Em. Arghiropol: Condamnata (1868)
muncitorului restrânge asupra văilor flacăra sairurindă; pe cănd murmurarăului din şesuiţi scoate unu suspina; pe cănd fluorul ciobanului trimet© din depărtare dulcele tonuri a doinei sale; pe cănd tu călătorule respiri unu aeru plin de viaţă şi de voluptate ! Ah ! da, nime n'au străbătutu aceste locuri, fără ca inima sa sa nu poarte unu dulce dorit oare care plăcută aducere aminte ! Luna lui Maiu a anului 1830, începuse de căte-vafile, mai dibindă și mai strălucitoare decât tot-dea-una. Pe o sală frumoasă ca acele descrise mai sus, pe cănd o adiere recoroasă repeta freamătul frunzelor abie înverzite ale marilor plopi; o brisculiţă purtată de unu ca tu sprintenii respunde zgomotul roatelor sale prin aleia plopilor. Unu omu in vrăstă ca de 40 ani, conduce calul care, imbolditu la fiece momentu, face se sboare brişcă pe urmele sale. Astfelu, necunoscutul ajunse curendu in satu, de unde apoi se îndreptă la poarta casei de la fundul pieţei; aici sări din trăsură şi prin ajutorul biciuştei sale, redica devorul ce închide poarta care, sgrănţiindu pe ţiţiuele sale se dădu la o parte; in urmă luăndu calul de căpăstru incepi a străbate curtea, inaintăndu-se spre casă, acăria faţiadă era iluminată. Abie făcuse vreo căţiva paşi şi deodată lătratul puternicu a unui cane, veni se dispice tăcerea nopţii, ce pănă atunci nu era tulburată, decăt de şoapta frundelor şi cantul ginerilor. Ecoul nopţii şi alu frundilor, repetăndu lătrările câinelui, le făcea să devină înfiorătoare. Negreşitu după latrarea lui, trebuea să sfăbie totu ce întâlnea in calea sa; anse deodată, lătrările se prifacii in gemete, linguşitoare după care urmă unu micu monologu intre necunoscuţii şi câine. —Bine, bine, ursule , dice necunoscutul mângâindu animalul, se vede că anii tei totu nu ţi-au schimbaţii energia şi credinţa ce ai cătră stăpânul teu ! şilicendu aceste tot înainta spre casă, nu fără a se impedeca de mai multe ori de ursu, care-i sărea in spete şi-i umblă pintre picioarele lui. Ajungendu la intrarea casei, se incepu o altă scenă, aici o femee jună şi destul de frumuşică, se arunca in braţele necunoscutului, dănd toate semnele unei vii bucurii, pe căndu o copilita ca de patru pănă la cinci ani, acăţindu-se de ei cu micele sale mânuţi strigă pe cat vocea sa ascuţită-i permite : — O venitu tata, bine-mi pare că o venitu tata! Ce ai cumparatu mata cocuţei de la tărgu? Necunoscutul lăsăndu părechea sa din braţe, apuca pe copilă care sărise deja după gătul seu, şi după mai multe vorbe şi dismerdări, intrără cu toţii in casă. Din cele petrecute şi puţinele vorbe schimbate, n’au fostu greu a se cunoasce, in aceste trei persoane, pe o singură familie. Iacov Sulin, capul acestei familii, că- i flătoritu la vârsta de trei-Jeci şi cinci »i, cu juna Maria care nu putè se aibă ecăt doué (Jeci ani, căpătă unu anu upă căsătorie, pe mica Elenă, ce am kcuto cunoscută lectorilor noștrii. IjjLjov, prin o felul şi capacitatea sa, din sur- simplu plugaru, ajunsă-se astă-di persoana cea mai deosebită in satu ; pe o parte comerciul seu de lanuri şi vitelu pusese iu relaţiuni de afaceri cu multe persoane insemnate, pe de alta, onestitatea şi bunătatea sa, ii atrăsăse toată iubirea şi oare care respectu, nu numai din partea sătenilor, dar din toată vecinătatea. Cu unu capitalu aproape la patru mii galbini, unu omu de condiţiunea lui Iacov, nu putea se ducă, decăt o viaţă din cele mai mulţcmitoare. Şi un adeveru Iacov părea omul celu mai fericitu, afară de boala de peptu de care sufere, nimicu nu tulbura aburul limpede alu căminului seu. Odată afacerile din afară isprăvite, Iacov nu ave altă fericire, decăt micul circu alu familiei sale. Sările, şi cănd erau singuri, toată ocupaţiunea lor era pentru mica Elenă pe care o iubeau cu nebunie. Incov spunea felurite mici întâmplări, Maria o adomne in cântecele sale, infine tatul şi muma, se intreceau intelui lor, pentru a căştiga afecţiunea copilei. Duminicile şi in alte (file de serbători, după ascultarea leturghiei, Iacov insoţitu de căteva din cunoscinţele sale, vine acasă, unde Maria ii aştepta cu unu prăndu vrednicii de ori ce musaferu, cat de ilustru ar fi du! Dupe prăndi, să retrăgeau cu toţii in mica gradinuţă de lăngă casă, acolo sub unu stejarii seculara, Iacov vaconta concetăţenilor lui, felurite fapte istorice şi glorioasă, repurtate de iluştrii noştri strămoşi. Era ceva plăcutu şi imposantu totodată, privindu aceşti oameni in straele lor de