Mişcarea, ianuarie 1912 (Anul 4, nr. 1-22)

1912-01-15 / nr. 10

gievici şi veni la mine după un trăsnet prelung şi îndepărtat, pe când se părea că cerul s’ar fi despicat în două. „Nu-i aşa ?“ El se puse lângă mine pe prag res­pira greu după călăritul atât de iuţit şi mă privi. Observai că mă fixa cu admi­raţie. — „Natalia Vladimirovna, zise el, aşi da totul numai să stau mereu aşa şi să te privesc. Cât de frumoasă eşti astăzi!“ Ochii săi mă priveau cu extaz şi cu im­plorare faţa lui era palidă, în musteţile sale luceau stropi de ploae care iarăşi pă­reau că mă privesc plini de dragoste. — „Te iubesc, zise el şi sunt fericit că te pot privi. Ştiu că nici­odată nu vei putea fi soţia mea, dar nu doresc ni­mic, nu vreau nimic—astăzi află numai că te iubesc ! Taci nu-mi răspunde, nu pune preţ pe mine, gândeştete numai că-mi eşti scumpă şi permite-mi să te privesc.“ Extazul îl vedeam şi eu. Priveam în figura-i însufleţită îi auzeam glasul, care din cauza zgomotului de ploae­­suna atât de fermecător și nu mă puteam urni din loc. Ași fi vrut să privesc o vecie în och­ii săi lucitori să ascult mereu glasul lui. —„Taci—ah, și asta-i bine !“ zi­se Petru Sergievici. „Taci mereu.“ Mie îmi era atât de bine un suflet. Râ­­deam de plăcere şi alergam prin ploaia torenţială, spre casă; el râdea asemenea şi alerga după mine sărind. Ajunsesem amândoi udaţi şi într’un su­flet urcarăm scările zgomotos, şi ca nişte copii zburdalnici, ajunserăm în odaie. Tatăl meu şi fratele care nu erau de­prinşi să mă vadă veselă mă priveau ui­miţi şi începură să râdă şi dânşii. Nourii năvalnici se restrânseră, tunetul amuţise, dar în barba lui Petru Sergie­vici mai străluceau încă picăturile de ploae Toată seara el cânta, fluera cântece ve­sele şi se juca zburdalnic cu cânele, îl gonea prin odaie, aşa că era cât pe ce să trântească pe servi­torii cu maşina de fă­cut ceai. La masă însă mânca mult, vor­bea prostii şi asigura că simţi un gust primavaratic în gură când mănânci iarna castraveţi proaspeţi. Când mă dusei să mă culc aprinsei o lumânare, deschisei fereastra mea şi o simţire nespusă imi stăpânea sufletul. Mă gândeam că sunt liberă, sănătoasă, no­bilă, şi avută—a fi nobilă şi avută, cât era de frumos, o Doamne!... Apoi mă ascunsei mai bine în pat, căci pe fereasta deschisă venea în odaie o ră­coare uşoară şi rouă, şi căutam să stabi­lesc dacii iubesc sau nu pe Petru Sergie­vici... Şi fără a ajunge la vre­un rezultat adormit... Când însă în dimineaţa doua petele tremurânde ale soarelui şi umbrele cren­­gelor de tei jucau pe patul meu, stătea în culori vii în faţa sufletului meu întâm­plarea de em­. Viaţa îmi părea bogată, va­riată, plină de farmec. Mă îmbracai cân­tând şi alergai în grădină... Şi ce a fost apoi? Apoi—a fost—ni­mic... Iarna când locuiam în oraş, Petru Ser­gievici venea foarte rar la noi. Cunoştin­ţele de vară sunt plăcute numai la ţară, vara, la oraş, iarna, ele îşi perd jumă­tate din farmec, când le oferi iarna cea­iul li se pare ca şi cum ar purta hai­nele altora şi ca şi cum ar ţinea prea mult linguriţa în ci­ai. Petru Sergievici vorbia şi la oraş câte­odată despre iubire dar aici suna cu to­tul altfel de­cât la ţară. In oraş simţiam peretele ce ne despărţea şi mai mult: eu sunt nobilă şi avută, el e sarac