Magazin, iulie-decembrie 1998 (Anul 41, nr. 27-52)

1998-09-10 / nr. 37

Nr. 37 (2132) din 10 septembrie 1998 Numele real al actriței Mireille Dare, care a împlinit anul acesta 60 de ani, este Mireille Aigroz. Dar, la 21 de ani, cînd a părăsit Toulon-ul (unde s-a născut) și s-a îndreptat spre Paris (unde urma să candideze la concursul de admitere la Conservator), Mireille, în căutarea unei noi identități, de fapt a propriei identități, a hotărît să-și schimbe numele. Și pentru că în copilărie își alinase singurătatea cu lecturi de tot felul, iar Jeanne D’Arc o fascinase prin forța de a-și înfrunta destinul, și-a spus Mireille Dare. Apoi, a pornit în bătălia cu viața, de una singură... Așa cum se știa dintotdeauna crescuse în tăcere și singurătate. Cînd s-a născut, părinții ei nu mai erau prea tineri, iar cei doi frați mai mari, unul cu opt, altul cu zece ani, nu înțelegeau de ce mai fusese nevoie de încă un copil în familia lor. Timpul trecea într-o monotonie apăsătoa­re, părinții se ocupau cu cultivarea și vînzarea le­gumelor, într-un fel ciudat de conspirație a tăcerii și în absența totală a nevoii de a-și mîngîia copiii, de a le adresa un cuvînt de blîndețe sau de a le răs­punde la întrebările cărora aceștia nu le găseau răspunsuri. Prin forța împrejurărilor, micuța Mireille s-a învățat să trăiască în mijlocul grădinii, printre plante. Le privea ore în șir, le mîngîia, le îngrijea și, prin intermediul lor, asculta cum trec anotimpurile. Cînd a învățat să citească, și-a făcut cîțiva prieteni, personaje de opere litare are, și astfel și-a construit un univers fictiv in care s-a strecurat fericită. Toulon ca pe un passe-partout, dar nu obține decît zîmbete amuzate, își compune numele nou, se prezintă la concurs și­­ratează. Se înscrie totuși la un curs de teatru condus de Maurice Escande și, totodată, se prezintă la tot felul de interviuri și probe. Belmondo și Delon sînt și ei la început de carieră. Mireille privește cu tandrețe nasul șifonat al lui Belmondo și visează la frumusețea lui Delon. Nimerește la un concurs organizat de Europe 1 pentru depistarea de tinere talente și, în vederea paticipârii, e trimisă la surorile Carita. Aici este examinată, i se rotește capul în fel și chip pentru a-i observa pro­filul și se decide, va avea o nouă tunsoare, cea pe care o știm cu to­ții din filmele în care a jucat. Dar părul este încă negru. Urmează o perioadă în care joacă la Teatrul Grammont, în piesa „Eroul și soldatul” de G.B.Show, apoi obține un mic rol într-un film alături de Belmondo și abia în 1961, cînd filmul lui Jean Prat, „Haute-Claire” în care Mireille joacă, este difuzat la tv, se poate vorbi de o lansare în lumea cinematografiei. Pentru a continua, simțea că a venit momentul să scape și de cicatri­cea de pe nas și chiar să-și schimbe culoarea părului din negru in blond. „Abia cînd m-am văzut blondă m-am recunoscut pe mine însămi”, spune Mireille Dare. Etapa de blondă sexy îi are în pelerinajele sale obișnuite prin studiourile de audiție, Mireille Dare îl cunoaște pe Lautner, cel care avea să deschidă pentru tînăra de atunci porțile unui tărîm mult visat. A învățat-o să vorbească, să meargă cu pași eleganți, să se poarte în societate, să-și facă prieteni, împreună cu echipa de actori din preajma lui Lautner a jucat în... 13 filme. Apoi, a avut șansa ca Brigitte Bardot să refuze un rol, povestea unei fete cu o gîndire liberă - Galia. Galia nu se lasă aleasă, ci alege. Ea decide pentru ea. Nu concepe să trăiască decît eliberată de prejudecăți. Filmul „Galia” apare cu doi ani înainte de mișcarea feministă din ’68 și Mireille, care interpretează rolul Galiei, devine peste noapte un fenomen social, o actriță asaltată de­­ mass-media. Uluită de