Mişcarea, decembrie 1913 (Anul 5, nr. 273-294)

1913-12-08 / nr. 278

ANUL V, No."278 ABONA­MENTE In ţară pe un an . . . 20 lei In streinătate pe un an' 40 „ Pentru preoţi şi învăţători la răii se face o reducere de 5ou/0 Redacţia ţi An­mh­i­draţi,­ IAŞI, PIAŢA UNIREI, No. 5, la localul clubului Naţional-Liberal. Un număr 5 BANI DUMINICI 8 DECEMBRIE 1913 Sfârşitul legendei In cele două şedinţi ale Senatului, consacrate discursului rostit de d-nul Ion I. C. Brătianu, şeful partidului naţional-liberal, s’a scris o pagină în­semnată în istoria politică a ţărei noastre. S'a scris o pagină de isto­rie reală, de istorie plină de înţelep­ciune şi de învăţăminte pentru viitor. Şeful partidului naţional-liberal, cu limpezimea de gândire caracteristică spiritelor superioare, cu puterea de argumentare ce izvorăşte din analiza profundă a faptelor şi acţiunilor o­meneşti, a făcut cel mai judicios şi mai obiectiv proces al politicei noa­stre externe, de la izbucnirea răz­boiului balcanic până la pacea de la Bucureşti. Domnul Maiorescu se strădănuise să creeze o atmosferă de glorie ne­meritată în jurul acţiunei guvernului de colaborare. «Trenul cel de al doilea», faimo­sul tren al d-nului Maiorescu, emfa­za cu care preşedintele consiliului se obicinuise să vorbească despre «suc­cesul» acţiunei sale, «prevederile» sale pe cât de miraculoase, pe atâ­t de misterioase, toate acestea au tul­minat în Cartea Verde, menită să e­ternizeze trenurile şi prevederile d-lui Maiorescu... .Căci d-nul Maiorescu nu s’a putut mulţumi să publice tra­tatul de pace şi protocoalele confe­rinţei de la Bucureşti, ci a voit ca în Cartea Verde să publice toate con­vorbirile, toate «raportatele» toate culisele, pentru ca tratatul dela Bu­cureşti să fie prezentat, înainte de toate, ca un succes al seu. Dar pânza de glorie diafană ce şi a ţesut-o primul-ministru în paginele Cărţei Verzi a fost sfâşiată, fără cru­ţare, de şeful partidului naţional-libe­ral. Aureola s’a risipit ca prin mi­nune şi d-nul Maiorescu a rămas ex­pus ceea­ ce a fost în realitate, în tot cursul desfăşurărei evenimentelor cari au adus pacea de la Bucureşti, un simplu instrument al vremilor şi al unor împrejurări norocoase pentru prestigiul şi interesele acestei ţări Prins în vâltoarea acestor împre­jurări, d-nul Maiorescu nici n’a pu­tut să le stăpînească, nici să le aba­tă cursul. De alt-fel, în răspunsul ce l’a dat d-nului Brătianu, d-nul Maiorescu a avut un acces de superbă naivitate și bonhimie, când a spus: — D-nul Brătianu face analize și interpretări.­­La ce nevoe? Ce inte­resează ceea­ ce a fost, sau ceea­ ce n’a fost ? Chestiunea este: afacerea a eşit bine? Rezultatul ne-a mulţu­mit pe toţi? Să ne fie de bine! Aşa pusă chestiunea, d-nul Maio­rescu a fost în nota exactă a reali­­tăţei. De­cât un lucru: atunci d-l Ma­iorescu nu mai avea dreptul să vor­­biască despre faimoasele «trenuri» ce le aştepta, nu mai avea dreptul să-şi asume gloria unui succes la ca­re nu putuse contribui cu nimic şi mai ales nu avea dreptul să scrie ceea­ ce a scris în Cartea Verde. Strâns în cercul de fer al argu­mentelor d­lui Brătianu, primul mi­nistru a dat îndărăt şi a fost nevoit să mai lepede «din penele cu care se împodobise. De aici încolo eşim din dome­niul legendelor, pentru a întră în do­meniul istoriei adevărate şi reale. La sfârşitul magistratului său dis­curs, şeful­­partidului naţional-liberal a pus în lumină tragica situaţie a guvernului de colaborare. Este un guvern care pentru morala vieţei noastre politice şi pentru interesele propăşirei acestui stat, nu mai poate dăinui. Odată cu legenda va muri şi