şi nu-i macar de viţă—e un fecior de diacon, e numai ajutor de judecător de instrucţie, nimic alta; socoteam zidul acesta impo­sibil de trecut, eu din cauza inexperien­­ţei şi a tinereţei mele, el,—Dumnezeu ştie de ce, şi când ne vizita la oraş atuncia zimbia silit, critica elita, şi tăcea mut, dacă mai era cineva în salon. Nu există ziduri ce nu se pot trece şi nu se pot doborî, dar eroii moderni sunt, pe cât îi cunosc, prea timizi, a­­prinşi, leneşi şi nesuferiţi şi prea repede se împacă cu ideia că sunt nenorocoşi, să -şi-iau înşelat viaţa. În loc să lupte, dânşii critică, zic că lumea e rea şi uită pe lângă acestea că propria lor critică trece treptat spre cea mai mare linişte. Am fost iubită, norocul mi-a fost a­­proape, părea că locueşte lângă mine; trăiam ziua fără a mă pricepe pe mine singură, fără să ştiu ce aştept, ce vreau de la viaţă; vremea însă trecea... Mulţi oameni treceau cu iubirea lor pe lângă mine ; erau zile voioase, nopţi calde, pri­­vighitorile cântau, mirosea a fân de cu­rând sosit — şi toată dulceaţa asta în amintirea sa ceva atât de minunat, tre­cea în viaţa mea aşa de repede ca la toţi oamenii, fără nici o urmă, atât de puţin preţuit, flotant ca un nor... Un­­de-i totul? Tata a murit, eu am îmbătrânit... Tot ce mi-a plăcut altă­ dată, tot ce m’a lin­guşit, tot ce m’a umplut de speranţă — zgomotul ploaiei, bubuitul tunetului, i­­deia de fericire, discuţia despre iubire — totul nu-i decât o amintire şi văd o su­prafaţă pustie dinainte-mi: nici un suflet viu nu se mişcă pe ea, colo însă, pe o­­rizont, e întuneric înfiorător... Dacă blestemă cine­va, mă gândesc! ăsta poate să fie numai Petru Sergeie­­vici, căci numai el mă vizitează din când în când... Dacă privesc iarna arborii şi mă gândesc cum au fost de verzi, atun­­cea şoptesc: „o, dragii mei!...“ Şi când văd oameni cu cari mi-am pe­trecut primăvara, atuncea mi se face jale în inimă şi spun tot aşa. El a fost mutat de mult la oraş, prin protecţia tatălui meu. A cam îmbătrânit şi-i cam încovoiat. De mult a încetat să-şi mai declare iubirea, nu mai vorbeşte prostii, nu’şi mai iubeşte sluga, suferă de ceva, e cam blazat, nu-i prea pasă mult de viaţă şi vegetează aşa... Intr’o seară s’a pus aici lângă sobă şi privia tăcut la foc. Eu nu ştiam ce să vorbesc şi întrebai: — „Ei, ce mai e nou ?“ — „Nimic...“ răspunse el. Apoi se făcu tăcere. Lumina roşie a focului se juca pe faţa-i tristă... Mie îmi veni în gând trecutul şi de­odată umerii mi se ridicară, capul mi se lăsă în jos şi plânsei amar. Simţeam o milă insuportabilă cu mine singură şi cu omul acesta şi doriam cu patimă iarăşi cee­a ce e trecut şi care ne interzice viaţa acum. Şi acum nu mă mai gân­­diam că sânt nobilă şi avută. Plângeam în hohote, îmi strângeam tâmplele cu mâna şi şopteam: „ah, Doamne, Doamne, o viaţă greşită...“ El mai stătea aici, tăcea şi nu-mi spu­se: „Nu plânge...