Lupta, octombrie 1937 (Anul 16, nr. 4786-4812)

1937-10-27 / nr. 4808

ANUL 16 No. 4808 CONST. MILLS Fort director politic Dec. IMI — Pebr. 19*1 Obrsetor SMIL 9. PAGUBB Redacţia şi ad-ţiat snureşti, Str. Udn­st. Mill« tf (S.Windar) 4 PAGINI TELEFOANE: Direcţia 343-08 1 Secretariatul 343-06 ♦ Administraţia 343-04 C. Miercuri 27 Octombrie 1937 Protectorii noştri cei mai siguri sânt meritele noastre. PASCAL A­L­UJ Pe marginea unui discurs regal Facultatea de litere pregăte­şte Proclamarea Regelui Carol al II-lea ca doctor honoris cau­za al acestei facultăţi pentru felul cum ilustrează Suveranul nostru genul oratoric. Intrarea în corpul ofiţeresc al fiului Său Mihai, i-a fost prilej să rostească încă una din acele cuvântări asupra cărora gân­dul şi sufletul simt nevoia de a se opri mai mult Căci Suveranul nostru e de­parte de a cultiva oratoria care se mărgineşte la acea beţie de cuvinte, de care vorbea Titu Maiorescu şi care ameţeşte în loc de a limpezi minţile. Discursul rostit ori către Fiul Său în clipa în care Acesta trebuia să păşească pentru în­tâia oară ca sublocotenent în capul plutonului său, nu are numai căldura cuvântului smuls dintr’o inimă de tată. E în acelaş timp o strălucită me­ditaţie asupra virtuţilor ostă­şeşti în legătură cu influenţa lor asupra conducerei societă­ţii şi poporului. Cuvântul lui Cato bătrânul despre orator, în care, virtuţile lui vedeau pe omul de bine care ştie să vor­bească („Vir bonus, dicendi peritus”) îşi găseşte încă odată nimerita lui între­buinţare. ( întreaga cuvântare de om­ a Regelui Carol al II-lea purcede de la această veche definiţie latină a oratorului. Nu în este­tică şi atitudine, ci în cugeta­re stă înainte de toate frumu­seţea ei. Adevărurile cari o alcă­tuiesc sunt notorii şi lesne ve­rificabile. Primul este acela că „legând din adolescenţă pe fiii lor cu oastea lor” tradiţia Casei Dom­nitoare a României este în cre­dinţa strămoşilor ei că „în­cheagă astfel prima şi poate cea mai trainică legătură între Ei şi naţiune”. Legătura dintre Carol I şi armata Sa s’a verificat pe câm­piile dela Plevna. Soldat din creştet până în talpă, întreaga disciplină a severei sale dom­nii s’a manifestat şi pe planul politic şi social, precum reali­tatea militară a sădit în sufle­tul lui Ferdinand I, virtuţile cari au împodobit biruinţa po­litică a Regelui întregitor de neam şi ţară. Al doilea adevăr mare din cuvântarea de omi a lui Carol al II-lea este că „deşi însem­nează o elită, oastea este în stat organismul care constitue totuşi cea mai desăvârşită şcoală de egalitate” căci „nu de unde ai pornit însemnează ceva, ci unde, prin meritele ta­le, ai ajuns”. Proclamarea — în aceste vremuri de răsturnare a tutu­­rt noţiunilor , a egalităţei prin merit şi nu prin privile­giu şi proclamarea acestui în­dreptar de la înălţimea Tro­nului, echivalează cu o faptă adânc pilduitoare. Şi mai precisă devine cuge­tarea regală când vede în uni­forma de ofiţer pe care pentru întâia oară o îmbracă Moşteni­torul Tronului, „nu o hla­midă sărbătorească, ci o zea a credinţei şi datoriei”, privim triumfătoarea tinereţe a Moştenitorului Tro­nului, înţelegem şi mai bine credinţa şi datoria pe care o simbolizează tunica sa de ofi­ţer. Ele stau la temelia misiu­­nei despre care Regele a spus că este una „care cuprinde mai multe îndatoriri decât drepturi ,dar care cuprinde totuşi a­­cel drept suprem de a face tot ce-ai stă în putinţă pentru bi­nele şi propăşirea ţării şi po­porului Tău”. In oştire Suveranul vede „una din marile şcoli ale Na­­ţiunei” şi „acestei şcoli a tutu­ror fiilor ţărei” încredinţează azi cu dragoste şi încredere pe Marele Voevod Mihai”. „A fi ostaş înseamnă a sluji şi a sluji este suprema datorie a ori­cărui cetăţean convins de datoria lui către Patrie şi Stat. „Tu mai