Mişcarea, ianuarie 1912 (Anul 4, nr. 1-22)
1912-01-03 / nr. 1
sanii, mura glasul, cînd vorbea, şi îi se păreau strînşi ochii în fundul capului. Se cunoşteau că-s plînşi, ochii vii de altă dată. Cînd am întrebat-o despre nepoată, a uitat la mine, şi mi-a răspuns trăănat: — Da am avut şi eu o nepoată. Am priceput că bătrîna sufere amintidu-şi despre dînsa, şi mi-a părut rău că am mai deschis vorbă. Un timp de vreme tăcut-am şi eu şi bătrîna. Pe mine mă mustra cugetul că am răscolit un suflet amintindu-şi de nepatăle. Trebuia să’şi verse tot aleanul inimei, o mai putea ascunde întrînsa atît amar c-o ’năduşea. Tot ea întăi a început vorba: «N’ai uitat pe nepoată-mea! Adevăr este; era şi greu s’o uite cineva, că numai să o fi zărit. Era frumoasă, cuminte,, pe cînd ai cunoscut-o; asculta, că pe mine mă ştia de maşi o iubeam precum iubisem şi pe sa; poate mai mult de cît pe mă-sa... cînd era de doi ani, am crescut-o eu; şi Dumnezeu ştie cîte jertfe am făcut pentru dînsa. Fără tată, fără mamă, biata copilă, ce s’ar fi făcut ea pe lumea asta plină de răutăţi!... Şi am crescut-o bine, am ţinut-o în puf, n’o atingea nici vîntul şi-i ghiceam gîndurile, ca o vrăjitoare. A crescut, fata, şi a venit vremea , o dau la şcoală. Am întrebat şi eu pe Ijiişi pe alţii şi fiecare mă sfătuia înlc. Ba s’o dau în pensionul cutare, i -l vrut în străinătate ; nici nu ştiam ascult. Odată, ducîndu-mă la o vecherietenă, i-am văzut fetiţa, care învăţă la călugăriţe. Vorbea copila, aşa de frumos franţuzeşte ; cînta la piano ; era aşa de „manierată“, şi aşa se împrietenise cu nepoată mea, în cît n’am mai stat mult la gînduri, şi am dat-o şi pe dînsa la şcoala călugăriţelor. Cînd m’am despărţit de dînsa, par’că s’ar fi rupt ceve în mine. Zile şi nopţi întregi, mă zbuciumam, gîndindu-mă cum cum se chinueşte ea între streini. Dar toate suferinţele mele emu, în vacanţă, răsplătite, cînd o vedeam voiaşă, înţeleaptă şi ascultătoare. Cită deosebire găseam atuncea, între creşterea bună ce o căpăta nepoata mea la călugăriţe, şi între voaţa destrăbălată cu care erau deprinse alte fete de sama ei. Rămâneam înmărmurită cînd le acsultam vorbind aaşa de liber cu tinerii şi cu atîtea înţelesuri între dînsele; uneori mă ruşinam cu femee bătrînă, şi mulţumiam lui D-zeu că mi-a luminat mintea de nu mi-am dat faţa la pierzare într’un pension de aestea..‘. Cît de gingaşă era nepoată-mea !e’i vorbea vr’un tînăr, i se rumeneau forajii că bujorii îşi pironea privirea în pămînt, şi rar de-i încreţea un zîmbolţul gurei. Ceielalte fete nu mai avea astîmpăr ; toată ziua le găseai pe strade la cofetării, la grădină pierzîndu-şi vremea pe nimicuri; pe nepoată-mea atare puteam s’o scot din casă; îşi pepetrecea viaţa citind cîntînd, la piano şi scriind. Noaptea, uneori, tîrziu după miezul nopţii, o auziam, în odăiţa ei, răsfoind filele unei cărţi ; de curiositate mă uitam pe pofta cheiei şi o zăriam în genunchi, şi cu mîinile împreunate înaintea lui Christos răstignit pe cruce. De multe ori vedeam şiruri de lacrimi brăzdîndu-i faţa, şi aprinsă de fiori lua în braţe crucea, săruta cu patimă Christoul răstignit şi-l strîngea la sîn, precum strînge mama un copil adorat, scăpat de moarte. Mă bucură dragostea ei pentru cele sfiinte, că lumea s’a înrăit şi credinţa, mângâerea celor cari sufăr, s’a spulberat ca pleava. Neam de neamul meu creşt’a fost şi gândeam, nesocotita de că nepoata meae representanta mai desăvârşită a