Mişcarea, ianuarie 1912 (Anul 4, nr. 1-22)

1912-01-03 / nr. 1

­sa­ni­i, mura glasul, cînd vorbea, şi îi se pă­reau strînşi ochii în fundul capului. Se cunoşteau că-s plînşi, ochii vii de altă dată. Cînd am întrebat-o despre nepoată, a uitat la mine, şi mi-a răspuns tră­­ănat: — Da am avut şi eu o nepoată. Am priceput că bătrîna sufere amin­­­tidu-şi­ despre dînsa, şi mi-a părut rău că am mai deschis vorbă. Un timp de vreme tăcut-am şi eu şi bătrîna. Pe mine mă mustra cugetul că am răscolit un suflet amintindu-şi de ne­­patăle. Trebuia să’şi verse tot aleanul inimei, o mai putea ascunde întrînsa atît amar c-o ’năduşea. Tot ea întăi a început vorba: «N’ai uitat pe nepoată-mea! Adevă­­r este; era şi greu s’o uite cineva, c­ă numai să o fi zărit. Era frumoasă, cuminte,, pe cînd a­i cunoscut-o; asculta, că pe mine mă ştia de ma­­şi o iubeam precum iubisem şi pe sa; poate mai mult de cît pe mă-sa... cînd era de doi ani, am crescut-o eu; şi Dumnezeu ştie cîte jertfe am fă­cut pentru dînsa. Fără tată, fără mamă, biata copilă, ce s’ar fi făcut ea pe lumea asta plină de răutăţi!... Şi am crescut-o bine, am ţinut-o în puf, n’o atingea nici vîntul şi-i ghiceam gîndurile, ca o vră­jitoare. A crescut, fata, şi a venit vremea , o dau la şcoală. Am întrebat şi eu pe Ijii­şi pe alţii şi fie­care mă sfătuia în­­lc. Ba s’o dau în pensionul cutare, i -l vrut în străinătate ; nici nu ştiam ascult. Odată, ducîndu-mă la o veche­rietenă, i-am văzut fetiţa, care învăţă la călugăriţe. Vorbea copila, aşa de frumos franţuzeşte ; cînta la piano ; era aşa de „manierată“, şi aşa se îm­prietenise cu nepoată mea, în cît n’am mai stat mult la gînduri, şi am dat-o şi pe dînsa la şcoala călugăriţelor. Cînd m’am despărţit de dînsa, par’că s’ar fi rupt ceve în mine. Zile şi nopţi întregi­, mă zbuciumam, gîndindu-mă cum cum se chinueşte ea între streini. Dar toate suferinţele mele emu, în vacanţă, răsplătite, cînd o vedeam voiaşă, înţe­leaptă şi ascultătoare. Cită deosebire gă­seam atuncea, între creşterea bună ce o căpăta nepoata mea la călugăriţe, şi în­tre voaţa destrăbălată cu care erau de­prinse alte fete de sama ei. Rămâneam înmărmurită cînd le acsultam vorbind a­­aşa de liber cu tinerii şi cu atîtea înţe­lesuri între dînsele; une­ori mă ruşinam cu femee bătrînă, şi mulţumiam lui D-zeu că mi-a luminat mintea de nu mi-am dat faţa la­ pierzare într’un pension de a­­estea..‘. Cît de gingaşă era nepoată-mea !­e’i vorbea vr’un tînăr, i se rumeneau foraj­ii că bujorii­ îşi pironea privirea în­­ pămînt, şi rar de-i încreţea un zîm­­bolţul gurei. Ceie­lalte fete nu mai avea astîmpăr ; toată ziua le găsea­i pe strade la cofetării, la grădină pierzîndu-şi vremea pe nimicuri; pe nepoată-mea a­­tare puteam­ s’o­ scot din casă; îşi pe­­petrecea viaţa citind cîntînd, la piano şi scriind. Noaptea, une­ori, tîrziu după miezul nopţii, o auziam, în odăiţa ei, răsfoind filele unei cărţi ; de curiositate mă uitam pe pofta cheiei şi o zăriam în genunchi, şi cu mîinile împreunate îna­intea lui Christos răstignit pe cruce. De multe ori vedeam şiruri de lacrimi brăz­­dîndu-i faţa, şi aprinsă de fiori lua în braţe crucea, săruta cu patimă Christo­­ul răstignit şi-l strîngea la sîn, precum­­ strînge mam­a un copil adorat, scăpat de moarte. Mă bucură dragostea ei pentru cele sfiinte, că lumea s’a înrăit şi credinţa, mângâerea celor cari sufăr, s’a spulbe­rat ca pleava. Neam de neamul meu creş­­t’a fost şi gândeam, nesocotita de că nepoata mea­­e representanta