Mişcarea, septembrie 1910 (Anul 2, nr. 191-214)

1910-09-26 / nr. 211

/ . ANUL II.—No. 211. ♦5 RĂNI Redacţia şi administraţia ABOUAMENTI, In ţară pe un an . . 20 lei Pe jumătate an . . . 10 „ Pe trei luni .... 5 „ In străinătate pe un an 40 Iei Pe jumătate an . . Pe trei luni 10 Preoţii şi Învăţătorii rurali 50%MIŞCAREA ZIAR NAŢIONAL - LIBERAI. Iaşi, Strada Păcurari 3. (Saloanele Clubului Liberal) epistola 44u­1&&dM; Dl Al. Băd­u­­­an, şeful conserva­torilor-democraţi din localitate, a publicat prin „Opinia“ de aseară o scrisoare prin care se pronunţă pen­tru aşezarea statuei lui Vodă-Cuza la piaţa Unirei. După cum vedem, stilul epistolar a intrat în usul unor anumiţi băr­baţi politici de la Iaşi. După epis­tola sentimentală a d-lui Matei Can­­tacuzin, a venit epistola şi mai sen­timentală a d-lui Bădăpău. De­cit un singur lucru : dacă sen­timentalismul exagerat cadrează oare­cum cu temperamentul d-lui Matei Cantacuzin, acest sentimen­talism devine cel puţin straniu, cind îl vedem manifestîndu-se in acţiu­nile politice ale d-lui Bădărău. No­tele de sentimentalism transcenden­tal şi de naţionalism fanatic, sună fals cînd iesă din făptura politică a d-lui Bădărău. Dar ce spune dl Bă­­dărău prin epistola ce o adresează „Opiniei“ ? Statuea Unirei —spune dl Bâdă­­rău—nu-şi va împlini „misiunea" de­cit dacă va fi aşezată în Piaţa Unirei. Şi pentru ce nu şi-ar îndeplini „misiunea“ ? Dl Bădărău răspunde: „O statue poate face dovada de „conştiinţa iniţiatorilor pentru a a­­­juta cu o formă concreta fixarea „unui fapt istoric, naşterea unei 1p­­-agend­e sau sporirea ei. Faptul is­­­toric al Unirii a fost fixat deja In. „Iaşi prin crearea pieţei Unirei, „care a contribuit şi la naşterea „legendei, prin lărgirea într’o piaţă „cu numele de „Unirea", a stradei „unde, legenda spune, că poporul „a jucat, la 24 Ianuarie 1859 hora „Unirii." Şi apoi urmează un pasaj senti­mental. „Cîte generaţii au repetat această „horă , în acelaş loc —suspină dl Bă­­„dărăul-Clte serii de tinerei au „fost deja In pete ti­par la serbările „noastre naţionale în piaţa­­Unirii, „şi cite fioruri înălţătoare de su­nete s’au produs în mijlocul mic­iimei adunate într’atîtea rînduri în „acea piaţa, pentru a sărbători cel „mai mîndru act de conştiinţa na­ţională. „A aşeza statuia lui Cuza-Vodă „într’o alta piaţă, este a scădea îm­­­părţind’o, legenda unirei, simbo­lizată în domnitorul fericit pe nu­­­mele căruia Ba realizat acest mare „act ; este deci a distruge o parte „din menirea statuei.“ Teoria d-lui Bădărău este de o ingeniositate foarte veselă. Dl Bădărău spune că o statue are o „misiune" -de­şi se pare că misiunile, sunt pentru oameni şi menirile sunt pentru lucruri. Dar această menire nu este nici de a face dovada conştiinţei iniţia­torilor, nici de a fixa naşterea u­­nei legende sau sporirea ei; meni­rea unei statui este de a eterniza un mare fapt istoric real. Elemen­tul legendei nu are ce căuta în ri­dicarea unei statui, pentru că o sta­tue nu are menirea de a eterniza o fantezie, ci de a eterniza o rea­litate. Pentru legenda sunt versurile, nu bronzul. Şi pornind de la faptul că Piaţa Unirei, personifica legenda Unirei, dl. Bădărău spune că a aşeza sta­tuia lui Cuza-Vodă în altă piaţă, este a scădea legenda Unirei. In primul loc, în chestiunea pusă în discuţie, legendă nu poate avea nici un sens. Nu se discuta chestii de pe vremea fundarei Romei, nici macar de pe vremea descâlicătoa­­rei, pentru că legenda sil poată a­­vea o valoare istorică. Sunt fapte petrecute cu cincizeci de ani în ur­mă, care sunt în cunoştinţa tutu­rora