mult decât ori­care altul dintre camarazii Tăi tre­­bue să înveţi că a sluji este da­toria Ta cea de frunte şi să nu uiţi niciodată lozinca ce de veacuri, este în Familia Noa­stră, să fii primul slujitor al ţării”. Sunt, cuvinte cari înseamnă ceva mai mult decât îndem­nuri. O întreagă concepţiune asupra rolului de azi şi de totdeauna al conducătorilor de oameni şi de popoare. Cuvinte cari se acordă cu faptele: căci Regele e „la datorie” şi „sluje­şte” în­ înţelesul plin al cuvân­tului. De aceea vorba îi este cum I-e portul şi portul cum I-e vorba. Să slujească fie­care cetă­ţean cum slujeşte Regele şi Ro­mânia va fi cea mai vrednică şi mai fericită ţară, pe lume. EMIL D. FAGURE ■AUDIENŢELE INFORMATIVE In urma audienţelor Informative ce au avut loc la Sinaia şi cari sunt pentru un moment suspendate, câţi­va dintre şe­fii de partide s’au putut încredinţa cât de false au fost acele ştiri prin care se anunţa data precisă a schimbării regimu­lui sau cum născocesc unui politician!... venirea lor la guvern! Unii precizau: în ziua cutare se schimbă guvernul. Alţii a­­nunţau pur şi simplu: venim! Acum, cu ocazia audienţelor informative s’au convins cu toţii că versiunile ce au circulat până acum au fost şi sunt de domeniul fanteziei. N’a existat şi nu există în privința schimb­ărei regimului nici un angajament, nu s-a precizat niciodată, de către ni­meni, data schimbării regimului. A trebuit să se apropie termenul expirării mandatului actualului parlament pentru ca șefii ce se căznesc de atâta vreme să afle... cum stau, să se isbească de această realitate ce corespunde, de altfel, cu practica şi uzanţele constituţio­nale. In schimb însă unii dintre şefi, cari zadarnic s’au căznit să afle planurile de viitor, s’au supărat şi prin manifestările lor lasă, în fine, să se înţeleagă că nu mai au speranţă să... vină, ba sunt chiar încredinţaţi asupra unui singur lucru şi anume că nu se va schimba sistemul de guvernare prin par­tide şi „partiduţele” vor rămânea ceia ce sunt sau poate vor dispare. Acum se pune chestiunea dacă va continua guvernarea liberală sau vom avea un guvern naţional-ţărănist Din acest punct de vedere situaţia rămâne încă incertă. Liberalii pretind că au tot atâtea şanse să rămână la guvern pe câte şanse ar avea ţărăniştii să vină. Incertitudinea aceasta face pe adversarii intransigenţi ai ţărăniştilor să fie mulţumiţi şi să manevreze in culise pen­tru prelungirea guvernărei liberale, căci între liberali şi ţă­rănişti unele „partiduţe” preferă rămânerea liberalilor. De aci toate acele svomuri menite a sporii haosul şi in­certitudinea. Naţional-ţărănîştii însă păstrează tot calmul şi spun că n’au motive să se îndoiască că împrejurările, indicaţiile con­stituţionale şi electorale reclamă o schimbare a regimului în favoarea lor şi deci ei se pregătesc pentru alegerile generale. Iar liberalii răspund că ei stau la dispoziţia Coroanei ca­re va aviza cum va crede că dictează interesele ţării. Nu mai sunt însă decât cel mult 15 zile, când se va şti dacă rămân liberalii sau d. Mihalache formează noul guvern. L. T. A. FEBRA Se anunţă că după 1 Noem­­brie febra politică va atinge 40 de grade. Se ştie că această temperatură provoacă aiureli. Publicul e prevenit! SOLUŢIE Casinoul din Monte-Carlo a avut mare ghinion zilele trecute. Câţiva industriaşi americani au prăpădit bacaraua şi ruleta, u­­nul câştigând aproape un milion de franci in zece minute. Cu 2—3 americani d’ăştia, în­chidem toate casinourile şi tri­­pourile! SINGURĂ! In urma alitudinei axei Roma- Berlin, Franţa şi Rusia sunt pe cale de a părăsi Comitetul de neintervenţie în Spania. La urma urmei, singurii nein­­tervenţionişti în Spania vor ră­mâne Ducele şi d. Hitler. E şi natural. Sunt singurii cari nu se ames­tecă în Spania! INDIGNARE Presa