mai desăvârşită a credinţei de vea­­a unui neam întreg, tu ştiam eu ce sunt toate acestea ru­găciuni şi plânsete, în genunchi, înaintea Christosului răstignit pe cruce de fildeş! Când am,aflat, era­m prea târziu. Se făcuse fata mare. Multe din prie­­ti­nile ei se măritaseră; unele chiar aveau copii, pe când ea nici nu voia să audă de măritiș. De o întrebam pentru ce, nu-mi da nici un răspuns hotărât, ba căuta chiar toate chipurile să aducă vorba despre alte alea. In câte­va rânduri am vrut s’o iau la oală; isprăvise toate cursurile, și nu -i avea nici un rost să stee — fata mare, înă de măritat — în rând cu niște co­­e cari atunci puneau mâna pe carte. Iar ea s’a tot împotrivit s’o las o lună, semestru, un an să împlinească, până într’o zi, când mi-a mărturisit curat , nu vrea să iasă de la călugărițe, am at’o mai aspru, i-am spus că-i minoră, că până ce va ajunge în vârsta le­­fuită, trebue să mă asculte, că-i sunt u­rodn­ici nu-ţi trece prin minte ce efect au ,­ vorbele mele. A doua zi şi-a luat gs -bun de la călugăriţe, şi-a venit cu acasă, mai cunoaşteam. Se făcuse de la­­toate fetele. Vorbea cu toţi, râ­­­primbla, juca la baluri, şi înce­­rri a bănui chiar că-i place un tâ­­r bogat şi­ frumtos, despre care-mi voi­­a adese­ori, visam deja fericită, la casa ei, cu ai ei, în mijlocul unor^^opii fru­­dânşii. Intinerisem.^H^m că, e, suferisem că un nufflj aveam mai drag în lume: părinţi, soţ şi fiică. In copila asta se răsfrângeau cele mai luminoase raze ale fericitei mele. Sunt, în societate, o mulţime de re­­gule de la cari nu poţi să te abaţi, mai cu seamă când ai o fată de măritat. Tre­buia să dau şi un bal, după ce petre­cusem, de atâtea ori, în casele tuturor cunoştinţelor noastre. Ea s’a rugat să facem petrecerea peste două săptămâni, în ziua când împlinea două­zeci şi unu de ani. Am primit cu mulţumire, şi am făcut toate pregătirile. Era primul ei bal. Aşa veselă şi aşa de vorbăreaţă, ca atuncea n’am văzut-o nici­odată. A doua zi intră la mine în odaie, îmi sărută mâna, şi-mi zice: —Bunică dragă, mi-ai spus când­va că dacă voi împlini două­zeci şi unu de ani, sunt stăpână pe mine şi pot să fac ce-oiu vrea. N’am înţeles unde merge ea cu gândul, şi i-am răspuns: —Da, drăguţă, aşa este. —Eu am împlinit ori vârsta legiuită, zise ea; astă­zi pot să fac ce-oiu vrea. Până acuma te-am ascultat orbeşte, un pas nu m’am abătut de la sfaturile ce mi-ai dat, şi te-am urmat cu drag, ştiind bine că, după cum judeci, numai gânduri bune aveai pentru mine. Astă­zi voinţa mea este să-mi ţin jurământul ce am făcut: «vreau să mă călugăresc». Bătrâna tăcu. Un oftat înăduşit, îi um­flă pieptul, şi două lacrimi mari se fu­rişară de sub pleoapele ei obosite. Apoi reîncepu: „Cu­i aş putea să-ţi spun ce-am sufe­rit eu atuncea? Aş fi dorit parcă să se deschiză pământul şi să mă înghite pe tot­deauna. Am sfătuit-o, am rugat-o, am plâns, i-am căzut în genunchi şi i-am îmbrăţi­şat picioarele.... N’a vrut nimic să ştie, şi s’a dus, luându-şi bani ce avea“. Multă vreme şi-a ţinut, bătrâna, batista la ochi, şi am tăcut amândoi. Când am vrut să plec şi i-am sărutat mâna, mi-a spus: „După câţi­va ani am primit o scri­soare de la dânsa, din Paris. Se căia de greşala ce făcuse Artur Gorovei. TABLETE PRELUDIU In prima zi a noului an, înainte de a fi rupt prima foaie din călindar, îmi scriu prefaţa la noua „rubrică“ ce o o­­ferim cetitorilor nesăţioşi, dornici de va­riaţie. O rubrică ca aceasta care va avea o destinaţie anumită, degajază