Lupta, iunie 1932 (Anul 11, nr. 3172-3195)
1932-06-11 / nr. 3179
ANUL XI No. 3179 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE • 99 •••••• •• • • • 800 400 200 .i.v cTBAiuarire niiBLU Redacţia şi Administrciţiei Bucureşti Str. Const. Mille. 12 (Sărindar) Pe 12 luni Pe 6 Pe 3 4 PAGINI LEI 3 Direcția 358-75- secratartobil 358-14 - Administrația 258-76 Guvern de i Se caută, cu destulă bunăvoinţă, motive de a se refuza, din capul locului, credit guvernului de alegeri — şi nu se prea găsesc raţiunile, — bine înţeles de acei cari au întrucâtva scrupulul nepărtinirei. Or, guvernul acesta nu s’a înghesuit să vâneze puterea. Partidul din care face parte omul care a fost chemat de încrederea Coroanei să-l formeze, deşi preconizează ideea guvernelor de partid, a primit sondările d-lui Titulescu pentru alcătuirea unui cabinet de concentrare naţională cu răspunsul că acceptă participarea la un asemenea cabinet „fără condiţiuni’’. Când partidul liberal a refuzat orice participare la un guvern de concentrare naţională, partidul naţional-ţărănesc a pus toate stăruinţele pe lângă d. Titulescu să accepte misiunea de a alcătui un guvern de alegeri. Este a nesocoti realităţile, când se încearcă a se prezenta cabinetul actual ca unul care a făcut totul spre a pune mâna pe putere*. Partidul care a înlesnit alcătuirea lui este acela care a ajutat larg Coroana şi pe d. Titulescu în sforţările de a se ajunge la un guvern de concentrare naţională. El n’a sabotat încercarea cu refuzuri categorice. Din contră şi în deosebire totală de partidul liberal, a declarat că, fără nici o condiţie, acceptă cabinetul de concentrare naţională. Când, după răspunderea, deci, ce şi-a asumat partidul liberal, de a zădărnici guvernul de concentrare, d. Vaida s’a găsit în fata însărcinărei de a forma guvernul ~ de ce se miră adversarii săi că nu s’a dat îndărăt? Simţul datoriei şi bărbăţia nu lipsesc ,d-lui.Haida. ^____' Dacă Regele ar fi voit să dea guvernul partidului national-tărănesc putea s’o facă, chemând pe şeful acestui partid. Regele văzând că se zădărnicește guvernul de concentrare, în scop de a i se impune un anumit partid, nu s’a adresat însă nici unuia din șefii de partide, ci a chemat pe d. Vaida să alcătuiască un guvern de alegeri, iar d. Vaida s’a adresat tuturor partidelor conviindu-le la un cabinet de prezidare a alegerilor. Şi de astă dată, partidul liberal a dat semnalul refuzului, în speranţa că va rămâne arbitrul real al situaţiei. Coroana a înţeles să uzeze de prerogativele carei rezervă ei arbitrajul. Nimeni, de astădată, nu contestă constituţionalitatea soluţionărei crizei. D. Iorga se complace doar în interogative îndoelnice, deşi îşi rezervase sie-şi puterea, lăsând opoziţiei Constituţia, înţelegând că origina cabinetului Vaida e inatacabilă, cei cărora această soluţie nu le convine, pentru cele mai variate motive, se străduesc a-l prezenta ca „provizor” într-o situaţie care cere stabilitate. „Provizor”, a putut fi considerat un cabinet care asumându-şi răspunderea unei situaţii grele, a avut curajul să plece la drum, ştiind că n are nici rădăcini în ţară, nici credit în afară. Oare asta e situaţia ministerului Vaida? Este el un minister în afară de partide şi în contra lor? Sau e, din capul locului, susţinut de partidul cu cele mai adânci şi întinse rădăcini în toate provinciile României întregite şi foarte bine văzut în afară tocmai pentru, aceasta şi fiindcă,e