Mişcarea, ianuarie 1912 (Anul 4, nr. 1-22)

1912-01-28 / nr. 20

ANUL IV No. 20 Redacţia şi Administraţia Iaşi, Strada Păcurari No. 3. Saloanele Clubului Liberal ABONAMENTE In ţară pe un an...................20 lei in străinătate pe un an . . 40 „ Preoţi şi învăţătorii rurali . 50°/a GUVERNUL ŞI BANCA NAŢIONALA -----------------------------­ Când d. Nicu Filipescu a de­clarat la Eforie că Banca Naţio­nală este un tripou şi cea mai mare escrocherie a veacului, ges­tul ministrului de război a fost taxat ca un act de impulsivitate dusă pănă la nebunie. D. Filipes­cu este un tip caracteristic pen­tru viaţa noastră politică şi de a­­ceea nimeni nu a fost prea mult surprins de ultima violenţă a o­­mului, dar toată lumea a rămas adânc îngrijorată de urmările a­­tacului săvârşit de ministrul ţărei. După declaraţia d-lui Filipescu de la Eforie a urmat o adevarată panică în toate cercurile financia­re şi politice. Toată lumea a ră­mas consternată văzând că cea mai înaltă instituţie de credit a statului, este taxată de un minis­tru al ţărei drept un tripou şi o escrocherie. A urmat apoi audienţa guver­natorului Băncei Naţionale la M. S. Regele şi Suveranul a decla­rat formal că va purta şi în vii­tor, ca şi în trecut, cel mai viu interes pentru cel mai înalt aşezământ financiar al ţărei. Se credea că accesul d-lui Nicu Filipescu nu va avea consecinţi mai departe. Atacul împotriva Băncei Naţionale rămânea socotit ca un act de impulsivitate şi de inconştienţă al unui ministru care nu cunoaşte măsura cuvântului şi care nu-şi dă seamă de răspunde­rea situaţiei de sfetnic al Coroa­nei. Dar afacerea ia acum o întor­sătură extrem de gravă. Actul de nebunie al ministrului de război pare că a fost însuşit de guvern. Ca în toate actele de banditism şi de patimă selbatecă a minis­trului de interne, d. Carp pare că voeşte să-şi agraveze situaţia so­­lidarizându-se şi cu actul de pură nebunie al d-lui Nicu Filipescu. Ziarele oficioase ale guvernului au făcut din declaraţia ministru­lui de război un motiv de cam­panie sistematică împotriva Băn­cei Naţionale. Ceea ce ministrul de război a afirmat numai la E­­forie, presa guvernului se încear­că să dovedească, iar «Epoca» merge pănă acolo cu inconştienţa încât nu ezită de a declara fără înconjur că din moment ce d-nul Vintilă Brătianu este directorul Băncei Naţionale, guvernul are dreptul să fi cât se poate mai vio­lent faţă de această instituţie. Şi „Epoca“ conchide pur şi simplu că toată lumea trebue să se re­volte împotriva „tripoului“ din str. Lipscani. Mai mult decât atât, din culi­sele guvernamentale transpiră şti­rea cum că guvernul nutreşte i­­deea de a retrage privilegiul a­­cordat Băncii Naţionale şi de a înfiinţa o Bancă de stat. Guvernul voeşte să ducă nebu­nia la extrem. Crima de stat este erijată în sistem de guvernământ. Este o situaţie care nu poate dăinui şi care trebue lichidată cu un ceas mai de­vreme. De alt­fel, guvernatorul Băncei Naţionale fiind solicitat să-şi deie părerea asupra transformărei Băn­cei Naţionale în Bancă de stat a făcut următoarele declaraţiuni : — Am convingerea că atunci când se va discuta reinoirea privilegiului Băncei Naţionale d. Filipescu, fie ca membru al guvernului fie un simplu reprezentant al naţiunei, nu va mai susţine această idee. Până atunci, d-sa va studia mai bine sistemul Băncilor de economie şi va vedea mai lămurit la ce grave in­­coveniente Banca de Stat va fi expusă mai ales la noi unde pasiunile sânt aşa de vii. Banca va