par­că cu totul pe acel care îşi ia sarcina de a o varia zi cu zi, după impresiile ce le are şi după scuzaţiile şi reflecţiile ce le poate avea în anumite clipe de senzibilitate şi reverire... „Rubrica“ aceasta ocupă un loc anumit în spaţiul gazetei, un loc care aparţine exclusiv aceluia care o... mobr­­ează, simplu sau elegant — după acele gusturi estetice şi după acele rafinării distinse ce le poate îngădui sufletul şi intelectul... întocmai ca într’un apartament izolat în care se retrage acela căruia îi dor de linişte şi singurătate, sau aceluia căruia îi place să asculte simfonia tăcerei,—în­tocmai aşa se retrage într’un colţ al zia­rului cronicarul care nu se adresează ma­rei mulţimi şi care, în deplina libertate ce i-o îngăduie spaţiul ce-i aparţine, face destăinuiri senzitive, reflecţii fugitive, isvorâte dintr’un fond de optimism,—sau la urmă chiar de septicism, —în dorinţa de a găsi un prieten printre cetitorii căruia se adresează, un prieten necunoscut care să-l urmărească şi să sufere sau să viseze fericirea împreună cu dînsul... Aşa işi începe subscrisul rubrica de faţă. Ce se va înregistra în colţul acesta de meditaţiuni şi simţire, de farmec şi lirism nu se poate preciza prin antici­paţie... O notă voioasă astăzi, un accent de tristeţă mâine, o nostalgie sau un regret, o amintire duioasă sau o evocare sfântă— aşa se va perinda, zi cu zi, întreaga vi­brare a sufletului, după momentele de impresionabilitate care la rândul ei va varia şi dânsa în raport cu temele ce se vor fixa aicea... Acesta e leitmotivul care se va re­simţi în toate fanteziile şi capriciile ce vor fi expuse rând pe rând, în vitrina atît de simplă a acestei rubrici... Dacă se vor găsi unii, cît de puţini, cari să urmărească melodiile ce se vor intona aicea, autorul lor va avea o în­doită mulţumire : aceea de a-şi fi putut găsi prieteni printre cetitorii pe care nu-i cunoaşte şi aceia de a-şi fi uşurat zi cu zi, sufletul de nenumăratele impresii ce le aduc noianul clipelor de senzibilitate şi melancolie... Araid IEȘENII vor­bea de azi înainte Ceai bun verita­bil rusesc cumpărându-l numai la Socie­tatea Rusă de export din strada Ștefan ..cel mare. MIŞCAREA ) fiţi americane din Pepiniera Olge Gustave Nicolina-Iaşi Decorat Cavaler Meritului Agricol. Paris 5 Iulie 1905. Decorat Oficer Meritului Agricol. Paris 14 Iulie 1911. Vânzări în condiţiuni excepţional de favorabile. Furnizează cele mai multe viţe Creditului viticol. 1­­5000000 viţe altoite în Nicotină Iaşi |­ 2000000 viţe altoite în Algeria Mai bine de 2000000 viţe sau altoit din varietăţile: Selection Carriere, galbenă de Odobeşti, Chasselas dore, şi varietăţi de masă extra Reprezentant al Sindicatului pepinierelor din Oran (Anglia) In Primavara 1912, sosindu-mi o cantitate de peste un mi­lion şi jumătate de viţe algeriene, voi putea furniza ori­ce va­rietăţi de viţe conform catalogului general pagina 2-a. EDUCAJIA COPIILOR. Minciuna la copii. Cauzele ei şi mijloacele de a combate. —Cuvântare rostită de d-l Sacheloresta, la ser­­barea şcolară dela 25 Decembrie 1911, la şcoala „Trei­ lerarchi“ —^ y Onorată Adunare şi d-lor colegi,­­ Este ştiut astăzi de toată lumea că me-, nirea şcoalei este educaţiunea tinerelor generaţii ce i se încredinţează. Şi, este iarăşi cunoscut că educaţia culminează în formarea caracterului moral, adică în de­prinderea voinţei de a lucra în mod con­stant şi consecvent în conformitatea cu legile morale. Cum sunt încredinţat că şcoala