italiană e indignată de articolele apărute în „Petit Bleu” asupra capacităţei militare a voluntarilor italieni din Spania şi a expediţiei din Abisinia. Exact cum a fost indignată presa și opinia românească de articolele d-lui Gayda în presa italiană asupra campaniei Ro­mâniei în 1916. Fiecare pasere pe limba ei piere! RIGOLO Creionul actualității De Sft. Dumitru D. INCULET. — A», ce faci, te m­ufi? D. TÄTARESCU. — Nu vezi? M’am și imitati juma afară, juma înăuntru — că până la urmă poate tot rămân inăuntru ! MIHAIL JORA Numele acesta nu se indeasa me­reu in atenţia publicului care se in­chină „vedetelor , le aclama şi cere autografe, fără a şti şi mai ales fără a înţelege exact ce reprezinta şi ce va rămâne realmente pe urma lor. E un nume care a aparut din când in când pe un afiş de concert sau de Operă, care, după fiecare audiţie a unei lucrări de ale sale, a lasat im­presia de a fi avut sa spună ceva şi de a fi spus-o aşa ca să rămana ceva în sufletul şi inima celui ce a ascul­tat. A doua zi n’a organizat reclama, ci s’a retras repede între cei patru pereţi ai camerei sale de lucru, intre pian şi partiţiuni. . . Moldovan, pe cât de ursuz şi sar­castic pe atât de simţitor rupt din rasa celor din can Goldoni­a Plaz­muit pe al său „Barbero benefice” ( Ursuzul binefăcător”), compozito­rul Jora e în tânăra noastră Şcoala muzicală acela care a turnat lu­­­crările sale, mai mult din humorul românesc. Are cev­a din verva pişca­­toare şi în acelaş timp din căldură învăluitoare a vanului de Odobeşti de odinioară. . . . Cu solide cunoştinţi in ale meşte­şugului muzical, Mihail Jora nu este insă din acei compozitori cari îne­­gresc portativele şi sporesc partiţii­le, ca să aibă ce roade şoarecii. .. Jora scrie când „îi arde de scris . De aceea manuscrisele lui nu merg in foc. Merg la inimă. E un peisagist, pentru care tonul e culoare şi în tânăra noastră şcoala muzicală, nimeni nu e mai evocator de plaiuri ale noastre, ca acest mol­­dovan care a supt într’însul tot mie­zul hâtrului bun de glume şi toata blândeţea cerului moldovenesc. înco­tro se poate în­drepta humorul lui mu­zical s’a putut vedea în schiţa lui de balet „La gura pieţei”. Şi încotro se întinde râvna lui, ne-o va arata sim­­fonia pe care în curând ne-o va pre­zenta Enescu. . Gând s’a aflat că Premiul Naţional pentru compoziţia muzicală a fost reînfiinţat—nimeni nu s’a îndoit ca cel dintâi care are azi dreptul la el e forţa vie şi adânc sădită în pămân­tul nostru a lui Mihail Jora. Dreptatea s’a făcut. Cu acest prilej s’a constatat încă odată că pe câmpul de luptă, ca şi pe cel al Muzicei, Jora n’a avut calităţi de „vedetă”. Nici până azi nu s’a a­­flat că Jona e mutilat de războiu.­ Bi­­ne­înţeles că cel dintâi care a făcut totul ca să nu se afle e însuşi el. Aşa încât, e mutilat de război, îi zice Mi­­haiu, dar nu se înfăşoară în mantia cavalerilor lui Mihaiu. Când a aflat că i s’a acordat in u­nanimitate Premiul Naţional de com­poziţie, aş pune rămăşag că trebue să fi bodogănit: — Să fie al dracului, că nu’mi dă mâna... să’l refuz! E. D. F. ­S să ia. Iar „necunoscute!­“! Una din ciudăţeniile războiului din Spania o constitue, fără Îndoială, necunoscuţii cari iau parte directă la eL Sânt necunoscuţi pe care toată lumea ii cunoaşte, dar se face că nu Ie ştie identitatea. E un fel de com­­plectare a caraghiosului comitet de neintervenţie unde gălăgia cea mai mare o fac tocmai cei cari intervin mai vârtos. Acum câteva săptămâni erau la modă submarinele necunoscute. In Marmara, Egee, in Mediterana „ne­cunoscutele” işi făceau apariţia si­nistră la suprafaţa apei, doar ca să se convingă că nu te-a înşelat peris­­copul. Şi regulat gazetele înregistrau scufundarea unor noui vase de co­merţ. Dar nu ştiu cum se făcea că, hm! vasele scufundate erau