partidul ordinei constituţionale, care am am prezidat la stabilizarea leului şi are o politică economică de apropiere între state? De ce, deci insinuarea că guvernul acesta de alegeri este condamnat la inacţiune şi provizorat pe terenul financiar? Oare un cabinet de militari, de funcţionari, sau de magistraţi care să prezideze alegerile, ar fi fost mai puţin, ori, din contră, mult mai provizor ca acesta? Ar fi avut mai multă iniţiativă, autoritate şi competinţă pe terenul financiar? Evident că nu. Dată fiind situaţia financiară, faptul că acest cabinet, înainte de a se cunoaşte care va fi rezultatul alegerilor, se bucură din capul locului de încrederea şi sprijinul unui mare partid, îl pune tocmai în situaţie de a nu pierde nici timpul cerut pentru alegeri, ci de a se pune pe lucru. Dacă n’ar fi decât măsurile cerute de întârzierea în plata lefurilor şi a soldelor, ca şi cele în vederea examinărei planului Rist spre a folosi concluziunile la cari ajunge — şi încă, sperăm că Timpul până după alegeri poate fi bine întrebuinţat. Şi credem a şti că guvernul Vaida e hotărât a-l întrebuinţa. “ Aşadar guvern de prezidare a alegerilor — da. Dar nu de inacţiune pe terenul financiar. S’a pierdut în destul timp, ca să nu se utilizeze acum fiecare ceas. . . . Guvernul de după alegeri va găsi, primul pas făcut în direcţia asigurărei plăţilor pentruslujitorii ţatei şi ai statului, ca şi pentru opera de reorganizare a întregei administraţii a finanţelor publice — izvorul însuşi al,asanărei acestor finanţe. EMIL D. FAGURE Continuitatea politicei franceze înţeleptele declaraţiuni ale d-lui Herriot * Cele ce s’au petrecut în ultimul timp, în politica internă a Franţei, au îngrijorat streinian». Unii — vorbim de streini, nu de francezi— aveau teamă că politica externă a Franţei va suferi o schimbare oarecare, o credeau chiar amici ai Franţei, alţii, mai ales dintre foştii duşmani ai Franţei, îşi închipuiau că orientarea spre stânga înseamnă sfâşierea Franţei şi astfel se explică graba ce au pus naţionaliştii germani de-a opune orientaţiunei spre stânga a Franţei, o hotărâtă orientaţiune spre dreapta a Germaniei, — aceasta de abia după un deceniu, de la Constituţia dela Weimar. Or s’au înşelat atât unii cât şi ceilalţi. S’au înşelat atât cei cari au fost stăpâniţi, o clipă, de teama unei schimbări a politicei externe, precum s’au înşelat şi acei cari şi-au închipuit sau aşteptau să împartă Franţa în două, să asistăm la o luptă sfâşietoare între stânga şi dreapta. Dar morţii Franţei stau de veghe. Herriot simte aceasta ca şi Poincaré, ca şi Tardieu, cum au simţit până la ultima lor suflare Clemenceau Şi Briand. De aceia Herriot, cum a primit răspunderea cârmei, s’a dus să se închine la mormântul soldatului necunoscut. Gestul acesta înseamnă că sfântă este şi pentru toată Franţa acea cauză pentru care s’au jertfit zece milioane de suflete. Iar declaraţia pe care d. Herriot a cetit-o Marti în noua Cameră, poate fi semnată de Poincaré, Tardieu şi tot atât de bine de Leon Blum. Nimic nu cuprinde care să denote o schimbare fie în politica externă, fie măcar în spiritul şi mentalitatea tuturor guvernelor franceze post-belice în ce priveşte problemele mari de Stat, în legătură cu tratatele de pace şi cu problemele mari ce le-au creat. In afară de enunţările cu caracter financiar, economic, social şi cultural, declaraţia accentuiază că „în politica externă guvernul păstrând