credinţei de veaa unui neam întreg, tu ştiam eu ce sunt toate acestea rugăciuni şi plânsete, în genunchi, înaintea Christosului răstignit pe cruce de fildeş! Când am,aflat, eram prea târziu. Se făcuse fata mare. Multe din prietinile ei se măritaseră; unele chiar aveau copii, pe când ea nici nu voia să audă de măritiș. De o întrebam pentru ce, nu-mi da nici un răspuns hotărât, ba căuta chiar toate chipurile să aducă vorba despre alte alea. In câteva rânduri am vrut s’o iau la oală; isprăvise toate cursurile, și nu -i avea nici un rost să stee — fata mare, înă de măritat — în rând cu niște coe cari atunci puneau mâna pe carte. Iar ea s’a tot împotrivit s’o las o lună, semestru, un an să împlinească, până într’o zi, când mi-a mărturisit curat , nu vrea să iasă de la călugărițe, am at’o mai aspru, i-am spus că-i minoră, că până ce va ajunge în vârsta lefuită, trebue să mă asculte, că-i sunt urodnici nu-ţi trece prin minte ce efect au , vorbele mele. A doua zi şi-a luat gs -bun de la călugăriţe, şi-a venit cu acasă, mai cunoaşteam. Se făcuse de latoate fetele. Vorbea cu toţi, râprimbla, juca la baluri, şi încerri a bănui chiar că-i place un târ bogat şi frumtos, despre care-mi voia adeseori, visam deja fericită, la casa ei, cu ai ei, în mijlocul unor^^opii frudânşii. Intinerisem.^H^m că, e, suferisem că un nufflj aveam mai drag în lume: părinţi, soţ şi fiică. In copila asta se răsfrângeau cele mai luminoase raze ale fericitei mele. Sunt, în societate, o mulţime de regule de la cari nu poţi să te abaţi, mai cu seamă când ai o fată de măritat. Trebuia să dau şi un bal, după ce petrecusem, de atâtea ori, în casele tuturor cunoştinţelor noastre. Ea s’a rugat să facem petrecerea peste două săptămâni, în ziua când împlinea douăzeci şi unu de ani. Am primit cu mulţumire, şi am făcut toate pregătirile. Era primul ei bal. Aşa veselă şi aşa de vorbăreaţă, ca atuncea n’am văzut-o niciodată. A doua zi intră la mine în odaie, îmi sărută mâna, şi-mi zice: —Bunică dragă, mi-ai spus cândva că dacă voi împlini douăzeci şi unu de ani, sunt stăpână pe mine şi pot să fac ce-oiu vrea. N’am înţeles unde merge ea cu gândul, şi i-am răspuns: —Da, drăguţă, aşa este. —Eu am împlinit ori vârsta legiuită, zise ea; astăzi pot să fac ce-oiu vrea. Până acuma te-am ascultat orbeşte, un pas nu m’am abătut de la sfaturile ce mi-ai dat, şi te-am urmat cu drag, ştiind bine că, după cum judeci, numai gânduri bune aveai pentru mine. Astăzi voinţa mea este să-mi ţin jurământul ce am făcut: «vreau să mă călugăresc». Bătrâna tăcu. Un oftat înăduşit, îi umflă pieptul, şi două lacrimi mari se furişară de sub pleoapele ei obosite. Apoi reîncepu: „Cui aş putea să-ţi spun ce-am suferit eu atuncea? Aş fi dorit parcă să se deschiză pământul şi să mă înghite pe totdeauna. Am sfătuit-o, am rugat-o, am plâns, i-am căzut în genunchi şi i-am îmbrăţişat picioarele.... N’a vrut nimic să ştie, şi s’a dus, luându-şi bani ce avea“. Multă vreme şi-a ţinut, bătrâna, batista la ochi, şi am tăcut amândoi. Când am vrut să plec şi i-am sărutat mâna, mi-a spus: „După câţiva ani am primit o scrisoare de la dânsa, din Paris. Se căia de greşala ce făcuse Artur Gorovei. TABLETE PRELUDIU In prima zi a noului an, înainte de a fi rupt prima foaie din călindar, îmi scriu prefaţa la noua „rubrică“ ce o oferim cetitorilor nesăţioşi, dornici de variaţie. O rubrică ca aceasta care va avea o destinaţie anumită, degajază parcă cu totul pe