“ înţelese că soarta noas­tră era de plâns şi acuma a venit timpul. Vedeam în ochii săi că-i făceam rău şi că el asemenea îmi făcea rău şi pe mine mă supăra omul acesta nenorocit şi sfios care nu s’a priceput să aranjeze nici viaţa mea, nici a sa. Când l’am condus mi se păru că-şi pune blana foarte încet şi ca şi cum ar face aceasta cu voinţă. El îmi sărută mâna în tăcere de câteva ori şi privi lung faţa mea plânsă. Se gândia de sigur la furtună, la ploaie, la râsul nostru voios, la figura mea de atuncea... Vroia să-mi spuie ceva şi ar fi fost vesel daca’ar fi putut — dar n’a spus nimic, ci dând numai din cap şi-mi strânse mâna multă vreme. D-zeu cu dânsul. După ce a plecat, mă întorsei în o­­daie şi mă pusei pe covor în faţa sobei- Cărbunii roşi se acop­eriseră cu cenuşă şi începură să se stingă. Gerul scârţâia şi mai furios la ferestre şi vântul cânta un cântec melancolic în hornul sobei. Servitoarea intră în odaie, credea c’am adormit și mă strigă pe nume... Trad. de Fidelio Mişcarea Literară şi artistică Vieaţa Românească în No. 12 Decemb. apărut azi, cuprinde: Puhoenii de M. Sa­­doveanu, Poezii de T. Arghezi, Modele franceze ale teatrului lui Alexandri de Ch. Drouhet, Frig de G. Topîrceanu, o scrisoare găsită în zapadă de G. Galacti­­on, Despee Sionism de R. Rosetti, Ilia­­da, cititul XVI trad. de G. Murnu, Ches­tiuni demografice de N. T. Ionescu, Do­cumente omeneşti (Dragostea) de M. Sd., Un popas de C. Hogaş, Note pe margi­nea cărţilor (Ch. Baudelaire), Donaţiune­­le sanitare în romănia de doctorii Stăn­­culeanu şi Mihail, Din lumea balcanică de Ilie Bărbulescu, Cronica literară de­ I. G. Duca, Cronica Teatrală de T. Ar­ghezi, Cronica internă de C. S., Cronica veselă (Elegie) de M. Sevastos, Miscella­nea de P. Nicola, Recenzii, Revista­ Re­­vistelor.­­Ve ştie satul. Pe scena teatrului „Mo­dern“ din Bucureşti se va reprezenta ca comedie orginală de Al. V. Jean,—Sub care se ascunde d. Al. Vasilescu, autorul comediei, „Un manifest studenţesc“ şi al piesei, „Deputatul Ţărănimei“. * T* *-*alzac pare a trebui să se numere prin­tre înaintemergătorii lui Schopenhauer. In adevăr, în romanul său «Louis Lam­bert» găsim desvoltat un sistem filosofic asemănător în liniile fundamentale cu al lui Schopenhauer. Miezul sistemului pesimistului german este că esenţa omului stă în „Voinţă“ şi „Intelect“. Voinţa aceasta nu trebue con­fundată cu manifestările ei empirice; ea are predomnirea (Primatul), iar intelectul —afară­­de unele cazuri— este unelta prin care voinţa îşi aduce la îndeplinire hotărârile. Louis Lambert al lui Balzac susţine că voinţa este mediul (le milieu) în care cugetare îşi face evoluţia. Dă nu­mele de „volition“ actului prin care o­­mul se foloseşte de voinţa sa, iar cuge­tarea (la pensés) o socoate ca produs al voinţei. „Ca să cugetăm trebuie să voim“, —zice el.— „Multe fiinţi au voinţă, dar nu s’au ridicat până la cugetare“. Schopenhauer tocmai asupra acestei de­osebiri între fiinţele inferioare şi cele su­perioare stătite mult. Constatarea legăturei între Balzac și Schopenhauer o face un german în „Frank­furter Zeitung“. O domnişoară de piano franceză şi germană. Informaţii la atelierul M. Demek str. Lăpuşneanu. mișcarea TABLETE On)ul~Mii)citii). Nu ştiu unde am cetit când­va o ca­racterizare spirituală a „Omului-Maxi­­mă“,—adică a acelui individ care trece prin cercurile sociale în cari se învârte­şte vorbind numai în pilde şi axiome. Este un tip fără îndoială interesant care prins şi redat în trăsături reuşite ar pu­tea fi eroul unei opere literare sau dra­matice. Alăturea de „omul-maximă“ putem pu­ne pe „omul-minciună“. Pe acesta din urmă am avut prilejul să-l cunosc