singură nu e în stare să ajungă să dea o bună şi solidă educaţie tinerelor generaţii ce i se încredinţează şi, cum sunt convins că pentru atingerea scopului urmărit a­­vem nevoie de concursul luminat al fa­miliei, deci al domniilor-voastre, d-lor pă­rinţi, profit de această fericită ocazie, de această mică serbare ce ne dă putinţa de a fi adunaţi la un loc, noi institutorii cu d­ v. părinţii şi, vă rog să-mi permiteţi a vă întreţine câteva minute asupra min­­ciunei copiilor, unul dintre viţiile cele mai dese şi mai primejdioase pe care le întâlnim în educaţia copiilor ce ni-i în­credinţaţi. In puţine cuvinte vă voiu a­­răta ce este minciuna, care-i sunt cauzele şi ce am putea face pentru a o combate. Prima întrebare ce ne-o pun este deci: Ce vra să zică a minţi ? A minţi însem­nează a spune ceia ce nu e adevărat, cu intenţia de a induce în eroare, de a pâ­­câli pe cel ce ascultă,—sau de a face pe cel ce ascultă să creadă un neadevăr, în care cel ce spune nu crede* 1)­. Minciuna este ca un boţ, în care nu ştiu să fie cineva care să poată afirma că n’a căzut vr’odată în cursul vieţei sale. E constatat azi că în vorbe şi în fapte spre bine sau spre rău, se face mare uz de această armă ? Minciuna este portiţa, prin care vor să găsească scăparea multe persoane de toate vrâstele. Oricum ar fi ea însă, oricât de fină, cât de meşteşugită, minciuna este şi ră­mâne un viţiu şi încă umul dintre cele mai urâte şi mai primejdioase ce se poate arăta în viaţa elevului. In viaţă, nimic nu e mai detestabil ca minciuna, ca fal­­sitatea. Un­ om cuprins de acest viţiu se numeşte fără caracter şi aşa, cu drept cuvânt, nu poate avea încrederea oame­nilor oneşti care ţin la adevăr. In educaţie însă, minciuna sau falsi­­tatea mai are şi răul că prin ea se as­cunde educatorului şi alte scăderi sau viţii ale copiilor.­­ . j ’-v Aşa fiind, se impune să cunoaştem ca­uzele minciuneia şi astfel să luăm măsuri de stârpi­rea ei. In educaţia morală ca şi în medicină cunoaşterea cauzelor duce la vindecarea răului. Rădăcinele şi cauzele minciunei trebu­­esc căutate in lumea externă, în mediul încunjurător. Minciuna este un defect al educaţiei şi cauzele ei deci pornesc de la cei însărcinaţi cu educaţia tinerelor ge­neraţii. Prima şi cea mai de seamă cauză a minciunei o formează păcatele, glumele şi înşelarea copiilor. Să mă explic: sunt foarte mulţi părinţi, educatori şi oameni mari, culţi chiar, cari simt o mare mul­ţumire sufletească în a pocăli pe copii, în a-i minţi, în a-i înşela şi induce în eroare, fie aceasta într’un scop bun sau rău, fie chiar numai aşa, fără nici un scop. In urmă, fac mare haz de necazu­rile și rezultatele produse copiilor prin nechibzuita lor procedare. Aceste apucături, care trec la început neobservate, sunt cauze mici, dar au ur­mări teribile, dezastruoase chiar pentru moralul copiilor. De câte ori asemenea nu se șterg la­crimile copiilor cu promisiuni pe care copilul nu le vede nici­odată realizându­­se. Ei bine, toate aceste vorbe goale şi promisiuni inrealizabile sunt numai exem­ple rele cari rătăcesc mintea copiilor. Păcălind şi înşelând pe copii, comitem un îndoit rău : ne perdem încrederea lor şi îi împingem în mod fatal la minciună (prin exemplu). Frica de pedeapsă este o a doua cauză a minciunei copiilor. Dacă luăm şi ana­lizăm cauzele celor mai multe minciuni ce ni le spun copiii, vedem că cele mai dese sunt spuse numai din pricina cău­tării unei scuze, a unui subterfugiu, spre a scăpa de o pedeapsă