N. D. Popescu: Tunsul Haiducul (1881)
oră, mai cu seamă ochii. Iată portretul seu : Un cap puţin cam lătăreţ la creştet, un păr negru, des ca peria, aspru şi tuns soldăţesce, nisce ochî care deşi micî, dar sub fruntea luî cea lată şi sub sprâncenele sale dese şi bine arcuite păreai a fi forte mari şi pătrundători, mai cu seamă când îî rotea în caţe şi-l arunca repede într’o parte. Un nas cam lat şi ridicat niţel în sus, nisce buze lăticele umbrite de nisce mustăţî negre şi dese, o barbă mică şi stufosă, un gât gros ca de taur, nisce spete late şi bine legate, un pept falnic, un mijloc potrivit, o statură de mijloc şi o înfăţişare împunetare ; iată întregimea portretului eroului nostru pe care preoţii, şi după eî totă lumea, îl numia Ioniţă Tunsu, din causa că în loc d’a purta părul, ca toţi camaradii săi lung şi pletos pe spate, îl purta cum spuseserăm mai sus tuns pănă la piele. La îmbrăcăminte însă să asemăna întocmai cu camaradii săi din acea epocă, adecă în cap purta un cauc de lână verde soios şi terfelit, pe corp un anteriu de dumicaton albastru vărgat cu galbăn, lung pănă la genunche, rupt, murdar şi jerpelit, la mijloc era încins cu un brîu de pambriu împestriţat cu fel de fel de flori şi colori, şi în piciore purta o pereche de iminei scâlciaţi ca val de lume. După ce sferşi cu strecuratul unt-delemnului să puse a număra luminările şi a le drămui cu ochii şi mâna şi după aceia să scula în sus cu un aer plin de nemulţămire şi începu să murmure cu năcaş : — De giaba totă strădania mea! din nimic tot nimicese ; cu mucuri de luminări furate din biserică şi cu unt-de-lemn scurs de prin candele nu să pricopsesce un om ca mine. Aici, nu e mai mult de şase oca de lumînărî şi trei oca de unt-de-lemn; ce să prind pe ele? dece rubiele şi lumea totă. Trei-deci şi cinci de lei în trei săptămâni! sărăcie curată. Şi pentru atâta mană mare ce mai de minciuni spuse popilor şi epitropilor! Ba că un liliac vrend să mănânce prescură a răsturnat un clondir de ritmare