerea nu poate fi uşor lichidată. Autorităţile ungare sunt bineînţeles ocupate în cel mai înalt grad cu bagatelizarea lucrurilor, ca astfel prestigiul statului să sufere cât mai puţin in străinătate. Dar cu toate acestea, ministrul de interne a trebuit să constate că complotul a urmărit vaste scopuri politice, iar ministrul Honvezilor continuă a sublinia că a fost vorba de o mişcare extrem de periculoasă şi că prin descoperirea ei s’a făcut un serviciu covârşitor intereselor Ungariei. Nerezolvată a rămas până în prezent chestiunea sancţiunilor penale. Este clar că cercurile influente urmăresc să salveze pe (Continuarea in pagina H-a) sa In China de Mare Chadourne Premiul Gringoire 1931, decernat acum două săptămâni romancierului Marc Chadourne pentru volumul său Chine, distinge documentul literar cel mai actual şi mai precis care a apărut in ultima vreme asupra imensului imperiu din Extremul Orient, atât de enigmatic şi misterios. Mare călător, Marc Chadourne a cules, în cursul îndelungatei sale călătorii în Extremul Orient, note numeroase cari vădesc o conştiinţă de „reporter”, un spirit de observaţie şi o inteligenţă politică cu totul remarcabite şi i-au servit să compună o carte de un răsunet excepţional. Oferim cititorilor noştri un extras din capitolul consacrat Pekingului, numit astăzi Peiping, oraşul imperial prin excelenţă, căzut astăzi într’o dureroasă decadenţă. UN ÎMPĂRAT Există încă — cine s’ar putea îndoi ? —un împărat al Chinei. Acest ex-suveran trăeşte la două-trei ore depărtare de vechea lui capitală, în ţinutul concesionat Tien-Tsin. Numele cetăţeanului este Henri Pouyi. Omul, pare-se, este mai puţin comun decât numele său occidentalizat. Un pedagog britanic, original, având un spirit acut al realităţii şi, pe deasupra, foarte englez, se strădui să facă din acest Fiu al Soarelui un simplu muritor, din cel mai puternic dintre potentaţi, un dandy şi din asiaticul atât de straniu un semi-european Ultimul vlăstar al dinastiei Tsing-ilor a putut, deci, să se coboare de pe cel mai bătrân tron al lumii fără a se clătina şi să părăsească în 1924, cel mai majestuos dintre palatele pământului, aprinzându-şi o ţigară, ca un singur locuitor pekinez. Henri Pouyi, ultimul împărat al Chinei îşi conduce singur automobilul, cumpără cărţi poştale obscene la fotografii, japonezi. In căutare de bani, HenriPouyi şi-a oferit zibelinele imperiale la licitaţie. Intr’un cazino din Tien-Tsin, pustiu şi nostalgic ca un local de pe malul Dunării, la sfârşitul verii, am cumpărat un bilet de loterie, cu speranţa secretă de a câştiga vestigiile împărăteşti. ■ I r . Am pierdut. Şi mă felicit. Blănurile erau, pare-se, mâncate de molii, ca şi răposata dinastie a Tsing-ilor. PEKING SAU PEIPING? Faptul care trebue reţinut, căci are o valoare de simbol, este că urmaşul acesta decăzut a mers să-şi caute refugiul într’un ţinut străin, concesionat, în oraşul baroc Tien-Tsin. Exîmpăratul nici nu ar putea fi închipuit la Peking. Omul a plecat, însă Peking a păstrat ideea. Din Pou Yi, ultimul din Fiii Cerului, revoluţia a făcut Henri Pouyi; la fel din Peking, vechea capitală, naţionaliştii din Nanking, din gelozie regionalistă, au vrut să facă „Peiping”. Odios mod de a „pekingisa” un oraş care se menţine şi va rămâne întotdeauna imperial. A descrie Pekingul, e lucru demodat. Ultimii cari au încercat acest lucru, cu arta, Loţi de pildă, sunt cântăreţi ai unor oraşe moarte. Or Peking trăeşte — şi păstrează, în pofida descălţării Nankingului, sufletul său de capitală, după cum şi-a păstrat şi chimii de odinioară. Desigur, obrazul are multe tăeturi; stâlpii de marmoră ai Templului Cerului au prins rugină; negustorii de limonada şi militarii au năvălit Templul Agriculturii: „Oraşul interzis”, „Cetatea purpură”, se deschid invaziei dezordonate a turiştilor şi grădinile imperiale Nan- Hai Pe-Hai au căzut pradă studenţilor şi prostituatelor; afişele politicianilor acoperă zidurile înalte şi tramvayere se strecoară între roabe şi trăsuri, sub marile porţi militare. Totuşi, spiritul de comandă se menţine. De la înălţimea porţilor-Nord şi Sud, Răsărit şi Apus, cari au văzut invaziile, prăbuşirile dinastiilor, revoluţiile, Pekingul impune respectul ordinei şi suveranităţii sale. Oraşul acesta reprezintă o ordine—şi prin aceasta e unic în China Madreporică — ordinea însăşi, echilibrul unei puteri al cărei centru, vârf, axe şi baze sunt date de aceste monumente cardinale: Oraşul de mirmică şi Colina inspirată, Porţile, Templul Cerului. In această geometrie creşte o idee după care China — Floarea Centrală, cum o numesc Chinezii — îşi poate găsi expresia cea mai înaltă, conştiinţa unităţii sale morale în care şi în acelaş timp se poate vedea cea mai nobilă figură a civilizaţiei sale. In această idee se rezumă sistemul filosofico-religios care, timp de două mii de ani, a modelat gândirea chineză. A defini idee, ar însemna să pornim de la Confucius, şi să evaluăm în ce măsură tânăra China, pentru care învăţământul lui Confucius nu mai figurează decât ca o menţiune în cursurile de morală şi istorie ale universităţilor, a rupt cu gândirea confuciană, ar cere un studiu prea lung. Să ne mulţumim să spunem că, pretutindeni simţitoare între zidurile Pekingului, ideea aceasta pare să păstreze ca rezervă, pentru vremuri mai bune, întreaga ei virtuţ**