şi care nu pot fi prezentate în cadrul fantastic al legendelor popu­lar­e. Legenda spune—scrie dl. Băda­­rău — că poporul a jucat la 24 ia­nuarie hora Unirei în strada unde actualminte se află Piaţa U­­nirei. Lucrul acesta însă nu-i spune legenda, ci-i spun oamenii de pe vremuri şi aceşti oameni spun că pentru întâia oară hora Unirei nu s’a jucat în Piaţa Unirei, ci în piaţa din faţa Palatului Administrativ. In­cit, argumentarea d-lui Bă­­dărâu cade la primul contact cu realitatea istorica a faptelor. Dl. Bădărău însă are o scuză puternică a argumentărei sale. D-să pune chestiunea pe tema legende­lor de care nu ne putem atinge, pentru a servi o realitate care vine în avantajul d-sale. D-sa crede că a găsit prilejul să cocheteze puţin cu gruparea naţionalistă a d-lui Cuza şi Iorga, pentru a risipi, mă-Ilii 1 ^ f* on Sr» parloT atunoijfcrt» p­omnească ce împresoară firma con­­servator-democrată. In dosul sentimentalismului fan­tastic care transpiră din demagogica sa epistolie naționalistă, se ascun­de o combinație de foarte vulgară negustorie politică. DIN ȘAGA Lichidare „Evenimentul“ văzând că­ cu chestia a­­pei nu o poate scoate la capăt, s-a agațat de chestia petrolului. Dacă nici asta nu­­ va succede, probabil că mâne va aborda chestia laptelui, sau a altui lichid. Cum vedem „Evenimentul“ ține să lichi­deze cu orice preț afacerea cu guvernul. Contra cancerului Du­minică s-a deschis la Paris congre­sul internaţional pentru combaterea can­cerului. România este reprezentată la acest con­gres, prin d-l Haralamb Lecca autorul cu­noscutei piese „Cancer la inimă“... Flirt ——...­­ — — --«~«—i«a«ataaOi31KS8B8M5E­Mi^*a,,IM*1°*T*^— *** --------------­ Deziluzia Il-M Badărâu Nimeni nu crede în recu­­noştinţinţa omenească. Al. Bădărău. Dl. Bădărău este amarii peste mă­sură. Ultimile evenimente politice, desa­­voarea sa de către însăşi şeful parti­dului, campania pornită din sinul par­tidului conservator-democrat în potriva d-sale, toate aceste i au deziluzionat complect. La atacurile ce i s’au adus prin presa acestui partid, d. Bădărău nu a putut şi nu poate răspunde, din consi­­deraţiuni lesne de înţeles. De aceia d-sa a căutat un prilej, un mijloc, pentru a’şi descarcă sufletul de amărăciune şi l’a găsit, trimiţind „O­­piniei" o scrisoare prin care se rosteşte în chestia aşezărei statuei lui Cuza- Vodă. Interesele electorale, cer ca statuia a­­ceasta să fie aşezată în Piaţa Unirei şi nu era nevoe ca d. Bădărău să se o­­bosească a seri acea scrisoare. Dar nu pentru aceasta a trimis d-sa scrisoarea „Opiniei“. Dl. Bădărău s’a folosit cum am zis de acest prilej, pentru a plasa un lung şi dureros oftat, pentru a arunca o să­geată în potriva acelor ce s’au răsvră­­tit în potriva d-sale. Şi într’adevăr, d. Bădărău mărturiseşte că : „nimeni nu crede în recunoştinţa omenească“. Această declaraţie oglindeşte starea sufletească a d-lui Bădărău. D sa crede că are motive serioase să se plîngă de ingratitudinea foştilor săi tovarăşi şi mai ales pe d. Tache Ionescu. Dar dacă şeful conservatorilor demo­craţi ieşeni şi-a însuşit atribuţiuni cari nu i se cuvin, a cui e vina ! Dacă d. Bădărău formulează declaraţiuni cari angajează pe şeful partidului, fără con­­simfimîntul acestuia, cine este iarăşi de vină. Dl. Bădărău a găsit ceia ce a cău­tat, a ajuns acolo unde era fatal să ajungă. Acesta este sfîrşitul fatal al băşicilor de săpun, al oamenilor cari se urcă în chip anormal la situaţiuni ce nu le convin. Şi acum plînge cu lacrimi amare pe ruinile unei glorii apuse. Pungă ’n pace! Doliul familiei conservatoare... Conservatorii