Th. M. Stoenescu: Ștefan cel Mare (1892)
în fiinţă ca domnitor al Moldovei, şi a răsbuna pe tatăl său Bogdan, în timp de doi ani, cât domnise Petru Aron, Moldova mergea din reu în mal reu ; mai tot poporul era nemulţumit, afară de acei care alcătuiau curtea Domnului şi erau la favere, cu tote că şi mulţi dintre denşii vezuseră cum merg lucrurile şi aşteptau minutul prÿncios să se schimbe la faţă; — pe de altă parte turcii fâceau felurite neajunsuri, iar Petru Aron ca să le astâmpere setea de bani şi să-l facă sa-l] asigure pe el la domnie aduse ţara în stare să plătescă tribut mare şi greu pentru popor. Fără îndoială, că Petru Aron prin slăbiciunea sa şi prin reii diregători ce ’l înconjurau ar fi ajuns pote să schimbe Moldova în oblăduire turcescă, dacă împrejurările n’ar fi făcut ca acest Domn să piarză încrederea între mulţi dintre boerii iubitori de ţară şi astfel aceşti boeri să uneltescă şi să apese la căderea lui, între boerii de frunte cari erau nemulţămiţi, se aflau şi Teut, Şendrea, Isan, care deveni sub Ştefan vistiernic, iar în capul lor era Teoctist Metropolitul. Astfel, în ziua de Joia-Mare, totă lumea era neliniştită, din pricina că Petru Aron Vodă fusese învins de către Ştefan, fiul lui Bogdan, şi că se întorsese ruşinat, dar tot păstrând încă domnia, ceea ce făcea pe partizanii lui să fie mâhniţi, iar pe cei duşmani lui nemulţămiţi că Ştefan nu putuse să ajungă în Suceava, ca sa ’l proclame Domn în locul lui Petru. Cătră soră, Teoctist Metropolitul chemă la dînsul pe Teut și stete multe ceasuri de vorbă cu el. — Nu e altă scăpare, zise Teut Metropolitului, de cât să îndemnăm de iznovă pe Vodă să purcedâm în contra lui Ștefan, iar noi aci pe de altă parte să ’l săpăm pe dedesubt.