în urma unei gre­şeli comise. De multe ori greşala comisă poate să fie involuntară, fără nici o con­secinţă rea, comisă în nişte momente grele şi inevitabile, sau poate să fie datatorită numai firei copilăreşti şi totuşi, ea nu e mărturisită pentru că copiii ştiu pe părinţi educatori şi pe mai marii lor oameni aspri, neîngăduitori şi necercetători. De multe ori chiar numai modul cum întrebăm pe un copil despre un lucru îl face să mintă. „ A ! tu ai alergat ori pe stradă, lonescule! Las că te învăţ eu minte acum“! „Nu eu, Domnule, vă răs­punde îndată elevul plângând şi tremu­rând“ ! Une­ori copiii mint şi din următoarele motive: când sunt mici, spun minciuni fiind­că nu cunosc adevăratul înţeles al cuantelor; alte­ori mint din cauza ima­­ginaţiei lor prea vii. Nu pot reproduce nim­ca fără să nu mărească, să ideali­zez î­n fine, unii mint din răutate, alţii din interes. Vedem deci că unii mint prin imita­ţie (datorită exemplului educatorilor); alţii mi­t de frică; unii din răutate sau In­teres ; alţii din neştiinţă şi în fine, unii se vor dovedi că mint numai din dorinţa de a idealiza fie actele lor, fie ale altora. (Minciunele vânătorilor şi a copiilor cu fantezia prea vie, aprinsă). În­ cercetarea cauzelor minciunelor copihreşti se învederează că nu toate, sunt le o potrivă de culpabile. Unele,a­cum­unt cele spuse de copii din necu­noaşterea adevăratului înţeles al cuvin­telor, sau cele zise, „de umanitate“, — spuse numai cu intenţia de a face bine cuiva, fără a cauza în acelaşi timp vr’un prejudiciu altora, sunt minciuni cu totul nevinovate. Aşi cîmd, primul sfat ce îl po­t da, când e vorba de combaterea minciunei, este de a nu privi ca minciună ceea ce în reditate nu e minciună,— adică ceea ce nu e spus cu intenţia de a induce în eroare, de a pâcâli. Se vor elimina deci dintre minciuni toate neadevărurile spuse de copii din necunoaşterea adevăratului înţeles al cuvintelor, din nevinovăţie, de fantezie, cu un cuvânt toate afirm­aţiu­­nile evident neadevărate, dar a căror transparenţă de neadevăr e aşa mare în­cât nu poate înşela pe nimene. Alt sfat ce pot da, este ca părinţii şi educatorii de toate categoriile să prea meargă şi aici cu exemplul bun. Să se păzească ca de foc de urâtul şi nepeda­gogicul obiceiu ce am văzut că-1 au unii de a pâcâli, şi înşelă pe copii. Toţi să fim bine încredinţaţi că nu există faptă mai nesocotită, de­cît acea de a pâcâli un copil, fie pentru a-i şterge lacrimele sau a-1 împaca, fie pentru a-1 pedepsi sau numai a-1 necăji. In cazul minciunelor provenite din frica de pedeapsă, se recomandă părinţilor şi educatorilor blândenţă, severitate măsu­rată, mare prudenţă, mare răbdare şi mult tact în cercetarea adevărului. Să avem totdeauna în vedere adevărul că­ copii noştri cu cât vor fi mai fricoşi, cu atât ei vor fi mai mincinoşi. In toate celelalte cazuri, principiul nor­mativ la combaterea minciunei ar fi : arătarea unei încrederi absolute în inten­ţiile copilului. Greşelile copiilor, chiar a­­atunci când nu-s mărturisite, ci numai descoperite, trebue atribuite de educator unei necunoştinţi de urmări şi chiar unei intenţii bune, dar nu destul de meditat de copil. Trebue presupusă şi admisă nature bună a copilului, tocmai spre a dezvolta această natură,— zice d. Găvă­nescu. Şi, iarăşi trebue să ştim că nimic nu încurajază minciuna de­cât succesul ei. De aceea cea mai mare grijă a noastră să fie ca să nu treacă nici o minciună nedescoperită, neridiculizată sau nepe­depsită. Cel