nu din cetite, ci din viaţa reală şi trebue să măr­turisesc că am avut o deosebită plăcere a-l urmări mai de aproape spre a-i cunoaşte mentalitatea. „Omul-minciună“ iesă din cadrul oa­menilor minciunoşi şi trece cu desăvâr­şire peste limitele „minciunelor conven­ţionale“ ale societăţei noastre. El se deo­sebeşte în totul de minciunoşii de toate zilele căci altfel ar fi banal ca şi aceştia şi n’ar mai comporta interesul şi aspec­tul ce-l prezintă. Un om minciunos nu-i un lucru rar, — căci la urma urmei în greutăţile luptei pentru existenţă, care este omul care n’a minţit, o singură da­tă macar, în viaţa lui? «Omul-minciună» nu este deci un min­ciunos obicinuit. El nu minte calculat ca să-şi apere un interes oare-care. Minciu­na pentru dânsul ia forma unei calităţi— noi i-am­ putea spune mânie. El minte pontan,—atât de spontan în cât aproape, nu are timpul să-şi fixeze minciuna ce vrea s’o spuie. Tocmai această sponta­neitate constituie tragi-comicul seu.. Din acest punct de vedere el este cu mult mai superior minciunosului ce ni l-a zu­grăvit cu toată puterea de satirizare, maestrul Caragiale care i-a pus numele de „Mitică“. „Omul-minciună“ este mai grav decit modestul „Mitică“. Calitatea sa de a min­ţi este un mijloc ca să treacă drept in­teligent şi de spirit, fără a avea cel mai mic folos pe urma minciunelor sale bre­vetate ! El minte fără nici un interes— şi minte sub toate formele , povestind a­­venturi netrăite, comunicând apropouri, inventate ce-i dreptul ca un talent deose­bit, descriindu-şi impresiile unei lecturi ce n’a făcut-o, sau exprimându-şi păre­rea asupra unei piese la care n’a asistat. „Omul-minciună“ este deci în toată apa­renţa sa, un fel de om superior, a toate­­ştiutor şi a toate-cunoscător; el e inte­ligent şi prost, plăcut sau antipatic, a­­greabil sau nesuferit, în sfârşit el e tot şi nimic! Cercetat însă din alt punct de vedere nevoia asta de a minţi în permanenţă, mod subit, şi fără nici o umbră de inte­res, ar putea fi motivată ca o descărca­re nervoasă—dacă ar fi să trecem în do­meniul ştiinţei. Cr­edem însă că cetitorii l-au recunos­cut şi din trăsăturile noastre de până a­­icea, în­cât ne oprim ca să facem loc.... «omului-minciună» care, neastâmpărat cum e, circulă mereu!... Araici nici prin capul celui mai desperat poet. Ce are a face şipul cu ceasul ar fi o zicală cu acelaşi înţeles ca: ce are a fa­ce scripca cu epurile. Monsieur Gregoire a dat unui tovarăş un vehement răspuns din care Téfélé a reținut cuvintele: „eni accestia tut ac­ ces tuipoc bumi­ purepae gata dus“. Ce-o fi însemnând vorbele lor ? Dumnezeu să le dezlege mințile! Ce-au împuşcat eroii in a treia zi de vânătoare?—„De abia atinserăm cifra de 14 opuri“ !... Și după ce petrecură în „deplin umor“, după ce băură „în nesănătatea lupilor“ se întoarseră Tartarinii „admirând zăpa­da depusă pe crăcile arborilor, ce trans­forma pădurea sub razele soarelui în a­­devărate bolte feerice căptuşite cu tot soiul de pietre sclipitoare“. . Dese­ori găsesc năzdrăvănii în „Eve­nimentul“, dar nici una nu se poate com­para cu aceste impresii de vânătoare. Ba îmi aduc aminte de nişte aberaţii literare, în care apărea „luna senzuală cuprinsă de pofte sexuale“. Oribil, domnilor, oribil. LITERATURA GRECENISTA „La Vînătoare