cădea de­sigur la nive­lul administraţiunilor publice, unde nu este nimic durabil. Dar nu voesc să mă mai întind asupra acestui subiect. Ar fi bine ca d. Filipescu să-şi aducă aminte de cuvintele lui Ihiers, care după războ­iul din 1870 a zis: «Banca ne-a scăpat, fiind­că n'a fost o Bancă de Stat. BLQK-NOTES Socialist. Ori, sub titlul „Nomenclatură politică“ crede „Evenimentul“ că ar trebui să se schimbe numele partidelor politice de­oa­­re­ce şi-au prefăcut „conţinutul noţiunei lor“. Despre liberali, care au făcut cele mai îndrăzneţe reforme democratice, cutează „Evenimentul“ să afirme «că au devenit cei mai vajnici reacţionari şi dimpotrivă conservatorii au devenit democraţi în a­­devărata accepţiune a cuvântului“. Conservatorii, încă mai mult, sunt a­­cum socialişti, «în adevărata accepţiune a cuvântului». Fac întruniri în de comun a­­cord cu sindicaliştii şi mână în mină cu ei, fac politică». Au progresat. Evoluţie. Iarăşi „Evenimentul“: «Liberalii au avut o evoluţie pe dos». Bine că conservatorii au avut o evoluţie înainte. Hermafroditi­sm. „Evenimentul“ scrie : „Partidul tachist e o formaţiune her­mafrodită“, pe când cel conservator o for­mațiune scopită, adăugăm noi. Guvernul este democrat!?! Dacă monitorul grecenist este ridicat prin însuşi existenţa sa, ca şi prin... ideile pe cari le profesează, el este şi mai co­mic atuncea cînd face teorie şi istorie politică. Şi «Evenimentul» face teorie şi istorică politică atuncea când nu are ce să înjure, sau pe cine să înjure.­­4fa s’a întâmplat pe ziua de ieri, cînd ziarul d-lui Grecianu s’a apucat de... „no­menclatura politică“. El vrea — «fără să facă filologie» cum ne asigură—să expli­ce noţiunea nomenclaturei politice, adică să arete ce însamnă „liberal“ şi ce se în­ţelege prin „democrat“. Cu această introducere „Evenimentul“ trece deadreptul,—uitând că trebuie să di­ferenţieze noţiunea cuvintelor pe care le-a subliniat—la partidul conservator, la par­tidul care guvernează, ca să puie în evi­denţă meritele acestui partid. Şi ştiţi ce constată „Evenimentul“ ? Că partidul d-lui Carp este unicul şi adevăratul partid democrat. Toată opera de.... asanare săvârşită pînă acum de gu­vernul Carp este o operă eminamente de­mocrată. Guvernul a făcut totul pentru ţară—şi nimic pentru partid, strigă „Evenimentul“! Guvernul este democrat,—şi organul con­servator îşi însuşeşte mai tot democratis­mul „Adevărului“. Şi fiind­că «Evenimentul» afirmă a­­ceasta fără argumentare, îl vom complec­ta noi, citând fapte: Reacţionarul dl. Carp „a înscris o pa­gină de aur in cartea neamului româ­nesc“ adoptând ideile d-rului Racovski; acelaş reacţionar a făcut mari sacrificii renunţând la idealismul său european, ca să se afirme democrat convins, sistem Cocea, punându-se alăturea de dl. Fleva. Şi tot dl. Carp, în.... transiţia sa feno­menală, a simţit necesitatea concursului d-lui Miile—pentru triumful ideilor sale democratice. Acesta este democratismul d-lui Carp— şi de aceia am putut vedea acea operă democrată săvârşită de guvernul său, con­dus când de dl. Marghiloman, când de dl. Filipescu. Dacă ceia­ ce face guvernul este operă democrată, şi dacă dl. Carp îşi însuşeşte acest democratism— anunţat anul trecut de ministrul Lahovary la Sidoli—atuncea e sigur că primul ministru se află într’o stare care îi declină ori­ce respundere. Numai în cazul acesta „Evenimentul“ are dreptul să afirme că guvernul actual este un guvern... democrat! ? Independenţa „Adevărului“ Sub forma unui