acel care îşi ia sarcina de a o varia zi cu zi, după impresiile ce le are şi după scuzaţiile şi reflecţiile ce le poate avea în anumite clipe de senzibilitate şi reverire... „Rubrica“ aceasta ocupă un loc anumit în spaţiul gazetei, un loc care aparţine exclusiv aceluia care o... mobrează, simplu sau elegant — după acele gusturi estetice şi după acele rafinării distinse ce le poate îngădui sufletul şi intelectul... întocmai ca într’un apartament izolat în care se retrage acela căruia îi dor de linişte şi singurătate, sau aceluia căruia îi place să asculte simfonia tăcerei,—întocmai aşa se retrage într’un colţ al ziarului cronicarul care nu se adresează marei mulţimi şi care, în deplina libertate ce i-o îngăduie spaţiul ce-i aparţine, face destăinuiri senzitive, reflecţii fugitive, isvorâte dintr’un fond de optimism,—sau la urmă chiar de septicism, —în dorinţa de a găsi un prieten printre cetitorii căruia se adresează, un prieten necunoscut care să-l urmărească şi să sufere sau să viseze fericirea împreună cu dînsul... Aşa işi începe subscrisul rubrica de faţă. Ce se va înregistra în colţul acesta de meditaţiuni şi simţire, de farmec şi lirism nu se poate preciza prin anticipaţie... O notă voioasă astăzi, un accent de tristeţă mâine, o nostalgie sau un regret, o amintire duioasă sau o evocare sfântă— aşa se va perinda, zi cu zi, întreaga vibrare a sufletului, după momentele de impresionabilitate care la rândul ei va varia şi dânsa în raport cu temele ce se vor fixa aicea... Acesta e leitmotivul care se va resimţi în toate fanteziile şi capriciile ce vor fi expuse rând pe rând, în vitrina atît de simplă a acestei rubrici... Dacă se vor găsi unii, cît de puţini, cari să urmărească melodiile ce se vor intona aicea, autorul lor va avea o îndoită mulţumire : aceea de a-şi fi putut găsi prieteni printre cetitorii pe care nu-i cunoaşte şi aceia de a-şi fi uşurat zi cu zi, sufletul de nenumăratele impresii ce le aduc noianul clipelor de senzibilitate şi melancolie... Araid IEȘENII vorbea de azi înainte Ceai bun veritabil rusesc cumpărându-l numai la Societatea Rusă de export din strada Ștefan ..cel mare. MIŞCAREA ) fiţi americane din Pepiniera Olge Gustave Nicolina-Iaşi Decorat Cavaler Meritului Agricol. Paris 5 Iulie 1905. Decorat Oficer Meritului Agricol. Paris 14 Iulie 1911. Vânzări în condiţiuni excepţional de favorabile. Furnizează cele mai multe viţe Creditului viticol. 15000000 viţe altoite în Nicotină Iaşi | 2000000 viţe altoite în Algeria Mai bine de 2000000 viţe sau altoit din varietăţile: Selection Carriere, galbenă de Odobeşti, Chasselas dore, şi varietăţi de masă extra Reprezentant al Sindicatului pepinierelor din Oran (Anglia) In Primavara 1912, sosindu-mi o cantitate de peste un milion şi jumătate de viţe algeriene, voi putea furniza orice varietăţi de viţe conform catalogului general pagina 2-a. EDUCAJIA COPIILOR. Minciuna la copii. Cauzele ei şi mijloacele de a combate. —Cuvântare rostită de d-l Sacheloresta, la serbarea şcolară dela 25 Decembrie 1911, la şcoala „Trei lerarchi“ —^ y Onorată Adunare şi d-lor colegi, Este ştiut astăzi de toată lumea că me-, nirea şcoalei este educaţiunea tinerelor generaţii ce i se încredinţează. Şi, este iarăşi cunoscut că educaţia culminează în formarea caracterului moral, adică în deprinderea voinţei de a lucra în mod constant şi consecvent în conformitatea cu legile morale. Cum sunt încredinţat că şcoala singură nu