amintirea serviciilor aduse şi a prieteniilor credincioase se va inspira din necesitatea urgentă de a baza pacea pe organizarea generală a Europei şi a lumei” — operă începută sub guvernul Briand, continuată de acesta sub guvernul Tardieu şi însuşită acum de noul guvern Herriot. Iar în ce priveşte chestia reparaţiunilor, în general a drepturilor ce rezultă din tratate, noul guvern francez declară că Franţa nu poate îngădui să fie contestate, interese universale fiind la mijloc, dar „e gata să discute proecte cari, cuprinzând mijloace de compensaţie, ar putea aduce o mai mare stabilitate mondială”. In problema securităţii, a dezarmării, iarăşi d. Herriot nu se deosebeşte de mentalitatea şefilor dreptei. Poate metoda, limbagiul, acţiunea se vor înfăţişa altfel, dar fondul, preocuparea, rămân intacte. D. Herriot asigură toate naţiunile mări sau mici că au titluri egale în ochii noului guvern francez în ce priveşte problema securităţii care trebuie soluţionată în cadrul şi spiritul pactului Societăţii Naţiunilor. Iată în esenţă, cum a schiţat d. Herriot programul noului guvern, constituit într’o atmosferă de dezarmare morală internă, susţinut de dreapta şi de stânga socialistă, cu toată recenta luptă electorală şi deosebirile de vederi ce există între diferitele partide. Franţa ne oferă şi acum, în cursul gravei crize mondiale, ca şi în timpul războiului, acea grandioasă ţinută morală şi naţională, în faţa căreia toate popoarele sun în admirație. R. X. VON GAYL noul ministru de interne in guvernul german Creionul actualităţii S-au găsit! D. ARGETOIANN. — l’e ro) apune-mi yi mie de unde găsişi bani pentru plata salariilor şi pensiilor? D. G. G. MR05BESCU. Ei, ce vrei, asta e tectonica netechnicienilor! . Să se plătească tot! — Aşa vrea d. Iorga — Preluându-şi activitatea cotidiană la „Neamul Românesc”, d. prof. N. Iorga se ocupă de... datoria guvernului. E vorba, fireşte, şi de problema bănească a visteriei statului. Şi, — în mod fatal, — fostul conducător al guvernului de tehnicieni şi specialişti, nu numai că e indignat de procedeul actualului regim, dar îl mai şi somează să-şi facă „datoria’’ aşa cum crede d-sa... Intr’adevăr, d. prof. N. Iorga nu se mulţumeşte cu faptul că „bunul domn Mironescu promite a doua jumătate a salariilor pe Mai şi salariile întregi pe Iunie”. D-sa e curios să afle şi „de unde’’. Şi mai cu seamă, cere ca „restanţele să nu rămâie în vânt, la priceperea cui va veni după alegeri”! Atitudinea adoptată de fostul prim-ministru e cam ciudată. In faimosul său guvern erau trei exponenţi ai soluţiilor geniale : a) d. G. Argetuianu Laicu a supărat, la Senat, că i s’a pretins achitarea salariilor slujbaşilor,— bătând cu pumnul în banca ministerială, şi adresând Maturului Corp întreitul şi fiorosul „n’am! n’am! n’am!...” b) un alt fruntaş al acelui guvern, care — întrebat fiind când se vor plăti salariile — a răspuns cu inspirata formulă: „Când o da Dumnezeu!...’ , c) în sfârşit, însuşi d. prof. N. Iorga, care a adresat cunoscuta şi drastica sa epistolă către dăscălime, în ajunul congresului corpului didactic şi în care cu dispreţ vorbea de cei cari au lipsa de obraz de a-şi cere salariul! Prin urmare, d. N. Iorga nu numai că nu e mulţumit că guvernul Vaida a şi început plata salariilor pe Malu şi că a luat măsuri ca plata să se facă integral şi pe Iunie. Dar, ca un veritabil campion al genialelor soluţii arătate mai sus, d-sa pretinde, — dintr’odată!, — şi achitarea restanţelor! Datoriile lăsate, de către specialiştii guvernului Iorga-Argetoianu „nu pot să rămâie în vânt”, — scrie d-sa. Ca să fim sinceri, trebuie să mărturisim că situaţia în care se complace d. prof. N. Iorga nu dovedeşte decât patimă şi... necunoaştere a împrejurărilor. Căci este niţeluş curios ca după o guvLrugiiL «ic putintă ca aceia de care a scăpat ţara de 6—7 zile.. — să se vie cu pretenţii nemăsurate şi cu „somaţii’’!... Recunoaştem că d. prof. N. Iorga e supărat, — îi înţelegem durerea simţită „în clipa tristei”... căderi, — dar nu ni-l închipuiam așa de imprudent ca să demisioneze guvernul tocmai în legătură cu plata salariilor slujbașilor și cu restanțele. Lt. Conducătorul partidului naţional-ţărănesc a făcut Marţi in sânul comitetului executiv un expozeu asupra situaţiei, menit a lămuri întreaga opinie publică şi a avea un mare răsunet pe toată întinderea ţarei. Ieşit din sforţările pentru soluţionarea crizei cu prestigiul sporit al sincerităţei şi căldurei cu care a lucrat pentru realizarea apropierei şi solidarităţei în vedereadominărei grelelor împrejurări, d. Mihalache, după ce a reamintit regimul precedent şi sprijinul pe care i l-a dat partidul liberal, precum şi felul cum acesta a zădărnicit concentrarea partidelor, a adus la cunoştinţă situaţia reală pe care o lasă guvernul I de „technicieni“ 4 miliarde salarii neplătite, 5 miliarde datorii neachitate. In faţa unui asemenea bilanţ, lumea se va întreba cu groază: ce ar fi însemnat prelungirea, fie şi cu o zi, a unei asemenea guvernări? Atrăgând atenţia asupra conjuncturei dezastruose a situaţiei internaţionale cu situaţia financiară la care ne-a adus „ritmul nou“, conducătorul naţionalilor ţărănişti a însoţit-o de declaraţiuni cari atestă un curaj civic la înălţimea înţelepciunei unui om de stat. Neconsiderând că sedeschide o campanie electorală, în care partidele care au zădărnicit concentrarea par dispuse a încerca supralicitaţia făgăduelilor demagogice, ţăranul de la Topoloveni, în sinceritatea gândului şi patriotismului său, a spus: „Avem o mare răspundere politică de partid. Să nu trezim speranțe pe care nu ar fi în stare un guvern să le îndeplinească. împrejurările sunt atât de grele încât nu trebue să le îngreunăm și noi trezind iluzii. „Ajunge zilei greutatea ei" zice scriptura. Manifestul program al partidului pentru alegeri, va determina cadrul angajamentelor de care înţelegem să ne ţinem cu sfinţenia unui contract..__ , , . . Făcând alegeri cinstite şi arătând situaţia reală, ţara va avea încredere în noi. Ne vom asuma răspunderea dată de ţară. Dar pe angajamente certe. Să ştim că mergem la jertfe ca armata ce se ştie ultima nădejde a ţării“. „Prefer să ieşim reduşi, dar cu cinstea partidului neştirbită, decât să obţinem majorităţi zdrobitoare, prin procedee ca acelea ale căror victime am fost prin angajamente mai presus de puterile de înfăptuire ale guvernului. Vorba aceasta cuminte şi onestă zugrăveşte şi omul şi partidul în numele căruia vorbeşte şi guvernul pe care-l sprijină. Fapta va fi ca vorba , fiindcă oamenii chemaţi a guverna au înţeles bine că a spune ţărei adevărul şi a o chema să conlucreze cu încrederea ei la îndreptarea lucrurilor înseamnă, a-i câştiga sufletul pentru sforţările comune cerute de greutatea vremurilor. Expozeul d-lui Mihalache deschide, sub auspicii fericite, campania electorală. ALFA Deschiderea campaniei