gu­vernul. DIN SIlGA Un succes al feminismulu In Anglia feministele au succese dese dar toate sânt înăbuşite in beciurile po­liţiei... Pentru casa feministă, poliţia a fost pretutindeni stavila cea mai grea de înlă­turat. In Elveţia s'au admis femeile în poliţie încă nu li s'au dat posturi de sergenţi de­ noapte sau de zi, desigur din cavalerism —de­oarece sânt anevoioase; dar femeile formează poliţia civilă, acea poliţie secre­tă care veghează veşnic şi care are meni­rea să descopere cele mai abile manopere Civilizaţia a transformat şi breasla pun­gaşilor; agerimea minţii a înlocuit bru­talitatea... !­­Şi femeile, care au neîntrecutul dar de a spiona şi de a întinde curse, desigur că îşi vor îndrepta primejdioasele lor ar­me împotriva duşmanilor societăţii... In Elveţia confidenţele trebuesc evitate. O mână mică pe care o dezmerzi şi-o săruţi, îţi poate pune cătuşe dacă tu, din imprudenţă, vei spune dulcineei că pentru dânsa, cu riscul de a-ţi sfâşia pantalonii, ai sărit într’o grădină şi ai furat un bu­chet de trandafiri. Poezia dragostei în Elveţia a murit. Feminismul a ucis-o. 0 nona lovim lașului — Proectul d-lui Al. Davilla­­­ De câteva zile ziarele se ocupă de nou de proiectul de lege pentru orga­nizarea teatrelor întocmit de actualul di­rector general d-l Al. Davilla— proec despre care s’a mai discutat prin presi când a fost anunțat pentru prima dată D-l Al. Davilla pare că vrea să ma profite de scurta existentă a regimulu de colaborare, petru ca in ajunul re­tragerei lui să treacă o lege in care a avut fericita inspiraţie să-şi asigure di­rectoratul actual pe timp de zece ani Dacă ar fi numai atât,­­ în afară chiar de acea putere discreţionară pe care tinde să o obţie în ceea ce priveşc manipularea timbrului teatral c­ând­ n'am protesta, căci e firesc pentru un membru al „colaborărei“ ca d-l Da­­villa să-şi asigure o cât mai bună o po­­ziţiune materială atâta vreme cât situ­aţiunea politică îi permite aceasta şi când alţii mai cu seamă, membri ai a­celuiaşi regim, au izbutit să facă ace­laşi lucru—cum s’a procedat de pildă cu numirile făcute la „ Academia de co­merţ“ . Dar d-l Cavilla vrea să fie în ace­laş timp şi un reformator, un inova­­vator, şi acesta e faptul care rădică protestări unanime. Directorul general al teatrelor, din combinaţiuni pe care nu vrem să le cu­noaştem, Unde prin proiectul său să des­fiinţeze societăţile dramatice din Iaşi şi Craiova. Acest lucru nu se va întâmpla, nu trebuie să se întâmple. Nici craiove­­nii, nici ieşenii­, nu vor îngădui reali­zarea acestei tentative care însamnă o adevărată lovitură morală pentru am­bele foaste capitale. In special Iaşul, care a făcut atâtea mari sacrificii, nu va permite această lovitură şi nu va lăsa nici să se aducă în discuţie un asemenea proiect de lege ; în acest scop se vor găsi destule mij­loace, pentru ca însuşi d-l Davila să nţeleagă că încercarea d sale e o im­posibilitate. Să fim bine înţeleşi : nu ne ridicăm împotriva faptului că d.l Davilla vrea să-şi asigure postul de director general pe un termen de zece ani şi cu un o­­norar mai mare, după cum nu contes­tăm necesitatea unor modificări în ac­tuala lege a teatrelor. Dar atuncea când e vorba să se desfiinţeze o insti­tuţie culturală ca aceea a teatrului nos­tru naţional, avem tot dreptul să ne îm­potrivim şi să apelăm la concursul tu­turor pentru a împiedeca această lovi­tură pe care o încearcă d-l Davilla îm­potriva Iașului. plini de capitate pentru specialitatea ştiinţele na­turale, chimie, igienă, mer­­ceologie, geografie. De aproape zece ani nu s’a mai ţinut examenul de capacitate pentru profesoa­rele de