e în stare să ajungă să dea o bună şi solidă educaţie tinerelor generaţii ce i se încredinţează şi, cum sunt convins că pentru atingerea scopului urmărit avem nevoie de concursul luminat al familiei, deci al domniilor-voastre, d-lor părinţi, profit de această fericită ocazie, de această mică serbare ce ne dă putinţa de a fi adunaţi la un loc, noi institutorii cu d v. părinţii şi, vă rog să-mi permiteţi a vă întreţine câteva minute asupra minciunei copiilor, unul dintre viţiile cele mai dese şi mai primejdioase pe care le întâlnim în educaţia copiilor ce ni-i încredinţaţi. In puţine cuvinte vă voiu arăta ce este minciuna, care-i sunt cauzele şi ce am putea face pentru a o combate. Prima întrebare ce ne-o pun este deci: Ce vra să zică a minţi ? A minţi însemnează a spune ceia ce nu e adevărat, cu intenţia de a induce în eroare, de a pâcâli pe cel ce ascultă,—sau de a face pe cel ce ascultă să creadă un neadevăr, în care cel ce spune nu crede* 1). Minciuna este ca un boţ, în care nu ştiu să fie cineva care să poată afirma că n’a căzut vr’odată în cursul vieţei sale. E constatat azi că în vorbe şi în fapte spre bine sau spre rău, se face mare uz de această armă ? Minciuna este portiţa, prin care vor să găsească scăparea multe persoane de toate vrâstele. Oricum ar fi ea însă, oricât de fină, cât de meşteşugită, minciuna este şi rămâne un viţiu şi încă umul dintre cele mai urâte şi mai primejdioase ce se poate arăta în viaţa elevului. In viaţă, nimic nu e mai detestabil ca minciuna, ca falsitatea. Un om cuprins de acest viţiu se numeşte fără caracter şi aşa, cu drept cuvânt, nu poate avea încrederea oamenilor oneşti care ţin la adevăr. In educaţie însă, minciuna sau falsitatea mai are şi răul că prin ea se ascunde educatorului şi alte scăderi sau viţii ale copiilor. . j ’-v Aşa fiind, se impune să cunoaştem cauzele minciuneia şi astfel să luăm măsuri de stârpirea ei. In educaţia morală ca şi în medicină cunoaşterea cauzelor duce la vindecarea răului. Rădăcinele şi cauzele minciunei trebuesc căutate in lumea externă, în mediul încunjurător. Minciuna este un defect al educaţiei şi cauzele ei deci pornesc de la cei însărcinaţi cu educaţia tinerelor generaţii. Prima şi cea mai de seamă cauză a minciunei o formează păcatele, glumele şi înşelarea copiilor. Să mă explic: sunt foarte mulţi părinţi, educatori şi oameni mari, culţi chiar, cari simt o mare mulţumire sufletească în a pocăli pe copii, în a-i minţi, în a-i înşela şi induce în eroare, fie aceasta într’un scop bun sau rău, fie chiar numai aşa, fără nici un scop. In urmă, fac mare haz de necazurile și rezultatele produse copiilor prin nechibzuita lor procedare. Aceste apucături, care trec la început neobservate, sunt cauze mici, dar au urmări teribile, dezastruoase chiar pentru moralul copiilor. De câte ori asemenea nu se șterg lacrimile copiilor cu promisiuni pe care copilul nu le vede niciodată realizânduse. Ei bine, toate aceste vorbe goale şi promisiuni inrealizabile sunt numai exemple rele cari rătăcesc mintea copiilor. Păcălind şi înşelând pe copii, comitem un îndoit rău : ne perdem încrederea lor şi îi împingem în mod fatal la minciună (prin exemplu). Frica de pedeapsă este o a doua cauză a minciunei copiilor. Dacă luăm şi analizăm cauzele celor mai multe minciuni ce ni le spun copiii, vedem că cele mai dese sunt spuse numai din pricina căutării unei scuze, a unui subterfugiu, spre a scăpa de o pedeapsă în