electorale Curajosul expozeu al d-lui Mifeatache Primeşte direct Administraţia ziarului şi toate agenţiile de publicitate 6 Lei in stresinofai Chiriile funcţionarilor Oricare va fi guvernul indicat de alegeri, el va fi poate nevoit să recurgă la unele economii în administraţia publică. Ar fi bine să se asculte în această privinţă şi propunerile funcţionarilor. Or, din chiar rândurile salariaţilor publici, ni se face o interesantă sugestie. In prezent, toţi funcţionarii primesc alocaţii de chirie,, independent de faptul că mulţi dintre ei locuesc în casele lor proprii. De asemeni, primesc alocaţia de chirie, funcţionarii ce locuesc fie în pavilioane sau clădiri ale Statului, şi nu plătesc nici o chirie, fie pe baza legii de rechiziţii — mai ales în ţinuturile alipite, — sau pe baza legii de prelungire a contractelor. Numărul celor ce locuesc plătind chirii la libera tranzacţie, este foarte mic. Or, numai acestora li s’ar cuveni alocaţia de chirie. Aşa ar fi logic. Sau, s’ar putea reduce alocaţia de chirie, pentru cei ce nu locuesc la libera tranzacţie. Aşa cum fiecare funcţionar este obligat să producă actul de căsătorie sau actul legal doveditor de câţi copii are, pentru a obţine anumite sporuri de salariu, tot astfel ar putea fi obligat în viitor să producă dovadă contractul de închiriere, pentru a obţine şi alocaţia de chirie, pe lângă salariul său. S’ar putea însă obiecta că aceste alocaţii, de chirie sunt foarte mici, şi economia nu va fi mare. Evident, măsura ar urma să facă parte dintr’un sistem întreg de economii, necesare pentru a nu se sacrificia în masă, funcționarii. Ab. Partidul liberal a fost nedreptăţit! Partidul d-lui Poca luăndu-şi aere feciorelnice strigă dela un capăt la dicat al ţării Că i s’a făcut o mare nedreptate: i s’a răpit dreptul de moştenire a răposatei , guvernări technicianiste. Bineînţeles, principalul argument se rezumă la vechea şi mereu noua exclamaţie a agentului electoral de la Maidanul Dulapului: „ţara e cu noi!“. Poate că nici n’ar mai trebui să insistăm asupra acestei absurde pretenţii şi nici să mai analizăm „argumentul“. Totuşi o vom face. Mai întâi o întrebare: dacă ne-a fost dat să pătimim toate câte le-am pătimit de pe urma guvernării Iorga-Argetoianu pare cine poartă vina? Dacă partidul liberal nu ar fi fost cartelat in alegeri cu guvernul de aventură — renunțând până și la titulatura lui aproape centenară — oare guvernul Iorga n’ar fi decedat încă de pe când era un scutece? Dacă, mai apoi, guvernul technicienilor s’a putut menţine şi a putut să-şi treacă prin parlament potopul de legi’nefaste, aceasta nu se datoreşte tot partidului liberal? îşi închipue d. Duca şi cei din jurul său că sunt suficiente răţcelile din ultima lună pentru ca opinia publică să creadă că partidul liberal a fost un partid de opoziţie? Nu, domnilor, nimeni nu poate fi înşelat. Guvernul care s-a dus a obţinut existenţă parlamentară datorită partidului liberal şi a putut dăinui un an de zile datorită sprijinului dat de acelaş partid. Toate nenorocirile, toate suferinţele zilei de azi, toate poartă girul partidului d-lui Duca. Şi atunci de unde îndrăzneala de a cere să ţi se dea ţie guvernul, ţie coautor al dezastrului? • Cât despre voinţa ţării,să fim mai măsuraţi in exclamaţii şi interjecţii! Voinţa alegerilor măsluite de d. Argetoianu, voinţa urnelor furate în miez de noapte, voinţa tututror ticăloşilor cari au arestat şi au schingiuit