de ambele nuanţe terminând repertorul campaniilor de răsturnare, s’au adunat pe acasă începând a-şi căuta de ale gospodăriei. Chestiunile cari formează actualminte su­biectul unor aprinse discuţiuni în familia conservatoare sunt trei la număr. Poate veni dl. Carp singur la putere, trebue să se convină la o inaparare, sau acceptă si­tuaţia cea mai probabilă de a solicita un nou termen de patru ani... de glndire. Nici asupra uneia din aceste chestiuni nu se poate stabili un acord şi de aceea spi­ritele sunt foarte înaîrjite. Takiştii anemiaţi compleet de greutăţile celor patru ani de opozit*' ameninţă pe şef­ainCarpiştii ’la" rîndul lor ameninţaţi a săr­bători jubileul de 15 ani de opoziţie, sunt nu mai puţin disperaţi şi dăinuesc de azi pe mîine. Întreţinuţi cu baloanele de oxi­gen preparate In laboratorul de la Ţibă­­neşti... Iar în lipsa altor preocupări, combinaţiu­­nile deput­se se ţin lanţ. Din aceste com­­binaţiuni se degajează Insă un fapt: dl. Carp nu poate şi nu se Incumeteazâ să cu­gete că ar putea lua singur la un moment dat conducerea destinelor ţârei. Noroc încă că dispun de mult timp pen­tru a găsi soluţia limpezirea situaţiei... Drapelul negru va filfii încă multă vre­me pe balcoanele cluburilor conserva­toare de ambele nuanţe!.. POLITICE „Conservatorul„ ne aduce astăzi î­n discuţie, pe prima pagină, chestiunea „descompunere“. Aceasta cu prilejul unei recenzii asu­pra unui volum de al olandezului Mul­­tatuli, din care reproduce în primul rînd teoria „descompunerei“. De aici constatăm­ ca „îmbătrtnt“, „uzat“, „mort“, „putrezit" ele. Şi acestea toate le reproduce tocmai... „Conservatorul“—care şi-a pierdut ins­tinctul de... conservare! — Comisiunile numite de ministerul domeniilor pentru aplicarea legii prin care se regulează proprietatea imobiliară în Dobrogea au lucrat în tot cursul ve­rei şi acuma vor înainta rapoarte asu­pra celor constatate. După cîte aflăm se vor face depose­dări de vre-o 3 mii de hectare. Mulţi însă dintre locuitorii autochto­­ni, cari posedă terenuri în mod ilegal, dar cari s’au constatat că îşi cultivă singuri pămîntul şi au familii grele, vor fi îngăduiţi să stăpînească aceste tere­nuri. De altminteri şi interesul este ca Dobrogea să fie populată cu astfel de oameni. Putem anunţa tot odată că vor fi depo­sedaţi şi toţi veteranii împroprietăriţi în 1904 şi anii următori şi cari nu s’au stabilit în Dobrogea spre a-şi cultiva pă­­mîntul. Pămînturile deposidate, Statul le va împărţi din nou locuitorilor autochtoni o­­bişnuiţi cu situaţiunea Dobrogei. •­­ Cunoscutul autor de anecdote d. T. D. Speranţă şi-a schimbat genul— sch­indu-şi hazurile în proză. Prima anecdotă în proză a d-lui Te. De. Spe. a apărut astăzi in «Ordinea» la locul de onoare, cu titlul „ Tot cine vine!“ «Ordinea» a făcut o bună achiziţiune, publicînd nouile creaţii ale d-lui Te. De. Spe. care face astfel adevărată politică tachistă­... DUMINICA 26.SEPTEMBRIE 1910 SUB DIRECȚIUNEA UNUI COMITET APARE ZIK.3 MIC financiuri Comerciale Linia în pagina H-a . 1 leu Linia în pagina IlI-a 50 bani Linia în pagina IV-a 40 bani = TELEFON 121 ===== FOI VOLANTE presa revolver. Fără îndoială că cui­va căzându-i în mână o anumită gazetă „independentă“ din Capitală, trebue să se înfioare de grozăvia stilului în care este redactată şi să se cutremure de sta­rea de decreptitudine morală în care se află majoritatea oamenilor noştri de stat cari... n’au adoptat cravata roşie. Stai să te întrebi citind această ga­zetă : Ori cel ce scrie şi-a pierdut lumi­na minţei, ori este un îndrăzneţ apos­tol al adevărului