N. D. Popescu: Constantin Brâncoveanu (1885)
o rul, căci opera sa era mare şi frumosă, şi pe lângă mărire şi frumuseţe, avea în sine o podobă mai presus decât tote podobele, avea o şcolă română, căpuită cu cărţi romane tipărite in ţără, şi condusă de dascăli învăţaţi tot români, cari егай animaţi de sântul dor d’a consolida opera începută de marele Maleiă Basarab voevod, reînfiinţătorul şcollelor române în ţera romanilor. Pote fi ore vre-o podobă superioră acestei podobe, care împodobesce cu lucruri bune mintea şi inima omului? In фиа în care introducem pe iubiţi noştri lectori, adică la 21 Maiu din anul 1692, aceste locuri егай curberate de o mulţime de cai, boi, butoi, rădvane, căruţe, care şi omeni pedestriî, veniţi din locuri depărtate ca să asiste la târnosirea Sf. Monastiri, şi tot deodată să vadă pe M. Sa vodă de care se vorbia atât de mult bine printre prostime. Acea oi era frumosă ca şi magnifica serbare ce se celebra în mijlocul munţilor din judeţul Vâlcea : sorele lumina pe cer ca un bulz de aur aruncat într’o mare de azur, verdeţa pajiştelor şi a selbelor vecine, răcorite de rouă dimineţii, esala un parfum dulce şi dătător de sănătate, floricelele câmpiilor şi ale serbelor, care ascundă cu modestie frumosele culori ale petalelor lor, îşi desfăcea cu mulţumire caliciurile lor, ca să absorbă primele rade de căldură ale sorelui ce abia apăruse; rîuleţul ce şerpuia în vale printre arbuştii şi iarbă, murmura cu veselie, oglindind în cristalinele sale ape auritele reflecte ale sbreluî, şi păsărelele, veciniei cântăreţi aî sublimei naturi, umpleaă aerul de desmierdătorele lor viersuri, şi ca pasărea măeastră din poveste se sileaţi a întrece prin cântecele lor sunetele marelor clopote ale monastireî. Orăşenii şi curtenii venise cu două trei ф1е mai ’nainte ca să asiste la astă sântă sărbătore, iar ţăranii megiaşî sosise numai de cu sără şi despreţuind corturile ce se întinsese din porunca Domnului pe câmpie ca să adăpostescă marea glotă a pelerinilor, se culcase sub care, dinaintea focului ce ’şi făcuse fiecare lângă vifişare, şi dimineţa, cum apăru aurora, se sculiră, se îmbrăcară, se împodobiră şi plecară pâlcuri, pâlcuri spre sântul locaş din dăr. Cum se făcu фий şi se deschise uşa bisericii, mulţimea năvăli în întru încât într’o clipă se umplu şi biserică, şi tindă şi cathumen de nu mai putea să încapă în întru suflare de om, deşi biserica era îndestul de mare şi de spaţiosă, şi cu tote acestea cre-