curs secundar şi dat i-a fost ca în 1918, să se ţină în condiţiuni ilegale. Ilegal prin faptul că în comisiunea e­­xaminatoare n’au fost reprezentate am­bele universităţi, conform art. 25 din le­gea învățământului secundar. Ilegal prin dezordine din partea unuia dintre mem­brii comisiunei, căci la a doua teză în momentul dictărei subiectului, a părăsit sala şi a alergat după una din proteja­tele d-sale, ceea ce e incalificabil. Ilegal prin faptul că la oral, s'au chestionat u­­nele candidate numai după cursul de li­ceu, mai exact s’ar putea zice, după cursul inferior de liceu, pe când pe alte candidate şi din specialitatea de licență, ceea ce nici legea, nici dreptatea nu în­găduie. Candidatele de la matematici, cari au asistat la oralul de la ştiinţele naturale, au rămas surprinse de felul chestionări­lor şi au cerut pe acest motiv, casarea întregei grupe a examenelor de capacitate. Fiind vorba de educaţiunea copiilor şi faţă cu numărul restrâns al locurilor in învăţământ, drept e să se aleagă, prin­­tr'o examinare severă, spirite superioare, cu cunoştinţe temeinice, conştiente de misiunea lor şi nu, după cum s’a pro­cedat, când conduşi de criteriul de a se admite o mediocritate protejată, să se admită toate. D-nii membri ai comisiunei examina­toare, ar putea mărturisi lămurit, că la botanică, geografie, merceologie, igienă, chimie, geologie şi chestiunile din pro­grama specială, aproape toate candida­te, nu posedă nici cele mai elementare cunoştinţe. Dintre numeroasele exemple, dovedi­toare de o vădită neştiinţă, cităm cîteva: aşa nu s’a ştiut cura e forma structura stomahului la om, nu s’a ştiut ce e un sac embrionar, ce e o samară, cum se prepară clorul, ce e un fenol, faţă de chestiuni elementare spre ex. deosebirea între fiorduri şi h­as răspundeau răspicat, că nici n’au auzit vreodată despre aşa ceva. In fine când un Domn Profesor, se găsea în neplăcuta situaţiune de a în­treba ceva mai greu, se simţia oare­cum îndatorat, să dea candidatei răspun­sul pe jumătate. De o pildă: puteţi spune d-vă nervii ce merg la limbă ? Candidata tace. D-nul Profesor răspunde: nervii glosso.... ş. a. m. d. O asemenea ne mai­pomenită indul­genţă la oral, indulgenţă anume plănuită pentru cele protejate, ne face să credem, că şi la probele scrise a fost aceiaşi po­mană de note. Şi ceea ce ne întăreşte această credinţă, e mărturisirea unui Domn Profesor, membru in comisiunea examinatoare, anume că la trei candi­date, a fost silit să dea câte patru puncte mai mult, pentru ca să întru­nească media trebuitoare la teză (7.50). In asemeni împrejurări, examenul de capacitate ţinut,, nu poate fi decât înjo­sitor pentru învăţământ şi în acelaş timp imoral. Cerem, cu insistenţă, d-lui ministru Dissescu, casarea examenului, ţinerea lui în condiţiunile legale, nepărtinitoare, faţă de o comisiune căreia să i se dea toată latitudinea, spre a deosebi grâul de neghină. Modificarea programului, de e nevoie aceasta, în sensul ca toate can­didatele să ştie de se cere num­ai cursul de liceu, ori şi din specialitatea de li­cenţă şi acesta în mod egal pentru toa­te, fără nici o excepţiune. Cetiți în corpul ziaru­lui ultimele ştiri telegra­fice şi telefonice. TELEFON Inc. 121 Arinciuri"com­erciate Linia pe­ pagina II Linia pe pagina III Liniajpe||pagina IV AIAR COTIDIAN DIRECȚIUNEA UNUI COMITET instituit de clubul naţional-liberal n număr 5 BANI 1 leu 50 b. 40 b. Strindberg despre el Celebrul scriitor scandinav a fost din nou pus pe afişul marilor teatre din apus. Cu prilejul studiilor ce s’au scris despre acest straniu cugetător, s’au pus In circulaţie două auto-caracterizări ale personalităţii sale artstice pe cari le transcriem in­­forma chestionărilor originale. Primul chestionar datează din 1880, epocă în care maestrul a scris pe faimosul „Maes­tru Olaf“. Iată-l întocma: Care-i proverbul d-sare ?