urma unei greşeli comise. De multe ori greşala comisă poate să fie involuntară, fără nici o consecinţă rea, comisă în nişte momente grele şi inevitabile, sau poate să fie datatorită numai firei copilăreşti şi totuşi, ea nu e mărturisită pentru că copiii ştiu pe părinţi educatori şi pe mai marii lor oameni aspri, neîngăduitori şi necercetători. De multe ori chiar numai modul cum întrebăm pe un copil despre un lucru îl face să mintă. „ A ! tu ai alergat ori pe stradă, lonescule! Las că te învăţ eu minte acum“! „Nu eu, Domnule, vă răspunde îndată elevul plângând şi tremurând“ ! Uneori copiii mint şi din următoarele motive: când sunt mici, spun minciuni fiindcă nu cunosc adevăratul înţeles al cuantelor; alteori mint din cauza imaginaţiei lor prea vii. Nu pot reproduce nimca fără să nu mărească, să idealizez în fine, unii mint din răutate, alţii din interes. Vedem deci că unii mint prin imitaţie (datorită exemplului educatorilor); alţii mit de frică; unii din răutate sau Interes ; alţii din neştiinţă şi în fine, unii se vor dovedi că mint numai din dorinţa de a idealiza fie actele lor, fie ale altora. (Minciunele vânătorilor şi a copiilor cu fantezia prea vie, aprinsă). În cercetarea cauzelor minciunelor copihreşti se învederează că nu toate, sunt le o potrivă de culpabile. Unele,acumunt cele spuse de copii din necunoaşterea adevăratului înţeles al cuvintelor, sau cele zise, „de umanitate“, — spuse numai cu intenţia de a face bine cuiva, fără a cauza în acelaşi timp vr’un prejudiciu altora, sunt minciuni cu totul nevinovate. Aşi cîmd, primul sfat ce îl pot da, când e vorba de combaterea minciunei, este de a nu privi ca minciună ceea ce în reditate nu e minciună,— adică ceea ce nu e spus cu intenţia de a induce în eroare, de a pâcâli. Se vor elimina deci dintre minciuni toate neadevărurile spuse de copii din necunoaşterea adevăratului înţeles al cuvintelor, din nevinovăţie, de fantezie, cu un cuvânt toate afirmaţiunile evident neadevărate, dar a căror transparenţă de neadevăr e aşa mare încât nu poate înşela pe nimene. Alt sfat ce pot da, este ca părinţii şi educatorii de toate categoriile să prea meargă şi aici cu exemplul bun. Să se păzească ca de foc de urâtul şi nepedagogicul obiceiu ce am văzut că-1 au unii de a pâcâli, şi înşelă pe copii. Toţi să fim bine încredinţaţi că nu există faptă mai nesocotită, decît acea de a pâcâli un copil, fie pentru a-i şterge lacrimele sau a-1 împaca, fie pentru a-1 pedepsi sau numai a-1 necăji. In cazul minciunelor provenite din frica de pedeapsă, se recomandă părinţilor şi educatorilor blândenţă, severitate măsurată, mare prudenţă, mare răbdare şi mult tact în cercetarea adevărului. Să avem totdeauna în vedere adevărul că copii noştri cu cât vor fi mai fricoşi, cu atât ei vor fi mai mincinoşi. In toate celelalte cazuri, principiul normativ la combaterea minciunei ar fi : arătarea unei încrederi absolute în intenţiile copilului. Greşelile copiilor, chiar aatunci când nu-s mărturisite, ci numai descoperite, trebue atribuite de educator unei necunoştinţi de urmări şi chiar unei intenţii bune, dar nu destul de meditat de copil. Trebue presupusă şi admisă nature bună a copilului, tocmai spre a dezvolta această natură,— zice d. Găvănescu. Şi, iarăşi trebue să ştim că nimic nu încurajază minciuna decât succesul ei. De aceea cea mai mare grijă a noastră să fie ca să nu treacă nici o minciună nedescoperită, neridiculizată sau