Radu Ionescu: La gura sobei (1865)
— A!a! zise el cu oarecare amărăciune, tu ești mesager de doliu, tu... Atunci altceva, vei fi citit. Apoi, întorcînd scrisoarea prin degetele sale, el adăogi: — Sărman nume aruncat întîmplării, sărmană existență ce vii tu singură să spui fiinele tău unor oameni cari sunt bine, sănătoși, cari cinează, cari se desfăt în amor sau cari se annuiază .. .39 ca mine! Ce mai cauţi tu încoa de mormînt? Pentru ceastă ultimă cartă de vizită pămîntului cînd tu te urci la Dumnezeu? Ce vrei tu? ce-ţi trebuie, căinţe, lacrime? Du-te, du-te, astea sunt lucruri ce nu se cer, ele se dau! ... George era poate exagerat în amărăciunea sa; cu toate acestea cată să recunoaştem că biletele sunt, în generale, un fel de profanaţiune a fericirii sau a durerii. In ele se afişează dulcile secrete ale alcovului şi lacrimele inimei. In fond, asta nu e decit o datorie de societate, o grijă de etichetă, ceva tot aşa de banale ca şi: Bună ziua, domnule sau bună seara, doamna mea! Cineva poate fi fără pudoare sau fără inimă, e destul numai să fie politicos. Chiar murind, cată să ştii a trăi! George poseda această mare ştiinţă de a şti să trăiască, precum poseda şi altele; dar, natură de elită, mîndră şi indipendinte, lui îi venea cu greu uneori a-şi mlădia inima sa după exigenţele unor aşa de mizerabile datorii. Comediant pentru comediani, obşnuia el de a zice, îmi plac mai bine cei de pe scenă; ei sunt mai amuzanţi. Şi tot filozofînd sau rinjind în sine, George rupse un sigiliu.