joc de cuvinte găsim în revista umoristică a d-lui Ranetti o amară ironie la adresa „Adevărului“ care a devenit un ziar eminamente guverna­mental. Această ironie caracterizează aşa zisa independenţă a acestui ziar comercial, gata să apere ori­ce idee pe care o îm­brăţişează, îndată ce a fost satisfăcut pe cale... administrativă. Iată ce găsim în numărul din urmă al revistei d-lui Ranetti: «Scena se petrece în cabinetul unui ministru actual. Ministrul: — Domnule secretar gene­ral, ai observat de­sigur fericita şi ne­aşteptata schimbare ce s’a produs în a­­titudinea ziarului „Adevărul“. Acest ziar care numea odată pe Filipescu «asasin», pe Carp «nebunul de la Ţibăneşti», pe Marghiloman «banditul de la interne», etc., acum a început să susţie cu entusiasm guvernul conservator prin însăşi pana a­­utorizată a d-lui C. Miile. Te rog să vorbeşti şi cu şeful serviciului Compta­­bilităţei ca să găsim de ce paragraf bu­getar am putea să... ne exprimăm recu­noştinţa. Secretarul: — Paragraful e şi găsit, Excelenţă, căci «independenţa» aceasta a «Adevărului» nu se manifestează pen­tru prima oară sub guvernul nostru: încă de mult a fost prevăzut în budgetul mi­nisterului un așa numit «fondul Miile-lor» ! Aceasta e adevărata cauză care a de­terminat pe d. Miile să-și transforme zi­arele în organe guvernamentale ! Examenile de capacitate Scandalul ce se petrece şi se repetă cu examenile de capacitate, a devenit cu totul revoltător. Lăsând la o parte faptul că în această privinţă suntem trib­utarii Bucureştilor, ca în toate ocasiunile de altfel, apoi tempo­rizarea lor s’a prefăcut într’un sistem dă­unător intereselor celor ce au nenoroci­rea să se supună acestui supliciu. Intr’actvar, nu a fost examen de capa­citate care să fi durat mai puţin de două luni, indiferent de numărul candidaţilor. Dar ce se poate spune de sărmanii can­didaţi veniţi de prin colţurile cele mai în­depărtate ale ţărei şi care în cele mai multe cazuri sunt oameni nevoiaşi, împo­­voraţi de familie şi în imposibilitate de a-şi plăti luxul unei deplasări de două luni în Capitală. Un fapt recent ii avem cu examenul de capacitate pentru musi­­că, care a început din ziua de 9 ianua­rie, cu perspectiva de a mai ţine încă la finele lui Februarie, căci după cum a­­nunţă o foaie guvernamentală abia peste câte­va zile încep probele practice. Acelaşi ziar mai anunţă că comisia e­ SÂMBĂTĂ 28 IANUARIE 1912- 2118 NAȚIONAL USUAL SUB DIRECȚIUNEA UNUI COMITET APARE ZILNIC Anunciuri Comerciale în pagina Il-a 1 leu. In pagine 50 bani. In pagina IV-a40bani. = TELEFON 121 ==-=-= xaminatoare a dispus să examineze numai câte şase candidaţi pe zi prin tragere la sorţi şi cum numărul acestor candidaţi este mai mare de o sută, lesne ne putem închipui cam cât va dura acest examen. Apoi sistemul tragerei la sorţi nu-l so­cotim logic. De fapt ar trebui examinaţi în primul loc candidaţii din localităţile ce­le mai îndepărtate, rămânând la urmă cei din Bucureşti sau din localităţile mai a­­propiate. Ar fi o măsură dreaptă pe care o su­punem celor în drept şi credem că va fi luată în consideraţie, mai cu samă că nu e în detrimentul... diurnei. Aplanarea conflictului GOGA-VAIDA Telegramele din Buda-Pesta anun­ţă că în urma îndelungatei investiga­­ţiuni a d-lui C. Stere s' a stabilit ne­vinovăţia d-lui O. Goga şi, în conse­cinţă, împăcarea între cei doi fruntaşi români de peste munţi. Comunicatul în privinţa aceasta s'a redactat ori şi azi se comunică ziare­lor. Înregistrăm cu