ceea ce se în­­tîmplă, Mireille nu prea știe ce să răspundă ziariștilor care o sîcrie cu tot felul de întrebări și, în ciuda succesului de care se bucură, începe să se îndoiască de propria ei inteligență. Complexul sporește pe măsură ce Lautner îi oferă în continuare roluri de blondă sexy: în mai puțin de doi ani face alte patru filme. Americanii, incitați de succesul pe care „Miss sexy cu picioare lungi” îl înregistrează, o invită pe Mireille Dare la Hollywood. Mireille se instalează în avion, își cuplează centura de sigu­ranță, dar în ultimul moment simte că nu poate părăsi Franța, că plecarea ar însemna cea mai mare prostie. în fond, devenise un star în țara ei, ce voia mai mult? N-avea de gînd să cucerească lu­mea. Altceva o prea­„Cu Alain Delon mă întîlni­­sem de nenumărate ori. Pe stradă, la diferite serate, în studiouri. De fie­care dată, el venea la mine. în ’68 filmam la Roma. Mi-a telefonat și m-a întrebat dacă vreau să joc într-un film cu el, în „Jeff”. A venit să-mi aducă scenariul și între noi a început o poveste de dragoste care a durat... 15 ani. De ce nu mai devreme? Pentru că mi-era frică de el. Era prea frumos. Un sex-simbol produce teamă: în ’68, el trecea printr-o perioadă mai dificilă, cu afacerea Marcovic, avea nevoie de mine, așa că atunci am putut să-mi înving teama. Avea 32 de ani și era de o frumusețe insuportabilă. Era înconjurat de persoane fascinante, care mă făceau să visez. Eram absolut uluită”, mărturisea la un moment dat Mireille Dare. Cu Alain Delon, Galia, fata cea liberă și non­­conformistă se transformă într-o gheișă și, de bună-voie intră într-o colivie de aur. Are 30 de ani și e hotărîtă să-și abandoneze cariera pentru acest bărbat atît de frumos, atît de mare ca actor, atît de... îndrăgostit. Mireille nu-și dorește nimic altceva decît să trăiască alături de un bărbat, să se ocupe de el, să formeze un cuplu. Să aibă viața unei femei, nu a unei actrițe. Cu Alain, Mireille învață să îngrijească o casă, două, trei, apoi patru: Paris, Douchy, Aix-en-Provence, Marrakech. E preocupată de mătăsuri pentru tapetat pereții, de vopseluri, de cele mai mici detalii decora­tive. Treptat, se ocupă de afacerile Alain Delon: par­fum, mobilă, cămăși, cravate, ceasuri. Viața ei fuzio­nează total cu a lui. Trăiește numai pentru el. Din cînd în cînd, acceptă roluri minuscule în filme repede uitate de public, doar pentru a nu fi nevoită să stea prea mult departe de el. Suportă orice, chiar dacă, după cum avea să mărturisească mai tîrziu, „Alain a avut multe aventuri în timp ce era cu mine, dar s-ar fi putut altfel?” „Mai tîrziu” înseamnă... acum Boala anunțată în copilărie a ajuns-o pe Mireille din urmă. Oboseala fizică a început să devină o realitate din ce în ce mai supărătoare. Pînă cînd i-a fost imposibil să mai urce o scară, nici măcar cîteva trepte. Soluția? Operație pe cord deschis, intervenție care a durat șapte ore, dar care i-a salvat viața. A revenit acasă, afecțiunea cardiacă fusese rezolvată, dar o aștepta o surpriză care avea să-i sfîșie inima. Pe 12 iunie 1983, Alain o anunță că este îndrăgostit de o altă femeie, deci relația lor a ajuns la final. Mireille trebuia să plece. Mecanic, și-a aruncat într-o valiză cîteva lucruri, și-a ascuns plînsul în spatele unor ochelari mari, fumurii și s-a trezit în stradă, cu același sentiment de singurătate încercat în august 1959, cînd a ajuns la Paris. Și-a găsit o locuință, a continuat să se ocupe de afacerile lui Alain Delon și a sperat că totul nu e decît un coșmar din care se va trezi. Pe 7 iulie a intervenit însă un accident de mașină. Se întorcea din Italia, de la o fabrică de cravate „Alain Delon”. Mașina în care se afla, condusă fiind de un șofer, a intrat sub un