mai sigur mijloc, pentru a preveni ori­ce minciună este de a inspira copiilor încrederea noastră. Dacă copiii sunt sigu­ri de iubirea noastră, de încrederea, dreptatea şi a­­tenţiunea noastră către ei, dacă sunt în­credinţaţi de indulgenţă, de dorinţa ce avem de a le alunga în­totdeauna ori­ce neplăceri, dacă sunt convinşi că noi îi supraveghim încontinuu, că purtăm un mare zel îin descoperirea adevărului, a­­tunci să fim siguri că minciuna nu se va încuiba în inimile fragede ale copiilor. Pentru a face­­pe copii să aibă de minciună să ii comandă, a) grăvim încontinuu şi la ori­ce ocazie cu culorile cele mai negre ; b) să facem pe copii să priceapă cât e­e timpuriu că minciuna este mama tuturor răutăţilor; c) că acest viciu este caracteristica su­fletelor mici şi conrupte de care trebue să se ferească toată lumea ; d) să nu vor­bim de­cât cu dispreţ de persoanele cari mint ; e) să facem pe copii să înţeleagă adevărul că : „cine a minţit odată, nu se mai crede nici când spune adevărul“; f) să infiltrăm în copii convingerea că cine minte ajunge să nu se mai bucure de încrederea nimărui şi şi g) să ne si­lim în­totdeauna să obţinem adevărul de la copii chiar şi pentru cele mai mici greşeli, recompensând mărturisirea sin­ceră printr’o complectă eroare. îndată ce vom simţi la copil numai un început de minciună sau ipocrizare să-l supraveghem necontenit, până ce vom descoperi adevărul, căci cea mai bună pedeapsă a minciunei nu e de­cât des­coperirea ei şi ruşinarea de fapta săvîr­­şita. Bătaia să fie exclusă cu desăvîrşire dintre mijloacele de combaterea minciu­nei, căci ea duce la frică, şî noi am vă­zut că aceasta este una dintre cauzele cele mai frecvente ale mincin­ţi­ei. Ori­ce greşeală mărturisită şi ori­ce minciună ispăşită cu căinţă trebue ier­tată odată, de două ori, de zece ori chiar, căci aceste iertări nu vor rămânea fără folos. încheind, nu am cuvinte şi putere de a recomandă îndestul tuturor celor în­sărcinaţi cu creşterea copiilor ca să de­prindă pe copii a spune în­totdeauna a­­devărul în toată goliciunea lui, întîmple­­se ori­ce. Prin aceasta să fie siguri că lucrează la formarea caracterelor de care avem atâta nevoe. I) Pedagogia Găvănescu. 1 INFORMAŢII —Se ştie că guvernul a făcut mare zarvă în jurul scutirei de impozit fonciar a pă­mânturilor rurale mai mici de şase hec­tare. După votarea proectului de lege mi­nisterul de interne a trimis circulări spe­ciale tuturor autorităţilor prin care se dădea ordin ca funcţionarii statului să propovăduiască în rândurile populaţiei rurale binefacerile acestei reforme a par­tidului conservator, „care nu merită să treacă neobservată“. Circulara era semnată chiar de d-l Alex. Marghiloman. Iată acum şi organele publice puse în slujba partidului d-lor Carp şi Marghi­loman. „Reforma nu merită să treacă neob­servată“ —aceasta e stilul d-lui Marghi­loman— şi ca atare funcţionarii statului trebue să o facă observată! E frumos sub regimul asanarei! —D-l intendent maior în rezervă Iustin Vargă de la corpul IV de armată a fost înaintat la gradul de locotenent colonel. —Pe ziua de 1 Aprilie a. c., se va face o însemnată mişcare în personalul de control al băncilor populare pentru îm­plinirea vacanţelor ce se vor creia prin trecerea mai multor controlori la Casa centrală a meseriilor. — Se anunţă pentru sala de 30 Ianuarie 1912 o superbă reprezentație a artistei de elită și răsfăţata publicului parisian­­- Bette Gilbert. ^Biletele la «Thalia» (Maximovich

Next