nepedepsită. Cel mai sigur mijloc, pentru a preveni orice minciună este de a inspira copiilor încrederea noastră. Dacă copiii sunt siguri de iubirea noastră, de încrederea, dreptatea şi atenţiunea noastră către ei, dacă sunt încredinţaţi de indulgenţă, de dorinţa ce avem de a le alunga întotdeauna orice neplăceri, dacă sunt convinşi că noi îi supraveghim încontinuu, că purtăm un mare zel îin descoperirea adevărului, atunci să fim siguri că minciuna nu se va încuiba în inimile fragede ale copiilor. Pentru a facepe copii să aibă de minciună să ii comandă, a) grăvim încontinuu şi la orice ocazie cu culorile cele mai negre ; b) să facem pe copii să priceapă cât ee timpuriu că minciuna este mama tuturor răutăţilor; c) că acest viciu este caracteristica sufletelor mici şi conrupte de care trebue să se ferească toată lumea ; d) să nu vorbim decât cu dispreţ de persoanele cari mint ; e) să facem pe copii să înţeleagă adevărul că : „cine a minţit odată, nu se mai crede nici când spune adevărul“; f) să infiltrăm în copii convingerea că cine minte ajunge să nu se mai bucure de încrederea nimărui şi şi g) să ne silim întotdeauna să obţinem adevărul de la copii chiar şi pentru cele mai mici greşeli, recompensând mărturisirea sinceră printr’o complectă eroare. îndată ce vom simţi la copil numai un început de minciună sau ipocrizare să-l supraveghem necontenit, până ce vom descoperi adevărul, căci cea mai bună pedeapsă a minciunei nu e decât descoperirea ei şi ruşinarea de fapta săvîrşita. Bătaia să fie exclusă cu desăvîrşire dintre mijloacele de combaterea minciunei, căci ea duce la frică, şî noi am văzut că aceasta este una dintre cauzele cele mai frecvente ale mincinţiei. Orice greşeală mărturisită şi orice minciună ispăşită cu căinţă trebue iertată odată, de două ori, de zece ori chiar, căci aceste iertări nu vor rămânea fără folos. încheind, nu am cuvinte şi putere de a recomandă îndestul tuturor celor însărcinaţi cu creşterea copiilor ca să deprindă pe copii a spune întotdeauna adevărul în toată goliciunea lui, întîmplese orice. Prin aceasta să fie siguri că lucrează la formarea caracterelor de care avem atâta nevoe. I) Pedagogia Găvănescu. 1 INFORMAŢII —Se ştie că guvernul a făcut mare zarvă în jurul scutirei de impozit fonciar a pământurilor rurale mai mici de şase hectare. După votarea proectului de lege ministerul de interne a trimis circulări speciale tuturor autorităţilor prin care se dădea ordin ca funcţionarii statului să propovăduiască în rândurile populaţiei rurale binefacerile acestei reforme a partidului conservator, „care nu merită să treacă neobservată“. Circulara era semnată chiar de d-l Alex. Marghiloman. Iată acum şi organele publice puse în slujba partidului d-lor Carp şi Marghiloman. „Reforma nu merită să treacă neobservată“ —aceasta e stilul d-lui Marghiloman— şi ca atare funcţionarii statului trebue să o facă observată! E frumos sub regimul asanarei! —D-l intendent maior în rezervă Iustin Vargă de la corpul IV de armată a fost înaintat la gradul de locotenent colonel. —Pe ziua de 1 Aprilie a. c., se va face o însemnată mişcare în personalul de control al băncilor populare pentru împlinirea vacanţelor ce se vor creia prin trecerea mai multor controlori la Casa centrală a meseriilor. — Se anunţă pentru sala de 30 Ianuarie 1912 o superbă reprezentație a artistei de elită și răsfăţata publicului parisian- Bette Gilbert. ^Biletele la «Thalia» (Maximovich