Trifeşti-Damachi“ „Evenimentul* publică, sub acest titlu, o bucată literară umoristico-sentimentală iscălită, léfélé. Nu-l cunoşteam pe acest literat grece­­nist, dar bănuim că e un don Juan, des de întâlnit prin cofetării şi cafenele, un don Juan care, în tovărăşia a trei sau patru prieteni—ejusdem farinae—, a fă­cut o aşa de interesantă vânătoare, încât s’a simţit obligat să-şi împărtăşească im­presiile şi cetitorilor „Evenimentului“. Vreţi să ştiţi cine sunt eroii ? „Gregoire pronumit şi „Théâtre... Ies paysans“ vorbea franţuzeşte foarte repede şi ’n grabă mânca cuvintele) şi Vasilică un tânăr prea tânăr“. Din aceste rânduri aflaţi porecla lui Gregoire—lucru foarte interesant. De ce i-o fi zicând „Théâtre... Ies pay­sans“?. Fiindcă vorbeşte repede franţuzeşte! Frumoasă explicare. Am un prieten care vorbeşte foarte re­pede româneşte, am să-l poreclesc de azi înainte „Teatru .. . ţarani“. Să vedem dac’o prinde. Pacat că n’am prieteni ca Téfélé. »Vasilică e un tânăr prea tânăr“. Asta e o înţepătură satirică, cred. Al patrulea tovarăş le era un baset pe care îl mângâia Gregoire cam astfel: „băetu are să meargă cu tata la vizunie de vulpe, tata are să tragă cu puşca bang bang gata tiin­ gata dus“. Iată „băetu“ şi „tata“ în duioasă con­versaţie. Despre aceste mângâeri zice Téfélé: „Mă stricam de râs, fără a râde“. Curios râs ! Nu râzi şi cu toate aceste te­strici de râs... Numai în „Evenimentul“ poţi găsi a­­semenea rătăciri intelectuale. „Uitasem să spun că ceasul neamţului care veşnic trebuia întors, era o sticlă de cognac cu capac de metal cu ghioiituri. Ceasul era vinovatul, nu neamţul“. Comparaţia asta nu poate să treacă O STEA PARISIANA Artista YVETTE QUILBERT care va cânta la Iaşi in seara de 30 Ia­nuarie la Teatrul Naţional, în programul ce l’am anuţat. INFORMAŢII = Cantacuziniştii fac în secţiunile camerei o opoziţie supărătoare pen­tru guvern legei asupra bunurilor de mînă moartă. Din această cauză discuţiunea proiectului a avut un caracter aprins care a făcut pe d. Ion Lahovary să admită oare­cari modificări. == In seria de infamii, Adevărul anunţă că, după ce a depus demisiile membrilor opoziţiei în Senat, d. Ion I. C. Brătianu ar fi continuat să că­lătorească cu permisele de liber par­curs pe căile ferate. E o infamie şi o invenţie mai multă pe care nimeni na putut­o admite nici macar sub forma­ unei glume de prost gust.­­ Comitetul central al societă­ţii generale a avocaţilor d­in Ro­mânia se va întruni pe la sfârşi­tul lunei în Bucureşti pentru a stabili punctele care se vor discuta în congresul ce se va ţinea în va­canţa paştelui la Craiova.­­ Examenele de capacitate pentru de­sen se vor ţinea la Bucureşti în ziua de 1 Aprilie 1912, iar cele de caligrafie la 20 Aprilie a. c. . Ministerul de finanţe a nu­mit o comisiune compusă din d-nii C. Ionescu, directorul contribuţi­ilor, I. Angelescu, directorul con­­tabilităţei generale a statului, şi şi un arhitect care să viziteze lo­calurile administraţiilor financiare din ţară şi să avizeze asupra mă­surilor ce trebuesc luate spre a se putea avea localuri proprii.­­ Toate consiliile generele din ţară au fost convocate în ziua de 5 Februarie spre a se ocupa cu votarea bugetelor speciale ale dru­murilor şi alte chesti privitoare la drumuri.