adâncă mulţumire patriotică această veste, care în cea mai mare parte se datoreşte strădu­inţelor patriotice ale distinsului nos­tru amic, d. C. Stere. Nu cunoaştem amănuntele şi nici nu dorim ca ele să fie tratate prin publicitate, de­oarece s'ar putea în­tâmpla ca ele să fie exploatate tot în contra marilor interese ale românis­mului, comunicatul va preciza tot ce trebue să ştie lumea românească. Atât şi nimic mai mult. Ca Românii cari ţinem la presti­giul neamului nostru, suntem fericiţi că împăcarea s'a făcut tocmai în a­­ceste momente supreme, când simpto­­tomele de prefacere a monarhiei Habs­­burgilor se accentuiază cu atâta pu­tere la Viena, la Budapesta, Triest, Agram, Dalmația și Bosnia ; — când în jurul reformelor militare, cari de 12 ani frământă monarhia vecină, s'a produs acum o nouă diferenţă adân­că între guvernul austriac şi ungar. „Românii de peste munţi trebue să-şi concentreze toată energia, ca evenimen­tele ce se vor desfăşura să-i găsească în orice moment gata, într-un singur bloc, spre a putea să-şi afirme şi ei rostul lor. Interesele culturale cele mari ale românismului cer în mod imperios ca unitate deplină să fie peste munţi. („Viitorul“) DIN SBORUL VREMEI «Scrisori de dragoste Japon­eze» Simt foarte interesante şi originale, prin îm­prejurările care le determină mai de­ aproape şi prin motivarea lor, „scrisorile de dragoste ale unui japonez“, care au apărut de curând tipă­rite la Londra, de G. R. Mot­ake. Japonezul pe care editorul l-a ascuns sub pseudonimul Ken­­kio Watanaba, este un tânăr şi simpatic artist din Tokio, care în chestii de studii trimis de guvern, pleacă în Europa, lăsându-şi acasă ru­dele, copii şi soţia. La Viena el făcu întâmplă­tor cunoştinţa unei tinere artiste engleze a că­rei fantezie extraordinar de bogată şi a cărei fineţă neobişnuită îl interesa, în cel mai mare grad. In curând pe cei doi pribegi, acelaş dor de ţară, îi apropie încetul cu încetul, unul de altul, legându-i într-un puternic elan de prie­tenie. Iar după ce Mis Meredit, sub care se ascunde simpatica noastră eroină, oferindui-se un post de institutoare la un institut însemnat din Londra, plecă din Viena, japonezul conti­nuă și mai departe să-și exprime sentimentele sale prietenie, printr’un schimb foarte des de scrisori pasionate de iubire. Aceste scrisori, pe care un critic francez le-a numit „experimentul european al unui japonez“ pun în lumină foarte clară deosebirea care e­­xistă între psihicul rasei albe și între psihicul rasei galbene. ■ „Dein­ dintâi scrisori ale lui Watanaba, par is­­vorâte din inimă, dintr’un sentiment delicat, cu tot stilul lor tipic japonez: plin de flori, de par­fum, de visuri adorate. Englezoaica e mai plină de temperament, lăsând să plutească veşnic de­asupra literilor moarte, simţire profundă şi pă­timaşă făcând chiar uneori prietenului, promi­siuni discrete. Şi ele nu fură lipsite de efect. Nici nu trecu o lună de la plecarea ei spre Londra şi japonezul se hotărâ se înţelege în interesul studiilor sale să treacă şi el Canalul Monicei, să vadă faimoasa insulă veşnic îne­cată în neguri palide şi adânci şi s’o adoreze pe institutoare. In timpul acesta prietenii japo­nezului nostru îl înştinţează că soţia sa a înce­put relaţia de dragoste ce a avut-o odinioară cu un fost adorator al ei şi are intenţia ca după ce i se va întoarce bărbatul legitim, să diver­seze. Scutit de aceasta, în mai deplină libertate, tonul epistolelor celor doi îndrăgostiţi primeşte nesilit