serbătoare, grupaţi in jurul lui Iacov, şi ascultăndu vorbele lui cu o religioasă atenţiune. Maria avendu in braţă pe mica Elenă, la picioarele cariaşede culcatu cu botul intre labe câinele ursu, care nu se despărţea niciodată de mica sa favorită, forma unu complecta tablou, in adeveru pitorescu. Fericită viaţă, unde simplicitatea alungă tot ce este falşi, şi unde imaginaţiunea nu are altu ţelu decăt binele ! Dar vai! cum noi simpli muritori vom trece acestu paharu, ce se numesce durere, şi de care nici singur Crist nu au pututu scapa ! ! ! II. Unde lectorul face cunoscinţa cu doue ])ersona(]e noue. Acum că am făcutu cunoscinţă cu această parte a familiei Sulin, permită-nelectorii noştri, a ne permuta in târgul Chişinău, spre a face cunoscinţa a doue personaje noue ce au a juca unu rolu principalii in istoria noastră. Iacov Sulin, afară de nevasta şi copila lui, mai are şi doi nepoţi (de sânge: Codrat şi Simion Sulin, la vârsta de patruspre-ciece ani celăntâiu şi de trei-spre-depe celu alu doile, remaşi orfani şi fără nicio avere, aflară adăpostul lor la unchiul Iacov, care se grăbi a-i lua sub a sa părintească îngrijire. Codrat şi Simion fură daţi la şcoală şi la vrăsta de doue-(Jeci ani, pe când Iacov creita că este timpul, a-i deda la ocupaţiuni mai serioase, ii chemă înaintea sa pe amândoi : „Dragii mei, eată-vă ajunşi la vârsta in care omul este dator „a incepe se muncească. Voi nu mai sunteţi copii, pentru a nu înţelege toată înţelepciunea ce se cere in această cale „spinoasă. Lată aice, uăle doue sute rub I „te de fiecare, mergeţi şi prin munca şi „purtarea voastră, faceţi a se innrdti.-Din „o bună chibzuinţă, nu veţi intănjie,’ a fa„ce trebuşoare bune. La toată ’* 9 „rarea anse, nu treceţi cu vederea inpreju, . .. pe moşul vostru care ve bine cuvinteadă şi „care roagă pe bunul Dumnezeu a ve fi „intru ajutorii.“ Şi cjicendu aceste, in măneie fie căruia cate unu ,puse plin«, şi se dispărţi ele ei, după ce ledă? ■ du mai multe consiliuri despre modul cum trebue a se purta in lume. De la această despărţire, se strecurase şese luni, fără ca Iacob se fi auJitii car pomenindu-se de ei. Este drepţii, că după însurătoarea Iacov observase că intre Maria, şi mai cu samă intre Codratu, esista unu felii de neînţelegere, aproape de ură, că Elena nu are mai mare spaimă decăt Codrat - că câinele ursu, nu vede nici odată pe aceşti fraţi fără a mărăi intr’unu chipu ameninţetoriu. Înse ce făcu toate aceste nimicuri ! masa Nu suntu ei totdeauna, totu de a casei ? Pentru ca Codratu şi Simion să nu mai dec pe la unchiul lor, negreşitu trebuea să fie unu altu respnu multu mai mare. Poate că intreprinderele lor au eştiu reu, şi se’nroşescu a da ochi cu unchiul lor... poate că norocul lor eau pusu mai presusu decătu acesta unchiu ?... Astfelu işi esplica Iacov lipsa nepoţilor lui, căiul cu doue (file in urma, mergendu la Chisinau, spe a se disface de nisce lănă, de unde Tavi vedutu inturnăndu-se, deodată se’ntălni cu Codratu, care eşea din ospiţerie. Codratu ave aerul foarte posomorâţii, şi fie că nu au ventutu pe Iacovu, fie că sau prefăcut a nul vede, înainta cu repejune cătră colţul unei strade, cănd se vădii apucatu de mană de cătră Iacov. —E! buna cjipa Codratu,Jiscelu, dar ce dracii te faci se fii așa de nebăgător in samă, incăt se nu vecji pe prietenii tei care te dorescu atăt de multu? —A ! unchiul Iacov, buna dlipa unchiule ! me cartă dar (Jeu nu te videam, pricina e că suntu foarte necăjita cu trebile , respunse Codratu, cu unu tonii pe care nu putemu alu afirma de sinceru. —Incurcatu pănă la atăta, incătu să nu vecji pe moşul teu, cănd acest moşu lire mai alesu dreptul a-ţi bănui uitarea in care mai lasatu ? — Despre uitarea de care ne bânueşti, nu ai nici unu cuventu, căci cată se fimu drepţi; dacă eşti dumneta care ne doreşti, suntu alţii. — Destul Codrat, întrerupse cu bunătate Iacov. Maria nu au fostu şi nici este decăt sufletul celu mai bunu din lume. Dar se lăsămu toate aceste la o parte şi se vorbimu de noi. Ce faceţi? unde este Simion? — Ceia ce facemu? replică cu unu tonu amaru Codrat. Ce poate face, doi oameni slabi şi fără nici unu sprijinii, decăt a calici pe la uşele oamenilor ! unde e Simion întrebi duiuncta? Eu singur nu l'am veijutu de adi dimineaţă, ceea ce semn este, că elu ca şi mine bate picteni toată (Jioa, alergăndu după datoriile mai avemu pe ici colo, singurele noi mijloace. — Ce spui Codrat ? replică Iacov prinsu. Aţi ajunsu voi pănă nu aşa s JURNALU PENTRU TOȚI.