—Bate felul cât e cald. Posezi ambiţiune?—O dai Raţiunea preferabilă ?—Bunătate şi milă. Regele cel mai simpatic ?—„Regele“ lui Laboulaye. Regina de preferinţă ?—Blanca. Eroul favorit ?—Aceia care luptă împo­triva Spartei. Poetul favorit ?—Rupeberg. Scriitorul favorit ?—Dickens. Com­ponistul ?—Weber. Numele de preferinţă ?­­Acel al soţiei mele : Siri Strindberg. Floarea ?—­Hyacintha. Culoarea ?—Neagră. Ce dispreţuieşti mai mult ?— Minciuna şi silnicia. La 1897, adică după 17 ani mai târziu, autorul „Tatuim“ şi al „d-rei iulie“ a dat următoarele răspunsuri criticului danez Georg Bröehner, cari sunt o nouă auto-critică a in­­dividualităţei sale. Această auto-analiză da­tează din epoca în care Strindberg s’a di­vorţat pentru a doua oară. Iată şi acest ches­tionar psicho-fizic: TjAMPtfe e principala trăsătură a caracterului “ ^dPtale ? — Un amestec ciudat de adîncă me­lancolie şi de uşurinţă nespusă. Ce calităţi apreciezi mai mult la un băr­bat ?—Lipsa de micimi sufleteşti. —La o femeie?—Maternitatea. —Ce capacitate ai dori să posezi ? — Să cunosc tainele lumei şi să ştiu scopul vieţei. —Ocupaţiunea de predilecţie?— Să scriu drame. —Fericirea cea mai mare? — Să nu văd şi să nu am nici un duşman. —Situaţiunea cea mai convenabilă? — Să fiu un dramaturg, vecinic jucat. —Culoarea fericită?—Galbenul zincului şi amethystul. —Floarea favorită?—Floarea Alpilor. —Insecta favorită?—Fluturul. —Cărţile ?—Biblia, „Geniul creştinismului“ de Chateaubriand, „Arcana Coelestia“ de Swedenborg, „Mizerabilii“ de Hugo, „Armo­niile“ lui St. Pierre. —Tablourile? „Peysage Intimes* de Ro­­uessan şi „Insula Morţii“ de Böcklin. Figura cea mai însemnată din Istorie ?— Henre al IV-lea din Franţa şi Bernhard de Clairvaux. —Ca femeie?—Elisabetha de Thüringen şi Margarete de Provence, soţia lui Lundovic cel sfânt. —Ce caracter istoric dispreţueşti?—Nu a­­vem dreptul de a dispreţui. —Figurile simpatice în literatură?—Louis E­mbert al lui Balzac şi Cardinalul din „Mizerabilii* lui Hugo. — Tipuri femenine? — „Margaretha“ lui Goethe şi „Seraphita* lui Balzac. —Băutura favorită?—Berea. —Anotimpul favorit ? Toiul verei şi ploaia caldă. —Numele favorit?—Margaretha. —Dictonul de preferinţă? — Speravit In­­festio. Araid Campania împotriva activităţei extraşcolare de Oh. ADAMESCU Dl. C. Dissescu şi-a adus aminte că a adresat pe vremuri o interpelare minis­trului Haret în chestia activităţii econo­mice a învăţătorilor şi s’a socotit dator — cam târziu, ar putea zice cineva, a­­vând în vedere că mai ieri îşi prezen­tase demisiunea—să facă şi a­ea ceva în această privinţă. Se ştie că d. Arion, ca ministru, o­­prise pe diriginţii şcolilor de a mai păs­tra cancelariile băncilor în localul şcoalei. Era o lovitură băncilor populare, care a dat pe faţă tendinţele reacţionare ale ac­tualului ministru de domenii. E drept că fapta d-sale era în contrazicere cu unele afirmaţii din discursul ce rostise in con­gresul învăţătorilor din Târgovişte; dar asemenea amănunt nu poate să prezinte pentru d. Anon nici o importanţă: efec­tul discursului e important, însă el n’are a face cu ceea ce va făptui oratorul. Dl. Dissescu porneşte şi d-sa pe a­­ceastă ş cale, însă e mai abil decât prede­cesorul d-sale, căci poate să prezinte măsura ce ia, ca fiind provocată de inte­resul ce poartă şcoalei primare. Ne propunem a examina aci pe scurt circulara d-sale cu privire la amestecul