­­ La revizoratul şcolar s’a primit o petiţiune semnată de mai mulţi locuitori din satul Chicerea corn. Tomeşti prin care cer să se înfiinţeze în acel sat o şcoală, de­oare­ce şcoala existentă se află la o mare distanţă, fapt care face imposibilă frequentarea copiilor mai ales în timp de iarnă. „ Mai mulţi hoţi rămaşi necunoscuţi s’au introdus ori noaptea în casa locui­torului Neculai Ştefanachi din corn. Go­­lăeşti pe care l’au maltrat şi jefuit de o însemnată sumă de bani. — Unul din lucrătorii tipografiei aso­ciate de la Vălenii de Munte ne atrage atenţia că nici pănă astăzi nu i s’a plă­tit dividendul cuvenit pe ziua de 1 Iulie 1910. Asupra acestui fapt de resort... comer­cial atragem atenţia d-lui N. Iorga «a­­postolul» acestei societăţi în comandită. = D-na Maria C. Buţureanu va ţine Luni, 16 Ianuarie la cercul didactic o conferinţă vorbind despre: Ce ar putea face femeile pentru Iaşi. = I. P. S. Mitropolitul Pimen al Mol­dovei a alcătuit un album cuprinzând fotografiile obiectelor sacre aflate în mo­­nastirele din eparhia Moldovei. Unul din aceste albume a fost donat Universi­tăţii. — Mâne se întruneşte în capitală co­­misiunea pentru reforma învăţământului secundar şi superior. Din această comi­siune fac parte din Iaşi d-nii profesori Ion Simionescu, doctor Bogdan şi doc­tor Riegler. „ D. Ioan Peretz, inspectorul general al învăţământului secundar şi superior, a plecat aseară la Vaslui, pentru inspec­tarea şcoalelor din acel oraş. „ Mâine dimineaţă vor sosi în locali­tate I. P. S. S. Mitropolitul Pimen al Moldovei şi d. C. Meisner, secretarul ge­neral al ministerului de culte şi instruc­ţiune publică. = Ministerul de război a decis ca cercurile militare să fie recunoscute per­soane morale. = Ministerul de interne a invitat pe judecătorii de ocoale rurale ca să parti­cipe la conferinţele culturale săteşti. „ Examenele de capacitate pentru maeştrii de gimnastică se vor ţinea în Bucureşti, în luna Martie a. c.­­ D. dr. Rigani, inspector sanitar, va sosi Luni în localitate în vederea dispen­­sariilor medicale ce urmează a se con­strui în oraşul nostru. = D. general Lambrino, comandantul corpului 4 de armată, cu acceleratul de astă-seară va pleca în Capitală în interes de serviciu. = In oraş au fost înregistrate pe ziua de astâ­zi trei cazuri noi de scarlatina şi unul de anghina difterică. LABORATORUL Chimie analitică şi Microscopie Clinică Dr. A. RATIANU Doctor în chimie de la Universitatea din Geneva, fost director al laborato­rului de chimie al comunei Iaşi, specialist în lucrări de chimie analitică cu aplicaţiune la patologia generală. Iaşi, Strada Golia No. 46 — EXECUTA — Analize complecte de urină din punct de vedere Chimic, Microscopic şi Bacteriologic. Analize chimice de lapte de la doici. Analize bacteriologice de spute asupra bacilului tuberculosei. A­­nalize de false membrane asupra bacilului difteric. Analize de secreţiuni uretrale asupra Gronococului Neiser şi orice alte exa­mene de lichide sau producte patologice. Analize de îngrăşăminte pentru agricultură din punct de vedere a conţinutului în fosfaţi. Analize de vinuri, lapte, ape potabile, făinuri. Analize de stofe din punct de vedere a com­poziţiei şi a determinărei cantitative a lânei, bumbacului, ma­­tasei, etc. D­E

Next