şi zugrăveşte situaţia şi oamenii în adevarata lor culoare ? Ei bine, nici cel ce scrie nu este „încă11 un nebun în înţelesul brutal al cuvân­tului, nici oamenii nu sunt aşa cum îi zugrăveşte el. Mentalitatea publicului este astfel în­tocmită, încât pentru a fi cucerită, pen­tru a fi alimentată îi trebue sau sensa­­ţii picante, cancanuri, dar cele mai gus­tate sunt brutalităţile de condei, violen­ţele şi atacurile personale, într’un cu­­vint: presa revolver. Aşa fiind, ziaristul care nu-şi face un apostolat din mânuirea unui condei, care se adăposteşte sub scutul libertăţi­lor presei pentru a-şi asigura o exis­tenţă cu ori­care bacon sau alt negus­tor de delicatese şi comestibile, ce voiţi să facă ? Se adaptează şi el spiritului public, îşi modelează şi-şi cizelează fraza pe calapodul care e la modă, care se întrea­bă, căci altcum riscă să rămînă cu marfa nevăndută. Dar oare modistele nu-şi dau samă că forma abracadabrantă a pălăriilor de toamnă se abate de la cele mai ele­mentare reguli estetice ? ** * * * * * ** "­­ V da, aşa cere publicul. Şi exemplul se poate lesne aplica ne­gustorilor de ziare. De aceia nu vă miraţi că ziarul care trafichează în numele cinstei şi al ade­vărului, e gustat ca un fagure de miere de Mi­i-Je de cititori abrutizaţi de proza Abrudenilor. Când spiritul public se va preface, presa revolver va înceta de a mai exista. Pănă atunci această buruiană otră­vitoare va creşte şi va înflori în tere­nul prielnic al inconştienţei... Florin. --------------------------------------------­ D IN S B O R U L VR EMI I paradoxe medicate. De curând mi-a căzut în mână o statis­tică franceză după care în secolul din ur­mă media vieţii omeneşti creşte simţitor. „Cercetările savantului autor al acestei sta­tistice, dovedesc că acest progres este pa­ralel cu cel realizat de ştiinţele medicale. De unde în secolii trecuţi, conchide autorul un om se considera ajuns la mijlocul vieţii la o vârstă numai de 27 ani şi bătrân la 40, astăzi la 53 de ani, omul bine îngrijit mai păstrează încă mlădierea mişcărilor şi sagacitatea spiritului. Nu toţi cugetătorii au asupra medicinei păreri tot atât de optimiste. Aşa, după multe ilustraţii medicale chiar, arta lui Esculap, ajută foarte puţin omului şi celorlalte animale. Totul s’ar reduce, după aceştia, la palia­tive uşoare, care să constituie numai un tra­tament simptomatic, şi să înlesnească natu­rei organice rezistenţa necesară pentru în­­frîngerea răului şi redobîndirea echilibrului normal. Afară de cîte­va specifice, cum ar fi chi­nina pentru friguri, ori mercurul pentru ră­ul napolitan, puţine medicamente ar avea proprietăţi curative,—tot restul s’ar reduce în medicină la artificii profesionale şi sin­gura parte cu adevarat ştiinţifică, ar fi chi­rurgia. Şi mai severi pentru medicină de­cit me­dicii, au fost unii filosofi, mari filosofi, cum e de pildă Friederich Nietzsche... După acesta medicina, departe de a con­tribui la îmbunătăţirea rasei, contribuie la scăderea vigoarei sale. Ca să ajungă la concluzia sa, filosoful german începe prin a acorda medicinei oare­care indulgenţe şi a-i recunoaşte pu­terea de­ a întirzia oare­cum sfîrşitul fatal la bolnavii atinşi de afecţiuni organice cro­nice, cum e tuberculoza, spre exemplu. Dar aceasta n’ar fi da cît o întîrziere, care de multe ori dă răgaz suferindului să se reproducă, și să-și perpetueze astfel scăzuta sa energie vitală. Și cum pa de altă parte absoluta sănă­tate e un deziderat cu totul închipuit, me­dicina n’ar face, de cît să prelungească din generație în generație un rău ce ar fi fost mai salutar, să fie strrpit de la început. HAROLD. -„SCHATTENBILDER“ DE HERBERT EULENBERG •= — Editura Bruno Cassirer, Berlin — II Cartea fantasticului critic Berbert Eu­lenberg este prea interesantă ca gen nou în critica literară, ca sâ nu conţina astăzi a mai vorbi de ea. Cele ce ne oferă volumul „Schattenbil­der“ nu este o biografie a marilor cu­getători pe care i-am înşirat ieri şi nici o sintetică analiză a operelor lor.