numai spa­niole guvernamentale, engleze, fran­ceze, sovietice. Am urmărit cu îndă­rătnicie de maniac gazetele doar­­doar voi găsi şi un nume de vas ita­lian, german sau măcar de al lui Franco. Nu pentru că aş avea por­niri... sanguine, dar aşa, mai mult pentru a înlătura­ unele bănueli, re­cunosc oribile şi mai ales, neînte­meiate — atâta vreme cât era vorba de­ „necunoscute”. Ei bine, stăruinţa mea a fost ză­­darnică — şi aşteptările pline de de­cepţie. Nu mi-a fost dată bucuria (vorba vine!) de a afla că a fost scu­fundat nici un vas italian, german sau de al lui Franco. Măcar unul, cel puţin de ochii lumii. Dar stăpânii „necunoscutelor” nu s’au mulţumit cu atât. Au mai lan­sat svonul că cei cari scufundau va­sele erau „bestiile roşii de la Valen­cia”. Curat bestii! Auzi dumneata perversitate să-şi scufunde singuri vasele! Dar, în fine... înţelegerea de la Nyon a pus capăt stagiunei sân­geroase a submarinelor necunoscute. Liniştea a revenit în Mediterana. Dar pentru scurtă vreme. Azi, în lo­cul submarinelor, şi-au făcut apari­ţia alte... „necunoscute”. De data asta e vorba de... avioane. Nu se poate spune că „necunoscuţii” nu iubesc variaţia. Au fost bombar­date şi scufundate două vase de co­merţ, care şi de data asta s-a întâm­plat să nu fie nici italiene, nici ger­mane şi nici măcar de ale lui Fran­co — ci franceze. Ciudat, nu? Ceea ce îmi sporeşte bănuiala că a­­vioanele acestea necunoscute apar­ţin unor ţări tot atât de necunoscute pe cât erau submarinele de acum o lună, e graba cu care au sărit din... bae unele ziare din Germania şi din Italia. Guvernul francez, adică cel direct interesat să afle cine sunt a­­gresorii, face cercetările de rigoare cu o energie, pe care e păcat că a lăsat-o neutilizată până acum. Iată, însă, că deşi cercetările abia au în­ceput, s’a şi găsit cineva care cu­noaşte identitatea „necunoscutelor”. Este agenţia germană D. N. B. (adică pe româneşte: Diverse Născociri-Ba­­liverne) care, pe ocolite şi hoţeşte, suflă la ureche Marianne­ că ar fi vorba de avioanele „ruşilor spa­nioli”. Prin urmare, se cam repetă po­vestea de acum o lună. Şi atitudinea aceasta nu ştiu de ce îmi aminteşte pe cel care urmărit de poliţie, fuge şi ţipă: puneţi mâna pe hoţ! E o stratagemă care, pe mine unul, m’a cam plictisit. E vreme, mi se pare, ca şi Franţa şi Anglia să-şi manifeste... plicti­seala! PRO­DESCĂ Noul președinte al Argentinei Colegile electorale argentiniene au ales, cu o mare majoritate, pe d. Ortiz, ca președinte al re­publicei, pe perioada 1938-1944. Cum işi recrutează Anglia soldaţii Condiţiuni excepţionale pentru cei cari vor să slujească sub drapel înarmarea Angliei, ca o con­secinţă a situaţiei internaţio­nale, a atras după sine o serie întreagă de probleme, dintre care unele erau, ce-i drept, re­zolvabile prin investiţii de ca­pital. Există însă în Anglia o problemă dintre cele mai seri­oase care nu poate fi rezolvată prin nicio investiţie, ci numai printr’o muncă sistematică de persuasiune şi anume aceea a recrutării soldaţilor pentru ar­mata regulată. Trebue să lămurim în pri­mul rând câteva puncte fără de care chestiunea recrutării pentru armata teritorială, nu poate fi înţeleasă. In Anglia nu există un serviciu militar obli­gator. Englezul, care este un mare iubitor de uniforme şi parăzi, care îşi iubeşte sincer patria, regele şi armata ţării, ar socoti ca o grozăvie faptul să fie obligat să facă vreme de o lună chiar, serviciul militar. Cu siguranţă că guvernul care ar încerca să treacă prin cele două camere o lege de obligati­vitate a serviciului militar, ar cădea în urma presiunii opini­ei publice. Recrutarea pentru armată, atât pentru marină, cât și pen­tru aviaţie şi infanterie, sau să-i spunem mai bine armata teritorială se face prin atrage­rea tineretului cu