Minimum, 2002 (Anul 16, nr. 178-189)
2002-10-01 / nr. 187
MINIMUM nr. 187 - Octombrie 2002 - Pagina 43 CARTEA ■ Chagall în versuri parte a versurilor obsedată de moarte? O simțea, o presimțea, o aștepta? Citind astăzi cartea, avem posibilitatea să descoperim "dosarul medical" al distrugerii ei? Da, răspunde Campus. Criticul pune degetul pe o dualitate care definește scurt, ca o carte de vizită, starea de spirit a Irinei Gorun. Pe de o parte, întâlnim o sete nebună de viață (dar nu oricare, ci la înălțimi) de care ne lovim în repetate rânduri și care se exprimă sub forma dorinței de a fi pasăre și de a zbura, asemenea personajelor lui Chagall: Păsările se rotesc deasupra, ne strigă./ Țipătul lor ascuțit ne cheamă/ Și noi amânăm zborul pentru încă o zi... ❖ Sunt zile când plutesc pe roata largă,/ Zbor planat/ zbor greu și larg peste amintiri amorfe ❖ Gonesc peste pământul advers în marile păduri, prin grele mlaștini, peste ape clare, pe sub munți giganți.../Gonesc, gonesc încă spre un mare hamac atârnat de baierele cerului... / Trec păsări înfășurându-se pe coloane de aer,/ Trec păsări răsucind deasupra casei/ Un caer lung, subțiat spre păduri/ (...) Trec, toate minunile trec și mă lasă/pierdută în curte, printre rufele ude, / pierdută printre roți ruginite și sparte plane,/ pierdută într-o curte, închisă printre curți ❖ O pasăre uriașă plutește peste lume, / Spirit prin albastru și înalt pustiu ❖ Aș vrea să zbor în zi cu ploaie rece/ Când case vechi și sparte/ Simt tabloul disperării pătându-le pereții/ în clipa când orașul/ Cutremurat de dor/ Va aștepta minunea... ❖ Mă chemi să zbor, și eu/ mă prăbușesc sub zeghea aripilor tale/ în hău de dor/ și-n hău de neînțeles ❖ Poemul meu nu-i decât o pasăre rănită/ mănunchi de pene și sânge/ prăbușit prin ciulini, în pământeană iarbă ❖ Zburam ore și ore, până ardea văzduhul și cerul se depărta, alungat în hăuri ❖ Dansam în aer și coloram întunecimea ❖ Mai du mă o vreme, mai fă-mă să zbor o dată peste oraș Pe de altă parte, însă, I. G. este bântuită de spaima morții, în "Imn lucernei" ea mărturisește a avea "doi ochi pe-o față prea strâmtă (...) un ochi lucios sclipind un ochi noros tăcând". Aceasta n-ar trăda o particularitate a poetei, coexistența celor doi ochi ne caracterizează pe toți, numai că la I. G. ochiul noros era de o sută de ori mai mare decât celălalt, având dimensiuni ciclopice. Și spunându-și ultimul cuvânt. La o vârstă când te-așteptai ca fata să joace volei în curtea școlii și să viseze noaptea la Alain Delon-ul ce va să vină, liceanca se zvârcolea sub plapumă din cauza coșmarurilor populate cu balauri și strigoi. Poeta simte că-i lipsește ceva, ceva esențial, pentru a trăi cu adevărat. Ea se comportă asemenea unui om care se sufocă, strigând: n-am aer și făcând gesturi disperate întru ajutor. Obiectele cad încete, mereu/ singurele lucruri reale/ în lumea ochilor și a părului meu./ Cu mâinile ridicate în sus/ Ca vechii indieni/ Cer mereu, / Fără întrerupere, ploaUltimele cuvinte scrise greu, greu, de Irina Gorun înainte de a muri. Era un mesaj adresat soțului ei și părinților. SUA 1985 ie./ Ploaie pentru seceta obrazului meu drept/ Ploaie pentru culoarea pastel a sufletului/ Și pentru praful cenușiu, uscat, / Al cuvintelor adunate în colțul odăilor, /Pe tavan, pe podea, în sertare, / Pe mobilele - zestre a unei nunți târzii./ Cer ploaie mereu, brațele verticale/ în timp ce trupul îmi moare/ Sub obiectele trainice, solide și grele ("Obiecte"). Uneori, se vede în chip de cerb înjunghiat: Cerbul a îmbrățișat lung securea/ Și i-a lins fierul cu patimă./ A zvârlit departe de el copitele,/ A lepădat coamnele într-un copac, / A spart fruntea de pietrele drumului ascuțite, / Lăsând să picure sângele pe fier/ Și și-a dezgolit în sfârșit pieptul alb, / Picioarele rămase mai întinse larg./ Securea i-a pătruns liniștită adânc/ Și-un vânt de primăvară a țoșnit printre copaci ("Victimă și călău"). Altă dată e frunză, gata să cadă la pământ în orice clipă. Frunză de plop poleită cu soare/ "Cred că, am avut ce se cheamă septicemie"... Apoi, în engleză: "Simt că sunt mai rece"