­­Scrii­torul acesta e un artist de mare talent şi schiţele sale sunt pagini artistice u­­nice în literatura modernă. Ca formă aceste schiţe sunt adevă­rate poeme in proză ; ca fond ele denotă un spirit de observaţiune cu totul supe­rior şi o vastă cultură clasică, cizelată în cea mai frumoasă frazare modernă. Acest stil limpede, f­luid, frapant in bogăţiea de imagini, variază din portret în portret, de la autor la autor. Bucata în­titulată „Tinarul Goethe“ sau schiţa despre „Oskar Wilde“ sunt incompara­bile ca frumuseţă şi nu le vom putea aprecia de­cît cetindu-le în extenso. Schiţele critice din volumul „Portrete in umbră“ nu sunt analize profunde, ci reflecţiuni bizare, o strălucire aparte a geniilor despre care ni se vorbeşte, o oglindire magică a personagiilor’ por­tretate. Simţi în cetirea acestor schiţe critico­­literare o aromă ciudata, un parfum misterios, acea atmosferă curată în care au plutit altă­dată clasicul Goethe, liricul Heine realistul Zola, sugestivul Dosto­­ievschi, anticul Homer şi ceilalţi mai cugetători despre cari aflăm detalii atât de caracteristice, văd eu" zice Ellgenberg şi asuel ne s­u­­flă­m într’un muzeu de­rtă superioară în care simţeşti o nemărginită plăcere su­fletească . Vezi par’că chipuri de o fru­museţă clasică, priviri olimpice, figuri a­­tât caracteristice şi impozante, cum nu ţi le-ai fi putut imagina vreodată. Câte­odata ai impresia că figurile lui Eulenberg sunt sculptate în marmură, alte ori ţi se par turnate în bronz, şi de multe ori ţi se par zugrăvite într’un colorit care nu suferă termen de com­paraţie. In poema „Der junge Goethe" te simţi par’că obsedat de sugestiva figură a o­­limpicului din Weimar. Asculţi par’ca un basm vrăjit, un capriciu plin de avânt romantic. Pe Shakespeare autorul il vede rătăcind prin uliţele veneţiene ca’n «visul unei nopţi de vară» călând pe Romeo şi Ju­­lietta... Problema operei lui Grillparz I, des­crierea momentului când Wieland află vestea sinuciderei colegului său Kleist şi diferitele amănunte pe cari ni le co­munică autorul, pasionează pe lector la fie­ce pagină. Spiritul caustic al lui Eulenberg, fina-i ironie şi avântul său poetic, apare de alt­fel şi din poetica-i prefaţă scrisă în ver­suri plastice, care începe astfel : „Băiatule, iar vrei să faci poesii, Şi nu ceva profund de tot să scrii ? Rişti a le face iarăşi caraghios. Nu vrei să fi şi tu mai serios ? De ce nu vinzi frumoasele-ţi obiecte, Vrei să remăie toate „scrieri complecte“ ? Ascult’al editorului oftat : „Tinere, tu nu eşti, „cel chemat“. In trei­zeci şi două strofe de felul a­­cesta—mult mai frumoase şi mai îngrijite de­cât traducerea această fugitivă, Eu­lenberg îşi stigmatizează caracterul în­­tregei sale opere. Descrierea sublimei scene în care ve­dem pe Giordano Bruno în temniţă este o nocturna eminamente poetică care farmecă pe lector. întregul tablou mis­tic este creaţiunea unui original de mare talent. In mimerile noastre viitoare vom tran­­scrie citeva din aceste excelente „Por­trete în umbră“ cari, graţie talentului lui Eulenberg, apar într’o lumină atit de vie... Wards. -----..— w*^««ubG33SGSS9£MSS»*"—’—-----**“«—

Next