învăţătorilor în conducerea băncilor po­pulare. D-sa afirmă în primul aliniat că, din rapoartele inspectorilor şi dintr’un studiu statistic ce s’ar fi făcut la minister, re­zultă că «şcoala sufere simţitor din cauza amestecului învăţătorului în prea largă măsură în conducerea efectivă a băncilor, obştiilor şi cooperativelor». Despre care epocă vorbeşte d. Ministru? Aliniatul următor precizează că e vorba de trecut şi de prezent. Deci, şcoala a suferit şi sufere din pricina ac­tivităţii economice a învăţătorilor, căci „binefacerile acestor instituţiuni“ com­pensează (d-sa zice în circulară „ispă­şesc“ ?!) „neajunsurile aduse şcoalei“. Pentru prezent, se resemnează, dar se gândeşte la viitor şi se hotăreşte «să re­dea şcolii» pe „apostolii culturii“. Negreşit, ziarul conservator care pu­blică circulara consideră constatările mi­nistrului «de o alarmantă gravitate“. Cam­ sunt aceste constatări şi ce a a­­larmat pe d. ministru Dissescu ? Dacă e vorba de starea şcoalei primare în timpul cât a fost ministru d. Arion şi apoi d. Dissescu, e firesc să fie o scă­dere, date fiind numirile de inspectori şi revizori din acest timp şi măsurile de tot felul cari au împiedecat bunul ei mers. N’avem la îndemână statistica a­­nilor din urmă ca să vorbim cu date precise. Putem însă să afirmăm cu­ tărie că nu activităţii extraşcolare se dato­­reşte această stare «gravă». E destul să amintim toate piedicile ce s’au pus şi de d. Dissescu mişcării aceştia, pentru ca să vedem că în mod firesc ea a tre­buit să fie mai scăzută, mai slabă decît atunci când ministerul însuşi o încuraja. Să vorbim deci de acest timp, de a­­cest „trecut“, de care pomeneşte şi cir­culara d-lui ministru, înainte de 1896—97 nu se poate vorbi de o activitate extra-ş­colarâ a învăţăto­rilor, căci atunci au început a se discuta în mod mai stăruitor idede acestea şi în 1898 se înfiinţează cantinele şcolare, prima manifestaţie a preocupării pentru educaţia poporului în afară de şcoală. Poate oare afirma d. Ministru că în­văţământul nostru primar şi în special cel rural a fost în scădere de la 1898 încoace faţă de perioada dinaintea aces­tui an. Desigur că nu ar face o aseme­nea afirmaţiune, când ar şti că de la 1864 până la 1898, adică în 29 de ani şcoalele rurale au sporit numai cu 142 unităţi, că corpul didactic al lor a spo­rit numai cu 962 persoane , iar de la 1896 până la 1909, în 13 ani, şcoalele rurale au sporit cu 1249 şi învăţătorii cu 2375. Asemenea roadele şcoalei în a­­ceastă epocă au fost foarte importante, căci frecventarea şcolarilor a crescut de la 129.283 în 1896, la 338.211 în 1909, iar numărul absolvenţilor s-a ridicat de la 6880 (în 1896) la 26.992 (în 1909). Dacă ar zice cineva că din aceste ci­fre ar rezulta numai solicitudinea guver­nelor, iar nu silinţa învăţătorilor, putem da alte cifre şi mai convingătoare. In si­tuaţia din 1896 vedem că 4.085 de în­văţători instruiau 129.283 elevi, adică 32 de elevi la un învăţător, iar în situaţia din 1909 vedem că 6460 instruesc 338.211, adică 53 de elevi de învăţător. Aseme­nea în creşterea numărului de absolvenţi, se vede meritul învăţătorilor, căci în 1896 un învăţător dădea 1,6 absolvenţi, iar in 1909 a dat 4,2 absolvenţi. In ce priveşte diminuarea numărului analfabeţilor, statistica din 1899 arată la sate numai 15,2 la sută ştiutori de carte, iar cea din 1909 arată 34,7 la sută ştiutori de carte, adică numărul lo­cuitorilor rurali ştiutori de carte, s’a în­doit. Unde este „scăderea simţitoare a şcoalei ? Am luat anume timpul dintre anul şcolar 1896—97 şi anul şcolar 1909—910 pentru că in acest timp au fost cele trei

Next