camion. Mireille s-a trezit în spital cu o fractură de coloană vertebrală. Delon a venit imediat la ea, a transportat-o de la spitalul din Aoste la cel din Geneva, dar din acel moment, fiecare dintre cei doi a fost convins că viețile lor s-au despărțit pentru totdeauna. De la Galia la Mireille cea adevărată Timp de trei luni, Mireille a stat imobilizată într-un corset de gips, de la gît pînă la călcîie. Orele de suferință i-au fost alinate de Pierre Baret pe care îl cunoscuse cu mai mulți ani în urmă - condu­cea Europe­i - și era îndrăgostit fără speranțe de ea. Acesta a încurajat-o, i-a vorbit și a ajutat-o să se vindece. Abia cînd rănile fizice s-au cicatrizat, Mireille și-a ațintit mai cu atenție privirile asupra lui Pierre și a descoperit un bărbat dornic să o învețe în continuare cum să se iubească pe sine, cum să se privească în oglindă și să se accepte. A învățat-o să se bucure de călătorii, de concerte, de sărituri cu parașuta, de raliuri și a îndemnat-o să-și reia munca. Ca realizatoare, Mireille Dare a făcut filmul „La barbare”. De fapt, Pierre Barret a învățat-o o altă viață, mai simplă, mai autentică, mai liniștită. Dar, un cancer de ficat curmă viața lui Pierre Barret la 16 octombrie 1988. Mireille e din nou singură și unica ei alinare sînt valurile nesfîrșite de lacrimi. Următorii opt ani și-i petrece printre cărți, încercînd să afle sensul vieții, călătorește, face reportaje pentru emisiunea „En voyé special” și are sentimentul că mai devreme sau mai tîrziu i se va întîmpla ceva extraordinar: în iunie 1986, la locuința ei din Marrakech, se prezintă un arhitect cu rugămintea de a i se permite să viziteze casa despre care prietenii i-au spus că este o operă de artă. Și astfel, acel bărbat intră în viața lui Mireille. La 60 de ani, Mireille recunoaște: „Dacă e să fiu cu adevărat sinceră cu mine, trebuie să recunosc că sînt puternică numai cînd sînt în doi. Doar atunci simt că pot să mut și munții”... Mireille Dare nu uită totuși că niciodată nu a cerut-o nimeni în căsătorie. Pagină realizată de AURORA POPESCU Anomalia cardiacă, prilej de bucurie într-o zi, mama sa a fost convocată la școală. Mireille a asistat la următorul dialog: „Fiica dv. are un suflu sistolic./ - E grav?/ - Deocamdată nu. Dar mai tîrziu, s-ar putea./ - Mai tîrziu înseamnă... cîndva.” Doamna Aigrez a părăsit liniștită încăperea, în timp ce Mireille afla cu bucurie că din cel moment va fi scutită de sport. Abia că avea mai mult timp pentru lecturi, pentru visare. Visa deja să urmeze Conservatorul, măcar cel din Toulon, să devină actriță. Deși... Mergea la școală singură, pe o bicicletă primită în dar de la fratele său. Un moment de neatenție, roata se agață de șina tramvaiului și Mireille cade cu fața pe asfalt. Se alege cu o cicatrice unitâ pe nas, care se adaugă la suita ei de complexe: prea înaltă, prea slabă, cu părul creponat și mult prea negri. Or, starurile din acea perioadă se numeau Martine Carol și Brigitte Bardot. Erau per­fecte. Pe cînd ea... Totuși, va fi și ea actriță, în fond mai existau și Marie Laforêt și Audrey Hepburn, brunete și filiforme. Termină cu premiu Conser­vatorul din Toulon și pornește spre­­ Paris. Rătăcind prin Paris Parisul nu o sperie. Cu naivitate, aleargă să se înscrie la concursul de admitere în primul an de conservator, fluturînd premiul obținut la cupa, să scape de imaginea de blondă sexy. Dar cum? Pe de-o parte nu avusese prilejul să întîlneasca regizori ca Truffaut, Cha­brol sau Antonioni. Pe de alta, se con­sidera o actriță populară, amuzan­tă, simpatică, dar fără vălul de mis­ter, de eroism, de tragic, specific al­tor actrițe. Cu toate acestea, se afla în apogeul carierei sale... gheișă Întîlni­rea cu Alain Delon sau rolul de

Next