culoare mai intimă, mai roză mai senti­mentală. Englezoaica îşi înveştmântă glasul iu­­birei cu un văl tot mai diafan de sentiment şi de isbudium pasional. Japonezul face impresia unui om a cărui inimă impresionată se deschide pentru prima oară la rouă iubirei şi care sub razele calde izvorâte din sufletul prieteniei sale se aprinde tot mai puternic. Gândul diversului apropiat îi cauzează aproape dureri psihice. Mâine vom da sfârşitul acestui interesant ro­man de dragoste. Harold Pedagog­ia socială pe dos ar fi cea mai primejdioasă greşală a crede că numai Şcoala şi Biserica trebue să dea pilde şi învăţături morale, să în­­drumeze omenirea spre idealul urmărit în lungul veacurilor, în ciuda tuturor piedi­cilor, a păcatelor ce băntue firea slabă omeneasca. Toate instituţiile sociale trebue privite ca şcoală, în cari şi de la cari învăţăm mereu, în tot cursul vieţei, îndemnurile şi poveţele, ce oamenii e­­şiţi din vârsta copilăriei sau tinereţei şi întraţi în luptele vieţei, iau în ateliere şi fabrici, în prăvălii, în biurourile private şi în ale statului, etc., în oaste, în viaţa politică, au cel mai adânc răsunet în i­­nimi şi prea ades pildele vieţei reale dă­râmă şi ruinează învăţăturile Şcoalei şi Bisericei. In zadar, aceste două instituţii vor pro­­păvădui morala şi respectul legei, dacă viaţa reală va arăta triumful celor nemo­rali şi călcători de lege şi cinste. Ce fo­los va fi, dacă tinerilor li se va propo­vădui în şcoală că ’n lume meritul, cins­tea, munca es biruitoare şi aduc ferici­rea celor ce le au, când vieaţa aeve, cu pildele ei, va dovedi tocmai di­mpotrivă? După o împotrivire mai mult sau mai puţin îndelungată—după caracterul omu­lui—cei mai mulţi se vor mărturisi bi­ruiţi, nu se vor mai indigna de domnia răului, ba poate vor ajunge a se crede nefericiţi, fiindcă pe dânşii principiile îi împiedică de a face ca atâţi alţii. Iată de ce s’a zis că păturile sociale, conducătoare, luminate şi avute, au răs­pundere pentru sufletele celor de jos, Isus a zis : vai de cei prin care scanda­lul vine în lume! Dar pilda e cu atât mai vorbitoare, răul ce căşunează cu atât mai mare, cu cât vine mai de sus, cu atât faptele se fac mai în văzul şi auzul tuturor. Nes­pus de primejdioase sunt, deci, pildele date de clasa conducătoare în viaţa poli­tică. In jurul vieţei private se înnalţă până la un punct zidurile de piatră ale casei; oamenii politici, însă, întrucât e vorba de faptele lor politice, trăesc în palat de sticlă, sub privirile aţintite, prea deseori râu-voitoare, ale nemulţumiţilor, ale celor pe cari soarta i-a menit a duce viaţă de muncă şi lipsuri şi în cari simţul moral, moştenire a unei educaţii străvechi, s’a păstrat neatins, cel puţin în privinţa u­­nor puncte speciale. Noi, din nefericire, avem un partid politic — cel conservator-reacţionar —­­care dă terei priveliştea celei mai negu­ţătoare călcări a ori­ce principii de mo­rală, dreptate şi patriotism, târând în tina calomniilor celor mai cutezătoare, toate faptele măreţe ale celor ce-au făcut din două provincii turceşti, — veşnic călcate în picioare de toţi vecinii şi unde era mai mare cine poftea, — România mo­derne. Tot ce s’a lucrat, spre a ridica e­­lementul românesc şi a-l face stăpân în ţeara sa, spre a o scăpa de soarta Polo­niei, Marocului, Transvaalului, Prusiei, etc., n’a găsit cruţare de la acest partid, hotărât a nimici munca atâtor generaţii şi roadele înţelepciunei şi patriotismului atâtor oameni mari cu cari ne fălim.

Next