pe bietul alegător, n’a fost şi nu poate fi voinţa ţării. Peste o lună, când se vor cunoaşte rezultatele alegerilor cinstite pe care le va face actualul guvern — cinstite ca şi cele din Decembrie 1928 — se va putea vorbi şi despre voinţa ţării. Până atunci partidul liberal n’are dreptul să vorbească despre „glasul ţării“ şi mai ales n’are de ce se plânge că a fost nedreptăţit. . G. Cr. r Prea târziu! „Ritmul“ nou şi suprimarea primei electorale Calculele făcute în urma alegerilor din Decembrie 1928, au arătat că partidul naţional-ţărănesc n’a tras nici un fel de profit de ,per urma primei electorale. Popularitatea regimului era atât de mare, încât faţă de numărul uriaş de voturi acordat partidului naţional-ţărănesc numărul deputaţilor declaraţi aleşi pe baza calculelor legii electorale nu diferea de cel determinat pe temeiul procentului de voturi obţinut în întreaga ţară ! Evenimentele din timpul guvernării naţional-ţărăniste, au zădărnicit modificarea legii actuale şi desfiinţarea primei. In opoziţie, — fruntaşii naţional-ţărănişti, — n’au abandonat lupta pentru suprimarea acelui cadou de aproape două sute de mandate, pe care legea în vigoare o face zestre tuturor guvernelor. Dar, cu toate că fostul preşedinte al consiliului, d. prof. N. Iorga, şi-a luat angajamentul formal de a veni cu modificarea legii, proectul Mirto a fost îngropat cu pompa cuvenită unei operaţiuni reacţionare. „Cărămida” de acum o săptămână a surprins „marele” şi „puternicul” partid naţional al d-lui prof. N. Iorga cu legea electorală... nemodificată.!... Abea după ce a părăsit puterea, şeful „ritmului nou” şi-a adus aminte că în şedinţele Parlamentului s’a discutat eventualitatea aducerii unei alte legi ! Aşa se explică „propunerea” făcută de către d. prof. N. Iorga, prin scrisoarea adresată locotenentului său d. Topa. Fostul premier încearcă o abilitate de ultimă oră, — ca și cum s’ar putea ca actualul guvern să lucreze cu adăpările „ritmului PDU *• H 'J Suprimarea primei electorale este, așadar, una din preocupările d-lui N. Iorga. Foarte frumos. Şi foarte emoţionant. Numai că d-sa şi-a amintit cam târziu... Modificarea legei electorale se va face, — dar nu acum, abea după ce se vor fi săvârşit alegeri libere... De nădejdea d-lor Munteanu-Râmnic, Topa şi Chemale e lesne explicabilă ! G. S. f k __ ai.'« _ j ' ■ ■ ■ 4. 14 Granate Scuze ? U. Iorga şi-a convocat eri prietenii politici şi le-a făcut o expunere asupra situaţiei. Din darea de seamă pe care o publică un ziar, reţinem această frază: „D. Iorga se scuză faţă de amicii săi că n’a guvernat cu ei şi pentru ei”. Să nu se supere d. Iorga, dar a făcut o inutilă risipă de scuze. Cei in faţa cărora se scuza, au fost toţi căftăniţi cu slujba şi demnităţi importante, aşa că n’aveau nici un motiv să-i facă reproşuri d-lui Iorga. De pildă, d. G. Taşcă, a fost ministru, d. Pompeiu, preşedinte al Camerei, d. Traian Tino, vice-preşedinte al Camerei, d. Dimitriu Şoimu, deputat, d. Buzdugan deputat şi subsecretar de Stat, Gheorghiu, Puşcariu şi toţi ceilalţi în faţa cărora a vorbit d. Iorga, toţi au avut felia lor, mai mare sau mai mică, de cozonac guvernamental! Toţi au fost puşi în situaţiunea de a se... jertfi pentru ţeară! D. Iorga a făcut tot ce a putut pentruprietenii d-sale politici şi, slavă Domnului, a putut destul. Că n’a ţinut decât 13 luni, ei, aici nu mai e d-sa vinovat. Dar cât a fost— a fost bine. Scurt, dar îndesat! DEŞCA