diferite pro­misiuni, foarte serioase, în ca­drele active. Dar pe când pen­tru marină şi aviaţie efectivele necesare sunt recrutate cu u­­şurinţă în fiecare an, nu la fel se prezintă situaţia pentru ce­lelalte arme. Ministerul de răsboi britanic are nevoie pentru armele teri­toriale, în fiecare an, de 30.000 de voluntari. Or, în ultimii ani, cifra aceasta a fost cu mare greutate atinsă. Nu trebue să se uite că soldaţii britanici pri­mesc o leafă în, toată regula, din care pot face şi economii, căci­ statul le pune la dispozi­ţie toate uşurinţele posibile. GRAVITATEA SITUAŢIEI Ziarele engleze nu fac nici un mister din faptul că actua­la armată nu este cu mult mai puternică decât aceea din 191­4. Armata de rezervişti cuprin­dea în 1936, 121.050 de soldaţi­­şi 7.260 ofiţeri, în timp ce ar­mata regulată, adică aceea din angajaţi voluntari cuprinde numai 158.000 de activi şi 120 mii rezervişti. Aceasta este for­ţa armată permanentă a Marii Britanii. Evident că pentru situaţia actuală şi mai ales faţă de mă­rimea imperiului, este vorba de o forţă relativ slabă. Mini­sterul de răsboi recurge la toate mijloacele de propagan­dă moderne spre a atrage pe tineri să intre în cadrele acti­ve, pentru o perioadă de 12 ani. Dacă ar fi să considerăm condiţiunile de angajament, este de mirat că recrutarea nu are succesul pe care-1 aşteaptă oficialităţile. In primul rând statul îşi ia obligaţiunea să furnizeze soldatului îmbrăcă­mintea de care acesta are ne­voie în timpul servicului. Este vorba de câteva ţinute, elegan­te şi deci costisitoare. Cazăr­mile nu au nimic din aspectul obişnuit unor asemenea clă­diri, ci sunt, nişte edificii ele­gante, cu grădini, cu dormitoa­re nelipsite de un oarecare lux, în fiecare existând un telefon şi un aparat de radio. Soldaţilor nu li se poate face nici o reţinere de soldă sub nici o formă. Dacă soldatul are 21 de ani împliniţi el are dreptul să locuiască în oraş, cu singura condiţie ca a doua zi dimineaţa să fie exact la exerciţii, să aibe o ţinută dem­nă şi să nu vie cu hainele di­struse. Fiecare soldat, indiferent de vârstă, primeşte în fiecare di­mineaţă, o uncie de unt, pre­cum şi o mâncare admirabilă la amiază şi seara. In masa de seară este cuprins evident şi ceaiul, fără de care nici un englez nu-şi poate imagina masa terminată. MIJLOACE DE RECRUTARE Este interesant felul în care înţelege ministerul de răsboi o facă recrutările. Pe străzi Continuare In pagina Il-a Ce se petrece în clipa morţii Câteva fenomene anormale Când oamenii de ştiinţă re­curg la mulţime, pentru a ex­plica anumite fenomene anor­male, se ivesc un număr de­stul de mare de indivizi cari se grăbesc să contribue la expe­rienţele ştiinţifice. S’ar crede că o mulţime de impostori vor să contribue cu cuvântul lor ca să ne înşele... Totuşi sunt şi cazuri cari răstoarnă această părere. Şi, poate cu folos. Un recent tratat al lui Boz­­zano asupra fenomenelor de bilocaţie, aduce o serie de mărturii convingătoare. E vorba de fenomenele cari se produc mai ales înainte de moarte. Ce se petrece cu sufletul o­­menesc câteva clipe înainte de moarte? Răspunsul nu-l pu­tem avea decât în rare cazuri. Când de exemplu oameni cu o clarviziune excepţională pot să vadă acest lucru stând la căpătâiul bolnavului. Ştiinţa poate foarte rar să controleze mărturiile acestor oameni cari nu întotdeauna sunt crezuţi în observaţiile lor. Iată însă, în acest sens, un caz — povestit de René Thim­­my în „Marianne” — care are garanţia a doi medici dintre cari unul nu s’a ocupat nicio­dată de astfel de fenomene. Mai mulţi membri ai familiei sale, au întărit cele susţinute de medic. Dar să relatăm producerea acestui fenomen. Doctorul Isnard locuia cu Continuare In pagina Il-a Citiţi în pag­ia l­a Activitatea politcă de om­ de la Sinaia

Next