N. D. Popescu: Iancu Jianu (1873)
— 4 — Lung, pe lângă orășelul Curtea de Argeș, tra- ]t versă prin vad apa Topologuluî și nu se opri pană ce nu se veciu în codrul des ce acopere înălțimile ce domină valea Oltului și a Râmnicului. Ve(ându-se într’această halăciugă de copaci, ii mai veni și lui inima la loc și să hotărî a descăleca și a da drumul calului să pască, spre a fi încal el sătul şi în stare de-a continua drumul înasinte spre ţăra Oltului ; într’acest timp el îşi ameţia apriga fome ce-l consuma prin mestecarea în gură a câtorva foi de buruene sălbatice, cari după credinţa haiducilor stămpără fomea. Pe când el şi calul seu să dau odihnei într’acel hăţiş, îngropaţi în iarbă, care era înaltă pănă la genunche, în timpul în care calul mănâncă şi stăpânul seu să ospătează cu fol de buruenî, îngăduiţi-ne iubiţi lectori, d’a ne transporta teatrul icţiunal la o mică distanţă de acolo, ca să vedem şi să aflăm ce să petrecea în inima pădurilor, pe rând păsărele dormeau în copaci şi hiarele în rizuine, în aceiaşi pădure, pe acelaş muscel, şi in aceiaşi iarbă mare şi grasă să ascundea la o distanţă foarte mică o dată de haiduci! Intr’o luncă încântătăre, încunjurată din toate părţile de păduri dese, largă numai de câteva zecimi de stânjeni în lung şi lat şi ascunsă cu precauţiune de că-l tră gelasa natură indiscretelor căutături omenesc!, să odihneau într’aceia sără dovozeci şi patru fiinţe omenesci. Nimic mal frumos, nimic mal încântător, nimic mai cochet ca acest locaş de zinc! Iarba aceia era mai înflorită ca oriunde, parfumul tânului era mai îmbătător ca aiurea şi tăcerea mai profundă ca pretutindeni. Printre iarbă curgea o apă limpede ca cristalul şi rece ca ghiaţa.